Raft:Călătorii

De la Wikimanuale, o colecţie de manuale libere !

Drumeţind prin drumeţie - Claudiu Vodă

Motto: „Înaintam de-a lungul drumurilor de ţară, străbăteam păduri şi îmi cîntam bucuria şi fericirea." Constantin Brancuşi

Cuprins 1 CUVÂNT ÎNAINTE 2 Capitolul I. CĂLĂTORIA ÎNCEPE DE ACASĂ 2.1 Stabilirea itinerarului 2.2 Documentarea 2.3 Echipament şi materiale 2.4 Expediţia şcolară 2.4.1 Organizarea expediţiei şcolare 2.4.2 Organizarea colectivului de elevi 2.4.3 Tipuri de expediţii şcolare 2.4.4 Propuneri de teme de cercetare 3 Capitolul II. UNDE ŞI CUM CĂLĂTORIM? 3.1 Turism la munte 3.2 Excursia pe ape 3.2.1 Alegerea ambarcaţiilor 3.2.2 Alimentaţia 3.2.3 Pe ce ape curgătoare se poate naviga? 3.2.4 La Mare şi în Delta Dunării 3.3 Cicloturismul 3.4 Mototurismul 3.5 Turismul auto 4 Capitolul III. CĂLĂTORUL ÎN ACŢIUNE 4.1 Orientarea pe teren 4.2 Organizarea taberei 4.3 Transportul şi conservarea alimentelor 4.4 Bucate fără bucătărie 4.5 Prevenirea accidentelor şi măsuri de prim ajutor 4.6 Unele accidente posibile 4.7 Unele boli care pot fi tratate cu ajutorul plantelor medicinale 4.8 Preparate din plante medicinale 4.9 Efecte calmante, binefăcătoare ale apei potabile 4.10 Starea vremii 4.11 Înregistrări audio-vizuale 4.11.1 Aparatura necesară 4.12 Jocuri şi amuzamente în excursie 4.13 La întoarcerea din excursie 4.14 Curăţarea şi întreţinerea obiectelor din piele 4.15 Întreţinerea încălţămintei 4.16 Pentru impermeabilitatea încălţămintei 5 Capitolul IV. SĂ OCROTIM NATURA CU DRAGOSTE ŞI RESPECT 5.1 Cum ne comportăm în timpul excursiilor? 5.2 Popasuri prin unele rezervaţii naturale 5.3 Decane de vîrstă ale pădurii româneşti 5.4 Exemplare (izolate) de arbori şi arbuşti ocrotiţi 6 Capitolul V. ÎNDRUMĂRI REFERITOARE LA ACTIVITATEA PE TEREN A EXPEDIŢIILOR ŞCOLARE 6.1 Aparatajul necesar cercetării 6.2 Colectarea eşantioanelor geologice 6.3 Cercetarea geologică a unei deschideri naturale 6.4 Recoltarea de material botanic 6.5 Colectarea insectelor 6.6 Colectarea şi înregistrarea materialelor etnografice şi folcloristice 6.7 Cercetări hidrografice 6.7.1 Cercetarea rîului 6.7.2 Strîngerea de date cu privire la prezentarea generală a rîului 6.7.3 Operaţiuni necesare studierii unui lac 6.7.4 Cercetarea unei văi 6.7.5 Cercetarea unui izvor 6.8 Cercetarea obiectivelor de ştiinţele naturii 6.8.1 Organizarea studiului vegetaţiei 6.8.2 Cercetarea animalelor

[modifică] CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea aceasta se adresează mai ales tinerilor dornici să voiajeze pentru a se bucura de frumuseţile şi bogăţiile materiale şi spirituale ale patriei, de a desfăşura unele activităţi şi cercetări interesante în cursul excursiilor şi expediţiilor, pentru a se instrui în mod activ şi atractiv, prin contactul direct cu natura, cu oamenii, obiceiurile şi realizările lor, de a-şi petrece o parte din timpul liber practicînd una din cele mai eficiente căi de relaxare, de învigorare şi călire fizică şi morală — călătoria. Pot fi citate numeroase exemple de tineri care au apreciat şi folosit drumeţia ca o foarte utilă şcoală a vieţii. Vom aminti aici doar vestita călătorie a lui Eminescu pînă la Blaj, unde ajuns şi-a manifestat bucuria: „Te salut din inimă, Roma mică!"; apoi expediţia mai puţin cunoscută, dar plină de cutezanţă a tînărului globe-trotter Henri Coandă care, mai înainte de a deveni genialul savant şi inventator de renume mondial, a străbătut Asia de-a curmezişul din Orientul Apropiat pînă la Beijing, mergînd pe jos împreună cu o caravană de cămile. Astăzi, sute şi mii de tineri îşi petrec sfîrşitul de săptămînă sau vacanţele Colindînd ţara în lung şi-n lat, pe jos, cu bicicleta, autocarul sau trenul, fiecare călător căutînd să se bucure de cele văzute şi întîlnite în drum şi să-şi încarce cît mai mult sîngele cu ozon şi miros de răşină ori cu mireasma iodată şi salina a aerului marin, în atmosfera tonică a prieteniei şi a grăuntelui de aventură şi romantism pe care-l are în germene orice plecare de-acasă dincolo de orizontul vieţii cotidiene. Dar cartea pe care v-o propunem nu este una consta-tativă, teoretică, ci o lucrare de acţiune, pentru oameni de acţiune. Ea nu încearcă să vă ofere o satisfacţie egală cu a unei călătorii, ci doar să vă înlesnească excursii plăcute şi interesante, în cadrul cărora să faceţi mai mult decît să priviţi în jur, să expediaţi ilustrate şi, poate, să luaţi imagini fotografice. Drumeţul, înainte de toate, e bine să înveţe a folosi în mod variat şi complex prilejul şi timpul unei călătorii, de la care trebuie să încerce a obţine cît mai mult, pe planuri variate şi folosind metode şi mijloace adecvate, în aşa fel ca, la fiecare întoarcere la domiciliu să poată constata, asemenea lui Ioan Slavici — după lungul drum făcut pe jos de la Satu Mare prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud pînă acasă, la Siria, în urma absolvirii examenului de maturitate: „Multe am văzut, multe am trăit, multe am gîndit şi am simţit, multe am învăţat în cursul acestei călătorii". Însă excursia sau expediţia nu este şi nu trebuie să fie o goană nebună, o „foame de kilometri"; există pauze pentru lucru sau de odihnă, popasuri în locuri încîntătoare din natură sau în aşezări pitoreşti — şi ce poate fi mai util decît să ştii cum să le foloseşti cît mai bine? Iată de ce sperăm că veţi primi cu plăcere sfaturile cu privire la organizarea drumeţiei cu cazare în cort propriu, la diferite activităţi practice, sugestiile pentru pregătirea unor bucate, jocuri şi divertisment. În fine, călătoria este întotdeauna un mare şi fericit prilej pentru a vă exercita pasiunile; de aici şi ideea unei secvenţe despre întocmirea colecţiilor, despre realizarea unui film documentar etc. Şi — dacă veţi citi cartea şi printre rînduri —veţi învăţa un lucru preţios: cum să faceţi multe cu foarte puţină cheltuială. Desigur, unele dintre recomandări sînt îndeobşte cunoscute de cei care călătoresc frecvent, aşa cum e şi firesc, deoarece aici este rezumată o parte din experienţa comună a multor drumeţi, dar lucrarea poate fi de un real folos în primul rînd celor care, datorită în primul rînd vîrstei, sînt la începutul acestui fel de activitate, întreprinsă nu în mari formaţii turistice, ci — aşa cum e deosebit de plăcut — în grupuri prieteneşti alcătuite dintr-un număr redus de participanţi. Nu este inutil să adăugăm că această carte a fost concepută gîndindu-ne la propriile dificultăţi, pe care le-am întîmpinat de-a lungul anilor în excursii, expediţii şi călătorii de tot felul, întreprinse cu diverse mijloace de transport, împreună cu elevii noştri sau pentru propria bucurie. Aşadar, dacă veţi ţine seama de sfaturile noastre, veţi putea călători kilometri fără ... unele probleme, dar scopul lecturii paginilor care urmează este mai ales acela de a vă îndemna la cît mai multe şi variate drumeţii, astfel încît, treptat, să ajungeţi în situaţia ca nici o regiune a ţării, nici un monument al naturii, nici una din marile realizări ale entuziasmului şi muncii omeneşti, realizate mai ales în anii construcţiei socialismului în patria noastră, să nu vă fie necunoscută, ci să vă devină la fel de familiare ca localitatea în care trăiţi, căci numai cunoscîndu-ţi bine ţara o poţi iubi şi sluji cu dăruire şi abnegaţie de-a lungul întregii vieţi.

[modifică] Capitolul I. CĂLĂTORIA ÎNCEPE DE ACASĂ

Călătoria începe odată cu privitul. Ochiul se lasă purtat de lumini, spre împărăţia luminilor. El poate pătrunde dincolo de primul deal, dincolo de oraş, dincolo de prima stea. Călătoriile ochiului încep întotdeauna în noi şi nu se termină nicăieri, căci privirea nu are punct terminus. Copii fiind, călătorim spre viitor tot cu privirea: munţii pe care-i vedem ca fiind foarte aproape, deşi la sute de kilometri distanţă, apar albăstrui, abia alegîndu-se din ceţuri de mister, care de fapt reprezintă propriul nostru viitor încărcat de mari nostalgii. Privirea nu are întoarcere, ea doar pleacă, străpunge lucrurile, trece mai departe, infinit de departe. Sunetele însă par doar că se întorc, aruncate spre noi de obiectele lumii noastre. Ecoul reprezintă astfel neputinţa sunetului de a se pierde în depărtări, căci acestea îl întorc mereu spre origini. Mai inefabilă decît călătoria ochiului este cea a gîndului, ea pătrunzînd adînc, spre miezul lucrurilor. Gîndul urcă pînă spre esenţe. El este în egală măsură plecare şi întoarcere, ca un şurub care înaintează doar învîrtindu-se împrejurul axei sale. Propria noastră evoluţie ca oameni este o călătorie perpetuă. Ne-am încrustat semnele în lut, piatră, bronz, fier şi, de curînd, civilizaţia noastră şi-a întins graniţele dincolo de porţile misterioase ale atomului şi ale Terrei. Călătoria continuă. Călătorul are prefigurat dintotdeauna drumul său în stare potenţială. A începe aventura călătoriei înseamnă a răspunde unei necesităţi interioare; aşa se explică marele drum al lui Ţuculescu în pictură, calea lui Enescu în lumea sunetului de artă, itinerarul lui Emil Racoviţă pe continentele ştiinţei. Am putea spune chiar că specia umană îşi urmează calea prin marii ei călători, înainte de a fi un revoluţionar al artelor, Brancuşi a fost un mare călător: a pornit pe jos din Hobiţa spre Paris, apoi spre New York pentru a ajunge la sine, treptat, cu fiecare etapă a drumului. Este, deci, justificat respectul pe care lumea îl arată călătorilor. Mersul nostru înainte este însă din ce în ce mai rapid; acceleraţia comprimă timpul şi ne face să trăim mai mult. Într-un secol, omenirea a călătorit cu balonul, cu avionul supersonic şi cu racheta. Jules Verne a fost de mult depăşit: de la înconjurul Pămîntului în 80 de zile, cum anticipa el, am ajuns la ocolul lui în 80 de minute, şi cursa vitezelor continuă. Nimic nu poate fi însă mai reconfortant decît să masori drumul cu propriul pas, cerul cu propriul ochi, sunetul peşterii cu propria ureche, acum cînd între noi şi natură se interpun roata maşinii, fotografia, banda de magnetofon. Călătoria de acest gen este o necesitate, pentru că o condiţie a sănătăţii speciei noastre este contactul nemijlocit cu natura, care are funcţii de învigorare, împrospeţire şi tonifiere spirituală. Grija pentru reuşita călătoriei propriu-zise este însă egală cu măsurile luate la pregătirea ei, de pildă aşa cum le descrie Calistrat Hogaş în memorabile pagini. Se impune, deci, previziunea, anticiparea călătoriei în chiar procesul pregătirii ei. Am putea spune, aşadar, că aventura începe din momentul gîndirii ei.

[modifică] Stabilirea itinerarului

Problema aceasta este cu siguranţă mai importantă şi mai dificilă decît pare la prima vedere. Mai ales pentru excursiile scurte de l—2 zile — aparent simple — itinerarul trebuie să fie întocmit cu deosebită grijă, în aşa fel ca deplasarea să fie cît mai interesantă, dar să nu degenereze într-o cursă continuă de la un obiectiv la altul. Un oraş mare ca, de exemplu, Sibiul, bogat în obiective de interes turistic, nu poate fi văzut în întregime în l—2 zile, pentru ca important este nu „să fi trecut" doar pe la muzee sau prin cartiere cu clădiri interesante, ci să te opreşti în faţa fiecăreia, să afli informaţii cu privire la un ansamblu de arhitectufhfhffhfhfhfhfhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhkerfvrheriverhvuervieneiunuerirehffhfhfhfhfhfhffhfhfhhfhfhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhfffffffffffffhhfhfhfhhfhfhffhfhfhfhfhfhfhfjrrhffrhfffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffText aldinffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffff'''ră cum este, de pildă, cel din Oraşul de Jos sau Piaţa Unirii, la o anume clădire, de exemplu aceea care a adăpostit sediul primăriei din 1548 pînă în 1945, ori o alta interesantă atît prin vechime, cît şi pentru arhitectura ei — cum este casa Haller (Piaţa Republicii, 10) construită în secolul al XVI-lea, în stilul renaşterii, cu elemente gotice; la un monument, operă de artă, parc ori la unele instalaţii originale de tehnică populară, dintre cele expuse în cadrul muzeului instalat în parcul Dumbrava (cu frumoasa lui pădure de stejari bătrîni), sau să faci o vizită la comorile adăpostite în rafturile bibliotecii muzeului Brukenthal, care posedă, printre cele peste 200 000 volume şi manuscrise, unele exemplare unice în lume. Apoi, e bine să notezi, în „jurnalul de călătorie" personal, impresii şi informaţii, să faci o fotografie sau o schiţă ori — eventual — să realizezi o secvenţă de film documentar sau să înregistrezi pe bandă magnetică un interviu, o explicaţie sau naraţiune. Pentru a fi reuşită, orice călătorie, orice excursie sau expediţie trebuie gîndită de acasă din timp, sub toate aspectele, iar pe teren să i se satisfacă valenţele. Şi — pentru a obţine o cît mai mare eficienţă — se începe prin buna întocmire a itinerarului, a stabilirii etapelor sale, potrivit cu obiectivele urmărite, a programului, punctelor de înnoptare effffffffffffffffffffffftc.ffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffff Alcătuirea itinerarului se face în funcţie de mai mulţi factori: temă, vîrsta excursioniştilor, pregătirea lor fizică, anotimp, timpul disponibil, mijloc de transport, modalităţi de aprovizionare şi cazafffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffre, cantitatea bagajelor necesare, posibilităţi materiale... Deosebit de toate acestea trebuie avută în vedere atractivitatea excursiei (frumuseţea peisajului, surpriza întîlnirii unor obiective interesante, animale sau plante rare — cuffffffffffffffm pot fi cele care vieţuiesc în parcuri naţionaleffffffffffff şi în rezervaţii naturale — comori ale muzeelor, pregătirea unor bucate noi, specifice tipfffffffffffffului de excursie sau bucătăriei localnicilor — de pildă, preparatele culinare pescăreşti din deltăffffffffffffff etc.). Este indicat ca în cadrul unei excuffffffffffffffffffffffffffffffffffrsii, itinerarul să cuprindă cel puţin două-trei astfel de puncte de atracţiefffffffffffffff. Chiar în timpul călătoriei cu mijloace de tranffffffffffffffffffffffffffffffffsport în comun, cînd aceasta durează mai mult de două ore şi trece prin locuri mai puţin interesante sau se petrece după ce s-a lăsat noaptea — este bine să se prevadă organizarea unor jocuri, mici concursuri atractive, audiţii muzicale la casetofon etc. Anotimpul este cel care condiţionează, în primul rînffffffffffffd, multe din elementele de bază ale excursiffffffffffffffffffffffffffei. Astfel, nu vom pleca în expediţie iarna la mare sau în Deltă, nici pe lungi itinerarii montane. În schimb, acest anotimp este prielnic pentru excursii cu teme citadine: fffffffffliterare, muzeale, la monumente istorice, la obiective industriale etc. Desigur, şi muntele este deosebit de frumos şi atractiv iarna, prielnic pentru iubitorii de schi şi săniuş ori pentru alte jocuri pe gheaţffffffffffă şi zăpadă — dar numai în preajma cabanelor, pe drumuri bine cunoscute şi circulate, în etape scurte şi parcurse pe lumină bună şi timp favorabil. Iarna se înnoptează aproape imediat după ora 16 — oricînd poate începe o ninsoare abundeffffffffntă sau un viscoffffffffl şi primejdia întîlnirii cu animale sălbatice, în special lupi — nu este exclusă. De exemplu, într-o zi de iarnă însorită se poate face o excursie plecînd din Sinaia, în jurul orei 8,30, pînă la Cota l 400 şi de acolo la Vîrful cu Dor, urmînd ca înnoptarea să se facă la cabană sau să se coboare cu telecabina. Ar fi însă o mare greşeală ca în aceeaşifffffffffff zi să se pornească, în continuaffffffffre, spre alte obiective mai îndepărtate. În timpul primăverii, deşi mai persistă unele din condiţiile de iarnă (în special la munte) şi apare pericolul inundaţiilorffffffffffde excursii în zone subalpine şi chiar alpine, luînd totuşi măsuri de prevedere. Aria ffffeste anotimpul cel mai prielnic effffffffffffffffffffffffffffffffxcursiilor în orice zonă, de lungă durată, pe teme variate şi complexe, bogate în posibilităţi de joc şi agrement, cu folosirea intensă a înnoptării în cort, colibă, hamac, şi a posibilităţiiffffffffffffffffffffffff de a pregăti lesne mîncarea cu mijloace proprii. Tema sau obiectivul de bază uffffffffffffrmărit, stabilit de acasă, constituie alt criteriu important de alegere a unui itinerar. Astfel, un traseu vă fi stabilit pentru a întîlni, să zicem, unele specii botanice şi faunistice specifice zonei geografice a munţilor Neamţului, şi alt drum dacă este preferată tema unei excursii cu caracter literar „pe urmele lui Hogaş, prin Munţii Neamţufffffffffffffflui". Este evident că orfffffffffficare din aceste două excursii pot fi organizate numai în timpul verii sau al toamnei. Dacă însă tema ar rămîne în cadrul preocupărilor literare, dar ar fi formulată, de pildă: „Scriitori români prin Munţii Neamţului", itinerarul ar putea cupriffffffffe, eventual, zona Tîrgu Neamţ (Humuleşti) ffffffffffffffff— comuna Vîffffffffffffnători — Piatra Neamţ — Bicaz, care este accesibilă în oricare anotimp, cu trenul şi autobuzul. Alt itinerar literar, lesne accesibil în toate anotimpurile, poate fi: Bucureşti — Tîrgovişte — Cîmpulung — Curtea de Argeş —ffffffffffffff Piteşti — Goleşti — Bucureşti. Dacă tema aleasă are ca scop cunoaşterea de ansamblu a unei zone montane, de pildă masivul Făgăraş, itinerarul (de vară) va fi stabilit ţinînd seama de timpul disponibil, experienţa drumeţilor, posibilităţi de hrană şi de adăpostire pentru noapte. Desigur, într-un masiv muntos pot fi stabilite multe trasee diferite, dfffffffffffar ţinînd seamă întotdeauna de amplasarea cabanelor din zonă. În exemplul nostru, unul dintre ele ar avea ca bază cabana Bîlea-lac (2 034 m), de unde s-arffffffffffff putea merge la Iezerele Doamnei — cascada Bîlea şi lacul Capra, drum ce poate fi străbătut, fără mari dificultăţi, în aproximativ două ore, după care se revine la cabana Bîlea-lac. Iafffffffffffftă şi un exeffffffffffffffmplu de traseu montan în Retezat, de parcurs în circuit, cu baza la cabana Pietrele (l 475 m), de unde se pleacă spre Valea Stînişoarei — Şaua Retezatului — Poarta Bucurei — Tăul Agăţat — lacul Bucura şi se revine la cabana Pietrele, în timp de aproximativ zece ore, ce cuprinde şi scufffffffffffffffffffrte popasuri. Fireşte că trebuie afffffffffffffffffffffles şi drumul necesar din localitatea de domiciliu pînă la cea de acces spre obiectivul montan. În exemplul de mai susffffffffff, aceasta fiind Ohaba de sub Piatră fffff9 pentru lunile mai ori septembrie, octombrie, astfel ca drumul să fie făcut în timpul zilei, fără grabă,ffffffffffff urmînd marcajul. Foarte util este să fie cunoscute şi drumurile forestiere care pot deschide turiştilor acces spre mufffffffffffflte obiective interesante: chei, rezervaţii, peşteri, monumente ale naturii etc. De exemplu: plecînd din Cîmpulung Muscel prin Rucăr şi Podul Dîmboviţei, un drum de aproximativ 40 km străbate valea rîului Dîmboviţa, trecînd prin ffffffffffffrumoasele Chei Mici ale Dîmboviţei. Drumul trece pe sub Piatra Craiului, ocoleşte vîrful Păpuşa şi merge pînă aproape de Iezer. Din Cheile Mici este accesibilă de vffffffffffffizitat Peştera Urşilor. Sau: pe drumul Şaua Dichiu — Coştila în Bucegi, mergînd la înălfffffffffffţimea fffffffffffde l 650—2 500 m se parcurge tot platoul Bucegi pe ruta: Vîrful cu Dor — Piatra Arsă — Babele — Caraiman — Coştila. De aici, în circa o oră se ajunge la Omul. Se va avea grijă, la stabilirea itinerarului, ca grupul de excursionişti — chiar dacă este alcătuit doar din trei-patru persoane — să fie cît mai omogen ca vîrstă, posibilităţi fizice şi preocupări. Astfel, un grup comfffffffffffffffffffffffffffffpus din tineri în vîrstă de 18—25 ani se poate deplasa fără probleme într-o excursie de cîteva zile pe munte. Ei pot merge normal, 8—10 ore pe zi, vara, timp de două-trei zile; dar dacă în grup este inclus şi un copil sub 13 anifffffffffff, întregul colectiv va trebui să-şi ajusteze itinerarul, etapele şi programul la posibilităţile fizice ale celui mai tînăr. În cazul cînd în grup ar fi cooptată o persoană de peste 45 ani, urmările ar fi asemănătoare. Aceasta nu înseamnă însă că o familie nu poate organiza o excursie împreună; dimpotrivă! — dar cu condiţia alegerii unui itinerar potrivit cu posibilităţile celui maifffffffffuţin rezistent membru al grupului. Ar fi greşit însă dacă cineva ar gîndi că numai muntele, Delta şi litoralul mării sau zonele turistice vestite ca nordul Moldovei, Maramureşul, Oaşul etc. pot prezenta interes pentru călătorii. Dealurile şi chiar cîmpia pot oferi multe surprize şi satisfacţii celor care merg să le cerceteze. Băfffffffffffffrăganul, de pildă, cu toată aparenta să monotfffffffffffonie, dispune de peisaje încărcate de frumuseţe şi demne de interes. Unele sînt cele legate de reţeaua hidrografică: Dunărea, Buzăul şi Ialomiţa; apoi salba de limanuri fluviatile: Jirlău, Amara, Balta Albă, Fundata, Strachina fffffffffffffffffffffffffetc. La acestea pot fi adăugate şi unele dinffffffff lacurile sărate, care aduc cîmpiei o notă aparte: Tătaru, Batogu, Colţea, Lacul Unturos, apoi Movila Miresii, Ianca, Lacul Sărat şi altele — în jurul cărora au apărut staţiuni balneare. Din primăvară pînă toamna tîfffffffffffffrziu cîmpiafffffffffff Bărăganului constituie o zonă de interes tufffffffffffristic, încă puţin cercetată defffffffffff marele public, dar prfffffffffffffffffffffezentă în operele multor artişti ai cuvîntului: Odobescu, Alecsandri, Sadoveanu, Istrati... Chiar o zonă limitată, cum este oraşul Brăila cu Lacul Sărat din imediata apropiere, Combinatul chimic Chiscani, punctul pescăresc Ghecet şi Balta Brăilei (în care se poate pătrunde pe braţul Vîlciu pînă la Mffffffffffffăraşu, apoi pînffffffffffă la cabana Şerbanu) oferă o mare bogăţie de peisaje geografice, greu de întîlnit în altă parte a ţării. Hărţile turistice şi materialul documentar vă vor ajuta la alegerea traseelor şi la întocmirea programelor ffffffffffpotrivit cu dorinţele, interesele şi fffffffffffposibilităţile ce le aveţi, cu temelfffffffffffe care vă interesează. Tinerilor le recomandăm să-şi alcătuiască un program turistic de perspectivă, pe 4—5 ani, în care să prevadă excursii capabile să le permită, treptat, cunoaşterea tuturor regiunilor interesanffffffffffte ale ţării, pe itinerarii cît mai diverse şi folosind mijloacffffffffffffe de transport diferite: bicicleta, motoreta, trenul, autobuzul, vaporul, barca şi — la toate acestea, trebuie adăugate cît mai numeroase etape de mers cu piciorul fiindcă,fffffffffffffffffffffffffffff după cum spunea pasionatul călător-drumeţ Calistrat Hogaş: „orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemînă cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, în-samnă a merge şezînd şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi". Lafffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffff dispoziţia călătorului, mai ales a celui tînăr, stau diferiffffffffffte tipuri de excursii, care pot fi clasificate fie în funcţie de specific geografic, anotimp, mijloc de transport, durată etc. Dintre acestea, pot fi luate ca exemplu, mafffffffffi întîi, excursiile cu temă, care sînt cele ce răspund în mai mare măsură unei eficiente sporite a călătoriei, atît din punct de vedere al dozării ffffffffffefortului fizic, cît şi al cfffffffffffffffîştigului instructivfffffffffffffffff-educativ. Astfel pot fi organizate excursii atît în grupuri mici, cît şi de către echipaje şcolare pentru care VĂ RECOMANDĂM: • obiective industriale — fie luate în mod glofffffffffbal, dintr-o anumită zonă sau localitate, cumffffffffffff ar putea fi „Pe Valea Jiului" sau „În ceffffffffffffffffffffffffffffftatea industrială a Hunedoarei", fie selectînd pe cele dintr-o anumită ramură, de exemplu cea a industriei petrochimice, incluse într-o temă ca ,Metamorfozele aurului negru: Momeşti — Borzeşti — Ploieşti — PHeşti"; • obiective agroindustriale — cum poate fi vizitarea unui I.A.S. din Bărăgan sau a unei cooperative agricole de producţie dintr-o zonă de deal, cu specific pomicol-viticol; • o temă literară — de pildă „Literatura română veche"; sau consacrată vieţii unui scriitor „G. Bacovia la Bacău şi în Bucureşti", ori avînd ca obiectiv un muzeu memorial: „Arghezi la Mărţişor", în fine printr-un subiffffffffffffffffffffffect capabil să cuprindă aria unei întregi mari localităţi: „laşii marilor iubiri şi al prieteniilor fecunde", sub un moto, ca cel desprins din scrierile lui Geo Bogza, care defineşte laşul ca fiind „locul ideal unde fiecare ar vrea să-şi petreacă viaţa ca năcăieri aiurea". „Acasă la ...", ori „Pe urmele lui..." pot constitui, de asemenea, teme de evocare a unei personalităţi a literaturii, culturii sau ştiinţei româneşti, ori a zonei unde se petrece acţiunea unei scrieri literare, de pildă cea a romanului ION, despre care îfnsuşi Liviu Rebreanu spune (Mărturisiri, 1932)fffffffffffffffffff: „Acţiunea se petrece în satul Prislop deffffffffff lîngă Năsăud; în roman, Pripasul. Armadia e numele găsit oraşului Năsăud ..." • o temă muzeală — este indicată atît pentru o călătorie într-o localitate unde se găseşte fie un muzeu important ca amploare, de pildă Muzeul Banatului din Timişoara, fie un colier de muzee interesante, ca la Cluj-Napoca, Iaşi, Ploieşti, Sibfiu etc., ori la unele muzee cu profil unic în ţară (şi fffffffffffffrare chiar peste hotare), cuffffffffffffm este Muzeul aurului de la Brad, jud. Hunedoara. Vizitarea muzeelor se mai poate face şi pe o temă mixtă, de exemplu biografică şi de artă, ca „Brancuşi la fTîrgu Jiu şi în Bucureşti" ori „Drumul lui N. Grigorescu în pictură la Agapia, Cîmpina (muzeu memorial), Iaşi (Muzeul de artă), Sibiu (Muzeul Brukenthal) şi Bffffffffffffffffucureşti (fMuzeul de artăfffffffffffffffff al R.S.R. şi Muzeul colecţiilor de artă); • monumentele naturii — constituie, desigur, un subiect de excepţional interes. Ele pot fi vizitate fie global — toate care se află pe o anume arie geografică —, fie pe specific: geologice, botanice etc. Dffffffffe exemplu, într-o excursie de trei zile pot fi vizitaţi vulcanii noroifffffffffffoşi din zona Berea, jud. Buzău şi focul viu de la Andreiaşu, jud. Vrancea; • grădini botanice şi parcuri dendrologice — temă ce poate prilejui itinerarii interesante, prin variate regiuni ale ţării. Pot fi vizitate grădinile botanice din Cluj-Napoca şi Bucureşti, apoi parcurile dendrologice: Mirmeşti-Muscel, cu Suprafaţa de 05 ha, Dofteana, jud. Bacău, 24,10 ha, renumit pentru colecţia de specii exotice, mai ales răşinoase; Arcalia, jud. Bistriţa-Năsâud, 15,94 ha, vechi de peste 150 ani; Arboretumul de la Simeria, jud. Hunedoara, 78 ha, creat la începutul secolului al XVIII-lea, unde pot fi întîlniţi cei mai bătrîni salcîmi din ţară şi specia exotică Magnolia macrophila, cu frunze ce ajung la 60 cm lungime, unică în ţară; Văleni, jud. Neamţ, 3 ha, cu peste 100 specii; Bazos, jud. Timiş, 60,4 ha, care adăposteşte peste 400 specii de arbori şi arbuşti exotici proveniţi din cinci continente etc.; • „lumea întunericului" — adică vizitarea unor peşteri oferă tinerilor o temă de mare atractivitate. Se poate începe cu cele amenajate în mod special pentru turism, cum sînt Peştera Muierii sau Scărişoara, ori unele uşor accesibile, cum sînt Cetăţeaua Mare şi Cetăţeaua Mică din Cheile Turzii, pentru a continua cu, să zicem, Peştera Meziad (4 750 m dezvoltare totală) şi a cerceta neapărat uluitorul fenomen carstic care-l constituie Cetăţile Ponorului; • „mistere în piatră" — poate fi tema unei excursii făcută la unele din acele ciudate „sculpturi" enigmatice, care pot fi întîlnite în diverse colţuri ale ţării. Dintre acestea amintim în munţii Bucegi vîrful Omul (2 507 m), care în luna noiembrie, la apusul soarelui, lasă o umbră cu imaginea clară a unui corp omenesc; Babele „asemenea unor momîi puse înadins să păzească singurătatea bîntuită de viscole" (S. Mehedinţi); Sfinxul Bucegilor, asemănător cu un imens cap de om, cu orbitele goale, care privesc spre vîrful Omul. Observat de aproape, se descoperă blocurile de culori diferite din care este format; apoi se mai găsesc alţi sfincşi: în Banat, pe partea stîngă a rîului Cerna; cel de la Meziad, la peştera cu acelaşi nume; cel de la Stănileşti, în muntele Cozia etc.; • alte teme, indicate mai ales pentru organizarea unor cercetări de nivel şcolar, sînt propuse, în paginile care urmează, la titlul „expediţia şcolară". Mijlocul de transport determină în mod hotărîtor stabilirea unui itinerar. Pentru călătorii la distanţe mai mari se recomandă folosirea mijloacelor de transport în comun, în primul rînd trenul, apoi autobuzele şi vapoarele.. Acestea asigură deplasări suficient de rapide, economice, şi permit transportarea lesnicioasă a întregului echipament necesar (inclusiv corturi, saltele, schiuri. ..). Prin folosirea lor combinată (tren-autobuz, tren-vapor, autobuz-vapor) se poate realiza apropierea de orice obiectiv turistic din ţară, urmînd ca secţiunile cele mai interesante din traseu să fie parcurse cu piciorul (sau cu bicicleta adusă, de asemenea, cu trenul). Cu titlul de exemplu, în tabelul de mai jos sînt prezentate zece trasee posibile. Ele sînt alcătuite astfel încît să cuprindă toate regiunile ţării. Unele secţiuni din itinerariile nr. 6, 7 şi 9 trebuie să fie parcurse cu autobuzul, pe trasee normale ale I.T.A., iar itinerarul 10 include străbaterea pe jos a distanţei întorsura Buzăului — Mîneciu, pe un drum de munte: pasul Bratocea — cabana Babarunca — cabana Ciucaş — cabana Muntele Roşu-Cheia.

VĂ RECOMANDĂM:

Traseul obiective generale lungimea în km 1. Bucureşti — Galaţi — Iaşi — Suceava — Baia Mare — Satu Mare — Oradea — Timişoara — Drobeta Tr. Severin — Roşiori — Bucureşti. circuitul general al României 1855 2. Timişoara — Arad — Sibiu — Braşov — Ploieşti — Bucureşti — Mangalia şi retur prin Craiova. Carpaţii Meridionali — Valea Prahovei — litoralul — Capitala şi Oltenia. 1690 3. Craiova — Caransebeş — Timişoara — Arad — Ilia — Hunedoara — Simeria — Petroşani — Craiova. Oltenia — Banatul — Valea Jiului 886 4. Braşov — Ciceu — Deda — Dej — Cluj-Napoca — Teiuş — Sighişoara — Braşov. Podişul Transilvaniei 807 5. Bucureşti — Piteşti — Piatra Olt — Podul Olt — Sibiu — Braşov — Bucureşti. Valea Prahovei şi Valea Oltului 708 6. Iaşi — Suceava — Vatra Dornei — Bicaz — Tecuci — Iaşi. Moldova de nord — Ţara Dornelor — Valea Bistriţei 677 7. Oradea — Cluj-Napoca — Turda — Abrud — Zlatna — Alba Iulia — Simeria — Arad — Oradea. În jurul Munţilor Apuseni 677 8. Bucureşti — Braşov — Ciceu — Adjud — Buzău [ — Ploieşti — Bucureşti. Valea Prahovei şi Valea Trotuşului 664 9. Cluj-Napoca — Salva — Vatra Dornei — Borşa — Sighetu Marmaţiei — Bixad — Satu Mare — Oradea — Cluj-Napoca. Ţinuturile Dornelor şi Maramureşului, cîmpia Crişurilor 635 10. Ploieşti — Braşov — întorsura Buzăului — Mîneciu — Ploieşti. Valea Prahovei — Ţara Bîrsei — Carpaţii de curbură 194

Pentru deplasările turistice cu trenul sînt indicate mai ales biletele de călătorie în circuit, cu însemnate avantaje în ceea ce priveşte costul transportului şi posibilităţile de întrerupere repetată a voiajului. IMPORTANT: în timpul excursiilor nu vă grăbiţi! Dacă, de pildă, v-aţi decis să vizitaţi Maramureşul, începînd de la Baia Mare, reşedinţa judeţului, şi plecaţi din Bucureşti., nu călătoriţi cu avionul, nici cu un tren rapid; preferaţi un personal (cel puţin pînă la Topliţa) şi faceţi drumul în cîteva etape. Vizitaţi neapărat Braşovul (cu Poiana Braşov) şi, eventual, Băile Tuşnad şi Borsecul (întrerupînd la Topliţa). La înapoiere, călătoriţi prin Dej — Apahida — Blaj — Mediaş — Sighişoara. Faceţi escale de cel puţin cîteva ore în ultimele trei localităţi. De la Sighişoara pînă la Bucureşti puteţi lua un tren accelerat, deoarece veţi trece prin locuri parcurse (în cea mai mare parte) la ducere. Citiţi un ghid turistic pentru a va convinge cîte obiective de interes deosebit, de o mare varietate şi frumuseţe vă aşteaptă în locurile propuse pentru întreruperea călătoriei cu trenul. Chiar dacă în unele locuri aţi mai fost în urmă cu mai mult de 4—5 ani, nu pregetaţi să le vizitaţi din nou: veţi găsi, de regulă, multe noutăţi sau veţi descoperi aspecte care v-au scăpat la prima întîlnire. Pentru excursiile întreprinse cu vaporul, în special vara şi toamna, amintim că Dunărea este navigabilă în ţara noastră pe tot parcursul ei (l 075 km). Ea oferă, deci, un prilej minunat pentru excursii odihnitoare, dar capabile să trezească emoţii deosebite faţă de traseele parcurse pe uscat, atît prin unghiul diferit din care este admirat peisajul, cît şi prin momente specifice: apropierea de insule, întîlnirea cu alte ambarcaţiuni, consumarea unor bucate cu specific pescăresc etc. Poate fi ales fie traseul complet, de la Baziaş pînă la Sulina (de străbătut în etape., cu vizitarea unor obiective turistice — monumente ale naturii, oraşe — din apropierea porturilor), fie secvenţe.. ca: Orşova — Moldova Nouă; Drobeta Tr. Severin — Turnu Măgurele; Zimnicea — Giurgiu; Olteniţa — Călăraşi; Brăila — Galaţi; Galaţi — Sulina; Tulcea — Sfîntu Gheorghe etc. Pe timp de vară, zilnic pornesc din Galaţi şi Tulcea, pe cele două braţe ale Dunării — Sulina şi Sfîntu Gheorghe — atît vapoare clasice (care pot transporta şi un bagaj numeros) cît şi nave rapide. Ele fac legătura cu cele mai importante aşezări din Deltă: Maliuc, Mila 23„ Ilganii de Sus şi de Jos, Murighiol, Sfîntu Gheorghe, oraşul Sulina. În sfîrşit, nici un itinerar nu poate fi definitivat mai înainte de a folosi cît mai cu atenţie ...

[modifică] Documentarea

Am avut prilejul — nu o singură dată — să auzim expresia „plecăm în Retezat" sau „mergem o săptămînă în Deltă" ori în Maramureş, Oaş etc. ... şi să constatăm, după aceea, că respectivii merseseră — de fapt — într-o localitate sau la o cabană, unde-şi petrecuseră tot timpul în casă, mîncînd la restaurant şi făcînd cîteva plimbări în imediata apropiere. De multe ori se întîmplă astfel nu numai din comoditate, ci şi din lipsa informaţiilor asupra regiunii în care se face excursia. Evident, documentarea ca şi itinerarul trebuie pregătit de acasă, urmînd ca pe traseu să fie completat, din surse locale: agenţii şi birouri de turism, muzee, cetăţeni etc. Documentarea are două direcţii principale: a) cea referitoare la itinerar (alegerea celui mai interesant traseu, mijloace de transport, locuri de popas, cazare şi surse de alimentare). Informaţiile necesare se culeg din hărţi, planurile oraşelor, ghiduri turistice, precum şi din orarul trenurilor, autobuzelor, vapoarelor. Cu ajutorul acestora se stabileşte traseul general al excursiei, punctele de întrerupere şi de continuare a călătoriei, timpul de staţionare la locurile de înnoptare; b) cea referitoare la obiectivele care vor fi vizitate şi la materialul informativ pe care îl pot furniza. Se stabilesc astfel unele amănunte şi trasee locale ale itinerarului, cît şi o mai deplină cunoaştere şi înţelegere a obiectivelor ce urmează a le întîlni în teren. În acest scop poi fi folosite atît ghiduri turistice, cît şi publicaţii referitoare la monumentele naturii, istorice, de artă şi istorie-arheologie, de muzee şi case memoriale, la unele manifestări cu caracter folcloric etc. De asemenea pot fi vizionate diapozitive şi filme documentare. În mod suplimentar (mai ales pentru excursiile şi expediţiile şcolare pe o temă literară) este recomandabil să se facă apel şi la surse de documentare literară, citind scrieri în versuri şi proză (clasice şi contemporane) referitoare la regiunile sau localităţile cuprinse în itinerar. Luînd cunoştinţă de gîndurile şi emoţiile încercate cîndva de alţi călători iluştri, se face o pregătire spirituală. o necesară şi binevenită atenţionare faţă de unele secţiuni din traseu. Astfel, înaintea oricărei călătorii turistice la munte, este de folos lectura încîntătoare! Cartea munţilor, veritabilă operă literară şi, în acelaşi timp, ghid practic, scrisă în 1920 de Bucura Dumbravă. Lucrarea continuă şi astăzi să instruiască, delectînd. Dacă excursia se face „prin Munţii Neamţului", este binevenită lectura celebrului memorial de călătorie al lui Hogaş sau unele pagini din România pitorească a lui Vlahuţă. Pentru cei care merg pe vechiul drum dintre Cîmpulung Muscel şi Braşov, o bună călăuză estetică pot fi volumul de poezie Pe Argeş în sus de Ion Pillat şi romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Drumeţului pe Valea Oltului îi recomandăm să ia chiar în rucsac — ca o hrană spirituală — Cartea Oltului a lui Geo Bogza şi să citească unele din poeziile lui Goga. În Deltă nu poate fi lectură mai nimerită decît scrierile lui Sadoveanu referitoare la acest pămînt românesc despre care spune că: „Dacă n-ar avea altă minune decît Delta Dunării şi atunci ar putea revendica România de la toţi îndrăgostiţii de natură un pelerinaj care să le dezvăluie farmece necunoscute încă". În sfîrşit, multe din peisajele ţării îşi află o interesantă şi instructivă reflectare în descrierile geografice estetice ale lui Simion Mehedinţi, George Vâlsan şi Ion Simionescu. Desigur, acestea sînt doar cîteva exemple. Este ştiut însă că nu există colţ din patria noastră care să nu fi atras atenţia vreunui artist al cuvîntului sau a unui mare geograf. Ei l-au descris pe fiecare cu farmec şi respect pentru adevăr şi realitate. Luînd cunoştinţă de aceste scrieri, călătorul va simţi poate îndemnul binevenit de a-şi conduce firul itinerarului şi „pe urmele lui...” pentru a vedea, la rîndu-i, obiective şi peisaje care au trezit entuziasmul unor înaintaşi sau contemporani. Documentarea începută acasă continuă pe traseu. În primul rînd se culeg informaţii de la localnici. Acestea pot fi uneori inedite şi extrem de interesante. Astfel — în anul 1973 — am descoperit la învăţătorul din satul Hobiţa, comuna Pestişani (jud. Gorj) — o scrisoare a marelui Brancuşi, iar un sătean în vîrstă de 84 ani ne-a relatat fapte şi întîmplări de interes deosebit cu privire la viaţa sculptorului. Un an mai tîrziu, trecînd prin Baia Mare (cu un grup expediţionar alcătuit din 30 de elevi bucu-reşteni), am avut bucuria să-l vizităm acasă pe sculptorul Vida Gheza şi să aflăm de la el nenumărate legende şi informaţii în legătură cu viaţa din trecut a minerilor din regiune. Apoi, „acest fiu a lui Pan, brăzdat de munci ca de cnut, cu chip de departe asemănător propriilor sale sculpturi" (Ion Frunzetti) ne-a împărtăşit, cu sinceritate şi caldă omenie, aspecte din viaţa şi drumul său în artă, ne-a condus prin casa, atelierul şi colecţia de cactuşi (adunată din toată lumea), ne-a făcut cunoştinţă cu „Pătru şi Mărioara", perechea de bufniţe pe care o creşte, ca un adevărat fiu al codrilor din părţile de Miazănoapte.

[modifică] Echipament şi materiale

Înaintea oricărei călătorii, turiştii, trebuie să se pregătească şi să alcătuiască atît un echipament individual, cît şi unul necesar întregului colectiv. De regulă, în pregătirea bagajelor se constată două tendinţe diametral opuse: unii se încarcă inutil cu tot ce le cade în mînă zicînd „că-i mai bine să prisosească decît să lipsească", iar alţii o pornesc „lejer" spunîndu-şi că „se vor descurca la faţa locului". Toate acestea pot fi evitate dacă se operează în mod ordonat, dinaintea plecării. În acest scop, se va întocmi o listă-inventar de echipament individual, după tipul excursiei, anotimp, scop, mijlocul de transport şi particularităţile fizico-geografice ale regiunii unde se face deplasarea şi o a doua listă a materialelor colective. Prioritate are mai ales cea de-a doua listă, după care urmează întocmirea inventarului personal. Se procedează la împărţirea raţională a aprovizionării cu materiale, echipament şi alimente. Se stabileşte cine şi ce aduce pentru echipamentul colectiv: cort, toporişca (şi o pilă pentru a o ascuţi pe traseu), găleată din material plastic (cu capac), oală şi cratiţă din aluminiu, un aparat pentru încălzit mîncarea (spirtieră sau aragaz de voiaj) şi combustibilul necesar, briceag universal, frînghie, lanterne, trusă de cusut, trusă medicală, aparate pentru înregistrări audio-vizuale, caiet, pix, hartă, ghid turistic, un joc (şah, remi...), eventual echipament de cercetare (ciocan geologic, cutii, pungi, borcane, coli de hîrtie pentru ierbare etc.), materiale de pescuit şi, — în sfîrşit — ce alimente, în ce cantităţi şi în ce fel de ambalaj (vor fi evitate cele din sticlă). Bagajele trebuie să fie făcute, controlate după inventar şi depozitate într-un singur loc, cu 12 — 24 ore înaintea plecării. Astfel există mai multă garanţie că nu se uită nimic esenţial. Nu vom indica aici — în mod pedant — cîtă lenjerie de corp este necesară, aceasta o va decide fiecare în cadrul grupului său. Facem doar recomandarea de a se lua doar strictul necesar, ştiind că pe majoritatea traseelor lenjeria poate fi uşor spălată cu un detergent şi uscată în aer liber (eventual în timpul nopţii). IMPORTANT: din bagajele individuale nu trebuie să lipsească a) o trusă sanitară (fie şi improvizată într-o pungă din material plastic), b) obiectele necesare toaletei zilnice, inclusiv pentru spălatul dinţilor, c) hîrtie igienică sau şerveţele, d) materiale pentru întreţinerea (reparaţia) echipamentului (aţă, ace, nasturi, găici, ace de siguranţă, şireturi pentru încălţăminte), e) lanternă şi baterii de rezervă, f) ochelari de soare (şi iarna). Pentru întregul grup este recomandabil să fie luate: a) harta turistică a regiunii în care se face deplasarea, b) instrumente de orientare în teren (busolă, altimetru, termometru, binoclu, barometru), c) un ceasornic deşteptător de tip voiaj, d) un termometru medical, e) o mică oglindă, f) cremă de protecţie contra razelor solare şi alifie de „strugurel" pentru buze, care împiedică uscarea şi crăparea (gravă şi dureroasă) a pielii din cauza vîntului, g) un ghem de sfoară, h) cîteva pungi din material plastic şi din hîrtie, i) dopuri şi capsule pentru sticle, j) o folie din material plastic cu suprafaţa de aproximativ 4 metri pătraţi. ATENŢIE! în tot timpul călătoriei păstraţi actele, legitimaţia de călătorie, carnetul C.E.C. şi bancnotele într-un portvizit dublat cu material plastic. Astfel vor fi la adăpost de apa unei eventuale ploi care va poate surprinde pe traseu, de transpiraţia excesivă şi de nedorita alunecare în apa unui rîu, lac etc. Portvizitul va fi ţinut într-un buzunar închis cu fermoar sau cu două ace de siguranţă.

[modifică] Expediţia şcolară

Excursia este, de regulă, o călătorie (În grup) făcută pe jos sau cu un mijloc de transport, în scop instructiv-educativ, sportiv sau distractiv. Excursiile se fac de obicei în natură pentru ca drumeţii să se bucure de soare şi aer curat, ori de puritatea zăpezii, de frumuseţea peisajelor, linişte şi un orizont mai larg, să aibă prilejul unor exerciţii fizice dorite şi binefăcătoare: mersul pe jos, uşoare ascensiuni montane, înot, schi, săniuş etc. În acelaşi timp excursia oferă şi prilejul îmbogăţirii şi consolidării unor cunoştinţe din domeniul geografiei, istoriei, etnografiei, literaturii, artei etc. Totodată se iveşte şi nevoia practicării unor activităţi specifice: alegerea şi amenajarea locurilor de popas şi înnoptare, instalarea cortului sau construcţia altui tip de adăpost provizoriu, facerea focului şi altele … Unii călători folosesc prilejul excursiei şi pentru a-şi exercita cîte o pasiune: strîngerea de piese pentru colecţii, pescuit, realizarea de diapozitive, fotografii, filme documentare etc. Excursiile sînt de feluri diferite şi pot fi clasificate după scop, temă, mijloc de transport, după anotimp sau durată etc. Spre deosebire de excursie, expediţia tineretului şcolar constă într-o călătorie cu o durată mai lungă (de obicei 12—14 zile), făcută de un grup organizat, cu scopuri ştiinţifice, de cercetare sau de a face o activitate social-utilă: stabilirea unor trasee montane şi marcarea lor, refacerea unor marcaje în munţi, culegerea de plante medicinale, participarea la lucrările unui şantier arheologic, sub îndrumarea unor specialişti etc. Expediţia şcolară este o călătorie mai scurtă şi uneori mai puţin anevoiasă decît expediţiile ştiinţifice, ea reunind elevi care au preocupări şi înclinaţii bine conturate pentru un anumit domeniu, iar — în cadrul ei — obiectivele didactice şi cele pedagogice interferează şi converg spre acelaşi scop: formarea şi dezvoltarea adolescentului, prin participarea lui directă la acţiuni care să-i solicite şi să-i dezvolte masiv şi multilateral principalele aspecte ale vieţii sale psihice: atenţia, memoria, curajul, disciplina, gîndirea creatoare, inteligenţa, setea de acţiune, înţelegerea, voinţa, îndemînarea, rapiditatea. În expediţie, elevul este „vioara întîi" căci el caută, el cercetează, organizează, structurează, el inventează soluţii, acţionează, profesorul avînd doar rolul de a dirija, de a scoate din impasuri mai grele expediţia, de a se ocupa de aspectele ei mai dificile, deşi — şi e foarte important de subliniat — elevii pot soluţiona singuri cele mai dificile sarcini, dacă li se acordă suficient credit şi înţelegere. Expediţia şcolară este nu numai o mare ocazie de a aplica în practică cele învăţate la şcoală, dar şi de a dezvolta unele trăsături ale personalităţii copilului care cu greu s-ar putea face doar în şcoală. Succesul unei expediţii şcolare nu se măsoară, fără îndoială, după kilogramele şi calitatea rocii adusă din munţi, după numărul şi factura obiectelor de folclor procurate, după porţiunea din hartă corespunzînd drumului parcurs cu piciorul sau cu trenul prin ţară. Succesul unei expediţii şcolare se exprimă în mărimea şi bogăţia informaţiei adunate în călătorie, după numărul de ferestre ale sufletului deschise către noi aspecte şi frumuseţi ale naturii ţării.

[modifică] Organizarea expediţiei şcolare

Fixarea duratei itinerarului este în funcţie de anotimp, vîrstă, cunoştinţele participanţilor. Una din preocupările conducătorului expediţiei o constituie stabilirea itinerarului şi a modalităţilor de transport. Dacă deplasarea se face cu un mijloc de transport în comun în nici un caz nu se vor depăşi zece ore de călătorie într-o singură etapă. Dacă drumul este mai lung, se va organiza odihna de o noapte într-o localitate intermediară, de pe parcurs. Deplasarea se va face de preferinţă numai ziua, pentru ca, din tren sau autobuz (cu opriri în locurile interesante) să poată fi vizionate de către elevi obiectivele mai importante de pe traseu (forme de relief, obiective industriale, monumente etc.). În perioada vacanţei de iarnă se recomandă ca itinerarul unei expediţii şcolare, de la baza de plecare pînă la obiectivul de cercetare, să fie mai scurt, de cel mult pînă la 7 km (dus şi întors) cu o deplasare de 2—3 km pe oră, astfel ca pentru cercetarea obiectivului să rămînă 3—4 ore; deoarece în cursul săptămînilor din această vacanţă durata zilei este între 8½ şi 9 ore. Într-o astfel de drumeţie va trebui să se ţină seama şi de felul zăpezii. Astfel, zăpada pufoasă pînă la 30 cm, nu împiedică mersul. Dacă ea depăşeşte grosimea de 30 cm, este indicat să se aleagă trasee scurte, cu pante domoale, pentru că, aşternută peste straturi mai vechi şi în cantităţi mari sau pe coaste cu o înclinaţie de peste 35°, zăpada poate dă naştere la avalanşe destul de periculoase. Zăpada cu crustă (însă nu acoperită cu gheaţă lucioasă) oferă posibilitatea unui urcuş sau coborîş spornic şi fără mari eforturi. Zăpada sub formă de ace (cade la temperaturi joase) aşternută peste un alt strat nu îndeajuns stratificat îngreunează mersul normal şi sporeşte durata parcurgerii unui traseu. Zăpada denumită „grea" (rezultă din ninsori cu fulgi foarte mici şi deşi) oferă, în genere, posibilitatea unui mers normal. Starea zăpezii putînd fi diferită de-a lungul unui traseu, se recomandă sondarea ei, în special, la traversări de văi şi pe pante cu o înclinaţie mai mare. În vacanţa de primăvară, caracteristica vremii fiind, în general, instabilitatea, itinerarul unei expediţii şcolare va fi de cel mult 6—8 km (dus şi întors) cu o deplasare de 2—4 km pe oră, astfel ca, pentru cercetarea obiectivului propriu-zis, să rămînă 5—6 ore, ţinînd seama că, în acest anotimp, durata zilei este de 12—13 ore. Se recomandă, de asemenea, a nu se depăşi altitudinea de 1400— l 500 m, deoarece există încă pericol de avalanşe şi de viscole. Perioada vacanţei de vară constituie timpul cel mai favorabil pentru efectuarea expediţiilor şcolare. Itinerariile, de la locul de înnoptare pînă la obiectivul de cercetare, pot ajunge în această perioadă pînă la 10—12 km (dus şi întors) sau numai dus, dacă lîngă obiectivul de cercetare se organizează o tabără temporară în corturi. Deplasarea poate fi de 3—4 km pe oră, rămînînd astfel timp suficient pentru cercetare (sau pentru instalare), ţinînd seama că, în cursul lunilor iunie, iulie, august, durata zilei este de 15½—16 ore. Cu elevii de peste 14 ani se pot face deplasări pînă la crestele cele mai înalte, bineînţeles după un control medical prealabil (făcut de acasă, înainte de plecarea în expediţie). Numărul de ore fixat pentru deplasarea pe jos în toate anotimpurile se va modifica însă dacă se parcurge un teren accidentat. Pe baza stabilirii urcuşului şi coborîşului pantelor, pentru fiecare urcuş de 300 m şi coborîş de 500 m se va adăuga, la timpul fixat, cîte o oră în plus.

[modifică] Organizarea colectivului de elevi

Echipa care străbate traseul va fi organizată pe grupe, de preferinţă de cîte zece, fiecare grupă avînd cîte un responsabil. Locurile în autobuz vor fi fixate în funcţie de înălţimea participanţilor, cei mici fiind plasaţi în faţă şi spre ferestre, pentru a putea urmări mai bine informaţiile şi explicaţiile ce se dau pe parcurs şi obiectivele de pe traseu. Instrumentele pentru cercetare (aparataj ştiinţific, aparate de fotografiat şi filmat, casetofoane etc.) se distribuie pe grupe. În cazul cînd efectivul expediţiei este alcătuit numai din 10—15 elevi, aceştia vor fi împărţiţi în două grupe. Fiecare participant va îndeplini o sarcină precisă, potrivit cu preocupările, cunoştinţele, deprinderile, aptitudinile şi preferinţele sale: geograf, istoric, botanist, zoolog, ecolog, reporter, fotograf, operator film, cartograf, topometru, desenator, gospodar-bucătar etc. Jurnalul colectiv al expediţiei şi carnetul de însemnări individuale intră în vigoare din momentul în care grupul (echipajul) pleacă din localitatea de domiciliu. Redactorul sau un colectiv redacţional, numit de conducătorul expediţiei (ori ales de expediţionari), va înscrie zilnic evenimentele semnificative. Un exemplu de jurnal ar putea fi întocmit astfel: primele pagini vor cuprinde tabelul nominal al participanţilor la expediţie, cu următoarele rubrici: numele şi prenumele, sexul, vîrsta, funcţia îndeplinită în echipaj, observaţii. Urmează planul expediţiei cu datele prevăzînd perioada expediţiei, itinerarul, numărul de kilometri parcurşi, mijloacele de transport folosite (inclusiv mersul pe jos), obiectivele de pe traseu, obiectivul de cercetare, activităţi sportive, cultural-artistice, jocuri şi amuzamente. Pe două pagini, faţă în faţă, se va desena schiţa itinerarului de la bază la obiectivul de cercetare. În următoarele pagini se vor înscrie sarcinile grupelor date de conducătorul expediţiei şi inventarul instrumentelor şi aparaturii de cercetare. În restul paginilor se trec însemnările zilnice privind viaţa, activitatea colectivului, principale cercetări, descoperiri, ipoteze, întîlnirile cu oameni interesanţi.

[modifică] Tipuri de expediţii şcolare

După obiectivele cercetate, în funcţie de nivelul de cunoştinţe şi deprinderile practice ale elevilor, expediţiile se grupează în mai multe tipuri. Dintre acestea menţionăm: a) expediţia geologică, prin care se urmăreşte cercetarea ştiinţifică a unui fenomen geologic: un vulcan, o peşteră, un zăcămînt, o mină, o apă subterană, un torent, structura unei văi, structura solului dintr-o microregiune ş.a. b) expediţia geografică, prin care se urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică a unor forme de relief; munte, podiş, cîmpie, luncă etc. sau a repartiţiei ecologice a unor plante sau animale etc. De asemenea, se realizează cercetarea unei aşezări urbane sau rurale, vizitarea unor întreprinderi şi alte obiective industriale, agricole etc.; c) expediţia de ştiinţele naturii, prin care se urmăreşte cercetarea ştiinţifică a unor fenomene biologice ca, de exemplu: condiţiile de dezvoltare a unei specii de plante într-o regiune oarecare, aria de răspîndire a unei plante, condiţiile de adaptare, mediul în care se dezvoltă un anumit animal (capra neagră, ursul brun, rîsul carpatin, cocoşul de mesteacăn) etc. etc.; d) expediţia cu tematică istorică, prin care se urmăreşte cercetarea unui obiectiv cu caracter istoric: o cetate, un drum vechi, un monument, o inscripţie etc.; e) expediţia etnografic-folclorică, prin care se urmăreşte cunoaşterea şi documentarea asupra unor obiceiuri şi datini, sau a cîntecelor populare, strigăturilor, a unor îndeletniciri străvechi etc. Mai sînt, fireşte, şi alte tipuri de expediţii, ca, de pildă, cele sugestiv intitulate „Cutezătorii" — care au un caracter de masă antrenînd zeci de mii de pionieri şi utecişti în fiecare vacanţă ele vară; ca şi cele organizate pentru a marca noi trasee în munţi sau spre alte obiective turistice. Acestea se organizează pe baza unor regulamente proprii. Cînd colectivul expediţiei este mai numeros, se pot opera cercetări pe mai multe planuri, expediţia căpătînd, în aceste condiţii, caracter complex. Se va urmări ca atît itinerarul, cît şi obiectivul de cercetat — conţinutul cercetării — să fie fixat în funcţie de nivelul de cunoştinţe ale elevilor participanţi, de vîrsta lor, de anotimpul în care se desfăşoară expediţia. Deoarece expediţia şcolară nu este numai o plimbare de agrement, o acţiune distractivă, ci mai ales o activitate instructiv-educativă polivalentă, care trebuie să contribuie îndeosebi la lărgirea orizontului ştiinţific, cultural al elevilor, precum şi la stimularea dorinţei de cercetare a participanţilor, se recomandă organizatorilor şi conducătorilor acestei activităţi multă atenţie şi deosebită grijă în stabilirea obiectivelor de cercetare. Dacă într-o excursie cu temă geografică se urmăreşte în special surprinderea anumitor aspecte ale peisajului, relaxarea psihică şi fizică, într-o expediţie geologico-geografică se cercetează, din punct de vedere ştiinţific, un fenomen al naturii privind evoluţia şi modul de manifestare a acestuia în regiunea dată, într-un anumit sezon, precum şi cauzele care determină modul respectiv de manifestare al fenomenului. Ca urmare, într-o expediţie geologico-geografică, într-o peşteră, de exemplu, se va urmări cercetarea aspectelor concrete: dimensiunile deschiderii de pătrundere în peşteră, direcţia şi lungimea galeriilor, înălţimea bolţilor, dimensiunile stalactitelor şi stalagmitelor, formele acestora, schiţînd şi descriind amănunţit aspectul lor minunat; de asemenea perimetrul, suprafaţa şi adîncimea lacului subteran (dacă el există); în sfîrşit, stabilirea felului de minereu şi a speciilor de fosile vii. Dacă într-o excursie şcolară cu tematică de ştiinţele naturii accentul se pune pe verificarea cunoştinţelor privind varietatea de forme şi specii de plante şi animale şi legătura dintre organism şi mediul înconjurător, într-o expediţie de acest gen se urmăreşte a se stabili numărul de exemplare dintr-o specie de plante sau animale pe o suprafaţă dată, raportul numeric comparativ faţă de o altă specie, ca şi explicarea acestei repartiţii în funcţie de legătura dintre organism şi mediu. Ca urmare, într-o pădure se vor stabili speciile de plante, raportul numeric dintre diferitele specii, în lumina relaţiei dintre organism şi mediu. Se pot descoperi, eventual, exemplare de specii de plante, dintr-o altă zonă, în arealul concret de cercetare din cadrul expediţiei. În stabilirea obiectivelor de cercetare trebuie să se ţină seama şi de sezonul în care are loc expediţia, deoarece multe fenomene din natură se manifestă diferit în cele patru anotimpuri. Astfel, variaţia debitului de apă a rîurilor este determinată de cantitatea mare de precipitaţii din lunile mai—iunie, de topirea zăpezilor şi a gheţarilor ce se petrece în cursul lunilor martie— iunie, precum şi de evaporaţia puternică din perioada iulie—august. Ca urmare, de exemplu, tema de cercetare „Studiul debitului unui rîu şi urmările variaţiei acestuia asupra versanţilor văii lui" nu poate fi realizată decît primăvara şi vara. Dimpotrivă, terna de cercetare „Formaţiunile de gheaţă a rîurilor şi lacurilor", ca o completare a temei anterioare, în scopul elaborării unui studiu complet, asupra acestui fenomen hidrologic, nu se poate realiza decît în sezonul de iarnă, în perioada ianuarie— februarie.

[modifică] Propuneri de teme de cercetare

Iată cîteva sugestii de teme de cercetare în cadrul expediţiilor: • geologie şi pedologice: a) forme de relief; b) solurile forestiere într-o zonă de deal; c) solurile de pădure în zonă de munte; d) cercetarea unui punct fosilier; e) observaţiuni asupra unor alunecări de teren; f) cercetarea mineralelor şi rocilor pe un traseu montan, deal etc.; g) profilul geologic într-o carieră; • geografice: a) cercetarea unei terase la ţărmul mării sau pe valea unui rîu; b) cercetarea unei dune maritime sau fluviale; c) observaţii asupra albiei unui rîu; d) descrierea unui traseu între două localităţi apropiate; e) studiul unui rîu; f) studiul unui lac; g) cercetarea unui deal; h) observaţii asupra unui munte; i) studiul microclimatic al unui loc; j) studiul geografic al unei aşezări rurale; k) studiul geografic al unei întreprinderi industriale; 1) studiul geografic al unei unităţi agricole socialiste; m) studiul geografic complex; • de ştiinţele naturii: a) studiul vegetaţiei unei păduri; b) studiul unei pajişti-păşuni şi fîneţe; c) studiul vegetaţiei unei mlaştini; d) studiul vegetaţiei unui rîu; e) studiul buruienilor dintr-o suprafaţă cu culturi; f) studiul plantelor medicinale şi aromatice de pe un teren; g) observaţii asupra vieţii animalelor din pădure; h) observaţii asupra animalelor de stepă; i) fauna piscicolă dintr-un rîu; j) fauna unei bălţi; k) insectele din pădure; 1) insecte dăunătoare dintr-o livadă; m) cercetări de comportament la animale; • istorice: a) cercetarea unei cetăţi; b) cercetarea unei biserici-cetăţi; c) cercetarea unui mausoleu; d) cercetarea unui monument istoric; e) studierea unei case memoriale; f) itinerare la locul unor importante locuri unde s-au desfăşurat acţiuni sociale, pe unde au trecut revoluţionari ai neamului şi legată de activitatea ilegală a P.C.R. • etnografice-folcloristice: a) cercetarea costumului naţional judeţean (sau regional); b) evoluţia ocupaţiei locuitorilor dintr-o comună; c) uneltele folosite în diferite ocupaţii în decursul timpului; d) instrumente muzicale tipice locului; e) culegerea de cîntece populare vechi şi noi, strigături etc.; f) nume toponimice din regiune. ATENŢIE! în capitolul V sînt date îndrumări referitoare la dotarea cu aparataj de cercetare şi la activitatea pe teren a expediţiilor şcolare.

[modifică] Capitolul II. UNDE ŞI CUM CĂLĂTORIM?

Este ele o mare şi plăcută mîndrie patriotică să constatăm că poporul nostru a avut numeroşi călători: Nicolae Milescu-Spătarul, drumeţul spre soare răsare, Dimitrie Cantemir, călător prin lume şi prin cărţi, Emil Racoviţă, cercetător al împărăţiei albe... Am putea menţiona şi pe Dumitru Dan, buzoianul, primul om care a făcut ocolul lumii mergînd pe jos 100 000 km încălţat cu opinci... Noi, românii, am avut dintotdeauna asemenea oameni care au drumeţit prin lume, dornici de cunoaştere şi arşi de marea flacără a dorului de ţară. Căci plecînd, ei voiau să ducă numele Valahiei, al Moldovei şi al Transilvaniei, apoi al României independente şi suverane, dincolo de graniţele lor. Flacăra iubirii lor de ţară ne-au păstrat vie prezenţa în spiritualitatea popoarelor planetei noastre, ne-au făcut cunoscuţi ca români născuţi din daci şi din romani. Iată-l pe acel bade Cârţan, ţăran filozof, mergînd la Roma să vadă Columna şi întorcîndu-se tot pe jos, să împărtăşească alor săi impresii autentice. Şi cîte alte exemple ar putea fi amintite încă ... În zilele noastre oricine poate şi trebuie să-şi găsească timp să călătorească şi să vadă. Bicicleta, trenul, autobuzul, vaporul apropie distanţele, dar mersul pe jos nu poate fi înlocuit de nici un mijloc mecanic de transport. Călătoria cu piciorul este la fel de folositoare pentru toate vîrstele, ea purtîndu-ne spre marele tărîm al tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte. Drumeţia — mersul pe jos — permite abordarea oricărui traseu, de la asfaltul şoselei pînă la crestele munţilor; ea dă posibilitatea gradării vitezei şi deci a efortului deplasării, a observării şi cercetării nemijlocite a obiectivelor care intră în scopul excursiei. Drumeţia se practică în toate anotimpurile, iarna fiind poate mai binefăcătoare organismului decît vara. Unde să călătorim? Răspunsul este unul singur: prin întreaga ţară, de la ţărmul mării şi pînă la treapta cea mai de sus a piscurilor de munte, fiindcă şi noi mărturisim, dimpreună cu marele geograf şi pasionatul călător George Vâlsan: „ ... Îmi place Bărăganul, cum îmi plac şi vîrfurile pustii ale muntelui, cum îmi place şi ţărmul pustiu al mării. Fiecare e cu armonia sa, care atinge în suflet alte clape de simţire şi de judecată".

[modifică] Turism la munte

S-a observat că străbaterea itinerariilor montane atrage cea mai numeroasă categorie de turişti, mai ales tineri. Este şi firesc să fie aşa, dacă ne gîndim la marea varietate şi frumuseţe a peisajelor, la satisfacţia celor ce urcă spre marile înălţimi, la efortul plăcut şi reconfortant, dătător de sănătate, ce trebuie depus, care contribuie la activarea metabolismului şi la călirea organismului. Muntele poate fi străbătut în toate anotimpurile, dar, toamna, este de preferat organizarea excursiilor montane pentru stabilitatea condiţiilor meteorologice. Vara oferă avantajul unor zile lungi — indicate pentru parcurgerea unor trasee care depăşesc 5—6 ore de mers pînă la punctul de înnoptare. Şi îmbrăcămintea este mai uşoară în acest anotimp. Iarna se merge cu atenţie, pe drumuri scurte şi numai după ce au fost consultaţi ghizii locali în privinţa condiţiilor specifice. Excursiile se fac numai în grupuri şi se evită cazarea în corturi dacă majoritatea turiştilor nu posedă o experienţă verificată. Echipamentul va fi stabilit în funcţie de dificultatea traseului, durata excursiei şi — în parte — de vîrsta excursioniştilor. În orice caz, nu se porneşte pe munte în haine de plimbare pe stradă, ci întotdeauna se va folosi un echipament adecvat, care să apere corpul de intemperii şi pericole, menţinîndu-i sănătatea şi rezistenţa la efort. Acest echipament trebuie să fie uşor şi rezistent, călduros şi comod. Va fi evitată îmbrăcămintea strîmtă (în special pantalonii), care stînjeneşte mişcările, provoacă rosături, oboseşte muşchii şi nu păstrează căldura corpului. Vor fi preferate obiectele de îmbrăcăminte din lînă şi bumbac. Puloverele şi cămăşile din materiale sintetice nu sînt indicate. Ele sînt mai puţin călduroase şi nu absorb transpiraţia. Aceleaşi inconveniente le prezintă şi hanoracul ţesut din fire sintetice, în plus el se sfîşie cu uşurinţă dacă este agăţat. Numai contra apei de ploaie este folositoare o pelerină impermeabilă lucrată din folie de material plastic, nu din ţesătură (cum sînt fisurile) prin care apa pătrunde uşor. Bagajul — ales cu mult discernămînt pentru a nu depăşi necesarul strict, dar fără a omite obiectele esenţiale — va fi păstrat în rucsac, nu în sacoşă de mînă şi în nici un caz în geamantan! Astfel se va face un efort mai mic şi, avantaj major, mîinile vor fi libere.

RECOMANDĂRI SUPLIMENTARE: • pentru a preveni eventuala udare şi a găsi uşor obiectele de care aveţi nevoie, ambalaţi-le în pungi din material plastic, pe categorii: lenjerie, îmbrăcăminte groasă, îmbrăcăminte pe timp de ploaie, batiste şi ciorapi, îmbrăcăminte pentru plajă, obiecte de toaletă, trusă medicală, trusă pentru reparaţii vestimentare, veselă şi tacîmuri etc.; • evitaţi îmbrăcămintea care se închide cu fermoare, căci se pot deteriora şi sînt dificil de reparat; • pantalonii vor fi confecţionaţi din stofă groasă, rezistentă, croiţi după modelul celor pentru schiori (spre a putea fi introduşi cu capetele în bocanci), dar fără a fi strîmţi pe corp; • puloverul de turist va fi mai lung decît cel obişnuit. Hanoracul va avea buzunare în care se pot păstra la îndemînă: briceagul, lanterna, harta, busola, unele alimente (zahăr, glucoza, ciocolată, biscuiţi); • pe munte se poartă două perechi de ciorapi odată: mai întîi ciorapii de lînă şi peste ei cei de bumbac. Ciorapii de lînă vor fi pe măsură, fără cîrpituri în relief (eventualele reparaţii se fac ţesute). Înainte de a îmbrăca ciorapii e bine să tamponaţi tălpile şi pielea dintre degete cu pudră de talc. Astfel veţi evita transpiraţia excesivă, rosăturile, degeraturile şi veţi păstra o bună circulaţie a sîngelui. Ciorapii vor fi purtaţi bine întinşi şi răsfrînţi peste bocanc, pentru a permite aerisirea picioarelor. Schimbaţi zilnic ciorapii! după ce faceţi o baie caldă la picioare. Pentru a preveni transpiraţia excesivă, turnaţi în apa de clătit două linguri de formol la 7—8 litri de apă călduţă. Ţineţi picioarele în această baie 8—10 minute. Nu ştergeţi picioarele ude, ci tamponaţi-le uşor cu prosopul; • încălţămintea va protejează picioarele de traumatisme şi de frig. Ea trebuie să fie comodă şi deja purtată cel puţin 6—7 zile în mersul obişnuit prin oraş. Nu plecaţi niciodată la munte (ca şi în orice altă excursie) cu bocanci noi! Dacă sînt prea largi, bocancii vor produce rosături; cei prea strîmţi jenează la mers, încetinesc circulaţia sîngelui, fac bătături sau băşici dureroase, iar iarna permit apariţia degeraturilor. Nu mergeţi cu bocanci cu clame — pentru schiori, care par mai rezistenţi; deşi impermeabili, sînt incomozi şi foarte obositori. Vara, preferaţi ghete sau, pe drumuri mai uşoare, ghete de baschet, nu tenişi. Pentru protecţia pielii şi tălpii bocancilor sau ghetelor, vara, acestea se ung cu unsoare specială, lichidă şi se expun la soare. Operaţia se repetă de două-trei ori. Iarna vor fi ceruiţi şi lustruiţi cu cremă de ghete obişnuită. Dacă s-au udat, lăsaţi-i să se usuce la temperatura camerei; nu lîngă surse de căldură, fiindcă se scorojesc. Alimentaţia turistului la munte trebuie să fie variată, bogată în calorii şi vitamine, fără un consum mare, cantitativ. Se va mînca bine dimineaţa şi seara, iar la prînz mai uşor, cam un sfert din raţia zilnică totală. Vor fi evitate alimentele care se digeră greu şi conservele cu sosuri. Foarte indicate sînt compoturile diferite ambalate în cutii de metal. Zeama lor poate fi dublată cu apă — chiar rece — la care se mai adaugă puţin zahăr sau glucoza şi zeama unei lămîi sau portocale (ori suc îmbuteliat). Se va consuma mîncare caldă cel puţin la o masă pe zi. Dimineaţa se va bea ceai cald, bine îndulcit şi cu lămîie, sau o cafea ori cacao slabe, dar îndulcite. La urcuş mai îndelungat (peste două ore) se vor face scurte popasuri şi se vor consuma: glucoza, zahăr, ciocolată, rahat, bomboane, napolitane, lămîi, portocale, mere — care combat setea şi satisfac nevoia organismului de vitamine şi săruri minerale (înlocuind pe cele care se pierd prin transpiraţie abundentă). Se va bea, de preferinţă, apă minerală. Nu căraţi la drum prea multe alimente; în nici un caz mezeluri! Completaţi-vă aprovizionarea cu alimente de la cabane, magazinele muncitorilor forestieri, stîne. Un adaos util şi delicios îl constituie fructele pădurii: fragi, mure, zmeură, afine, cătină, măceşe, alune — bogate în vitamina C. În zonele de deal puteţi găsi cireşe (amare), mere şi pere (aşa-numite „pădureţe"), iar uneori chiar nuci. În timpul popasurilor scurte evitaţi să beţi apă; e suficient dacă va clătiţi gura şi dacă — acolo unde aveţi posibilitatea — va spălaţi pe faţă, pe mîini şi pe picioare. Dacă sîn-teţi încălzit şi transpirat, după ce aţi depus un efort, nu beţi apă rece de izvor sau din termos. Abia după un popas de un sfert de oră, beţi încet un pahar de apă, chiar mai puţin dacă mai aveţi de mers. Dacă apa găsită pe traseu într-o sursă naturală vi se pare impurificată, ste-rilizaţi-o cu un dezinfectant, chiar dacă acesta îi modifică puţin gustul. Astfel, puteţi folosi o pastilă de hi-permanganat de potasiu la doi litri de apă sau cinci picături de tinctură de iod. Şi mai bine este dacă aveţi posibilitatea să o fierbeţi în clocot timp de 15—20 minute. Iată reţeta unui ceai concentrat, care poate fi transportat într-o butelie pentru toată echipa. Se opăreşte, cu 250 ml apă clocotită, un amestec în părţi egale (cîte 5 grame de plantă uscată) din următoarele plante: mentă, sunătoare, genţiană, măceşe mărunţite şi numai 0,5 g pelin sau frunze de anghinare. Dacă trebuie păstrat mai mult de 24 ore, i se adaugă 25 ml rom sau coniac. Pe traseu, pentru a prepara ceaiul, se toarnă 25 ml din această esenţă într-un litru de apă caldă sau rece şi se mai adaugă, după plac: zahăr, suc de lămîie sau portocală. Deşi uşor amărui, ceaiul are gust plăcut şi calităţi medicinale. Băut fără zahăr este răcoritor şi taie setea. Pe munte, apa minerală poate fi înlocuită cu apă potabilă obişnuită în care se adaugă 3—5 g sare la litru. ATENŢIE! • nu faceţi baie în apele reci ale rîurilor şi lacurilor de munte, fie chiar vara; • nu vă avîntaţi la înot în apa lacurilor de munte; pot surveni accidente mortale ca urmare a şocului pe care-l resimte organismul din cauza diferenţelor bruşte şi mari de temperatură; • dacă pe traseu vă surprind norii sau ceaţa, şi vă învăluie, aşteptaţi pînă cînd trec, sau continuaţi-vă drumul cu multă prudenţă, numai pe poteci marcate; • ultimul coechipier va rămîne lîngă semnul vechi de marcaj pînă cînd aude semnalul celui din faţă că a fost descoperit un nou semn; • pe timp de ploaie cu descărcări electrice nu va continuaţi drumul, dar nici nu va adăpostiţi sub arbori sau în clăi cu fîn, ci în scobiturile de sub stînci sau aşezaţi cît mai aproape de pămînt, acoperiţi cu pelerine impermeabile sau cu folii din material plastic. Nu rămîneţi în picioare, ci staţi aşezaţi ghemuiţi, ca broasca. Nu folosiţi umbrele cu părţi metalice. Abandonaţi toate obiectele metalice pe care le purtaţi, la distanţă de cel puţin 100 metri; • pentru a evita întîlnirile cu animale sălbatice, în timpul mersului, e bine să discutaţi cu voce tare, spre a va face simţită prezenţa. Aceasta nu înseamnă însă exces de zgomote şi o comportare necivilizată faţă de natură, prin strigăte, vociferări, casetofoane sau aparat de radio date la maximum etc. La mersul prin zone împădurite sau cu tufişuri se va purta un mic ciomag cu care se va lovi în copaci sau tufe. În acest fel, animalele prevenite, inclusiv viperele, fug. O primejdie poate fi întîlnirea cu o ursoaică cu pui. În acest caz căutaţi să rămîneţi nemişcaţi, calmi, pentru ca animalul să nu se înfurie. De obicei, ursul e paşnic şi pleacă singur imediat ce adulmecă omul. Uneori întîlnirile relativ apropiate (5—10 metri) se petrec prin zone cu multă vegetaţie, în special tufe de zmeură sau mure. Dacă animalele sînt zărite la vreme vor fi evitate, cu calm. Dacă nu, grupul va rămîne unit; nimeni nu părăseşte grupul luînd-o la fugă! Strigaţi tare şi ameninţaţi cu băţul sau toporişca. Rămîneţi împreună şi dacă — totuşi — sînteţi atacaţi, aşezaţi-vă spate la spate şi apăraţi-vă cu ciomegele, toporişca, cuţitul, ţevile cortului, pietre. Iată cum s-au descurcat într-o atare împrejurare Calistrat Hogaş şi tovarăşul său de drum atunci cînd au fost atacaţi de dulăii unei stîne din Munţii Neamţului: „Cît te-ai şterge la ochi, furăm împresuraţi din toate părţile de o mie de colţi gata să ne sfîşie. Planul nostru de luptă era însă mai înainte hotărît; potrivit acestui plan, ne puserăm deci spate la spate şi, cu vînjoasele beţe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare ameţitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea şi agerimea trebuitoare; un duel în adevăr original se încinsese în întunericul nopţii, sub lumina stelelor Hălăucei, între cîinii întărîtaţi cu colţii lor de fier şi între animalul cu două feţe înjghebat în pripă de noi; dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiş de stînă." Noaptea, cea mai bună armă de apărare este focul, care înspăimîntă toate animalele; • avalanşele se produc mai ales la înclinări ale pantelor de peste 18°. Se va evita străbaterea crestelor la scurt timp după ce a nins mult, fiindcă s-au aşezat mase mari de zăpadă afînată, nestabilă. Pericolul e mult mai mare primăvara. Dacă trebuie să treceţi totuşi prin zone unde bănuiţi că este pericol de avalanşă (mai ales în pante de formă concavă), nu mergeţi în grup, ci păstrînd o distanţă de aproximativ o sută de metri între persoane. Astfel, în caz de accident, cei rămaşi în afara zăpezii vor putea să-i salveze pe cei blocaţi. Iarna evitaţi circulaţia pe creste, unde zăpada se adună depăşind stînca şi formînd o „treaptă" care rămîne suspendată în aer. Este indicat să se sondeze terenul cu băţul de schi (sau un băţ oarecare), chiar la fiecare pas în zone suspecte; • porniţi la drum dimineaţa numai dacă aţi dormit cel puţin opt ore; culcaţi-vă seara devreme şi scu-laţi-vă, vara, la ora 5—6 dimineaţa. Zilele cu vînt puternic sînt periculoase pentru ascensiuni; aşteptaţi pînă cînd vremea se linişteşte; e dacă urcaţi în grup, mai ales cu mai mult de patru excursionişti, nu va răzleţiţi, înaintaţi în formaţie, mereu aceeaşi, pentru a se putea verifica uşor dacă vreun coechipier lipseşte. Ultimul din grup va avea grijă ca nimeni să nu rămînă în urmă; • la coborîri de pante repezi fără potecă sau pe terenuri surpate se merge în zigzag. Se păstrează o distanţă mai mare între coechipieri şi se are deosebită grijă a nu se prăvăli pietre de pe drum peste cei din faţă, nu se sprijină mîna sau piciorul pe pietre, vîrfuri de stîncă sau rădăcini de plante decît după ce le-a fost verificată soliditatea; • dacă cineva trebuie să coboare într-o prăpastie (pentru a recupera un obiect pierdut sau a culege un eşantion de rocă, ori o plantă, pentru a fotografia sau filma), se va lega cu un nod dublu de frînghie în jurul pieptului, iar capătul frînghiei va fi bine fixat de un arbore solid aflat cît mai aproape de marginea denivelării.

[modifică] Excursia pe ape

Pentru tineri, dar nu numai pentru ei, una dintre cele mai antrenante, instructive şi atractive forme de turism este excursia cu diferite ambarcaţiuni pe apă: lacuri, rîuri, Dunăre. Astfel se îmbină în mod fericit farmecul descoperirii frumuseţilor şi comorilor naturale cu sportul şi ineditul. Oglinzile lacurilor oferă prilejul primelor antrenamente şi a unor expediţii de durată mai scurtă, lipsite de unele primejdii. Lacul Snagov, de pildă — un liman fluviatil al Ialomiţei —, are o lungime de aproximativ 13 km şi prezintă multe intrînduri în formă de golfuri, configuraţie care-l face deosebit de atractiv pentru explorarea lui cu barca. Se poate pescui cu undiţa: plătică, somn, crap, ştiucă, dar mai ales biban, roşioară şi caracudă; poate fi alcătuită o colecţie a vegetaţiei de ape, printre care nuferi albi şi galbeni, pot fi observaţi plauri; se poate practica vînătoarea sub apă etc. Alt lac indicat pentru turismul pe apă este Izvoru Muntelui (Bicaz), lung de peste 36 km şi cu o suprafaţă de 440 km2. Aici expediţia pe apă poate fi combinată cu o ascensiune pe munte spre Ceahlău. Fireşte, lacurile Deltei stau, de asemenea, la dispoziţia celor care vor să deprindă tehnica navigaţiei de amatori. De la liniştitele lacuri se va trece la cursurile unor rîuri de cîmpie şi numai după aceasta, cînd s-au format stabil deprinderile şi s-a acumulat suficientă experienţă, se poate organiza o călătorie pe ape de munte sau pe Dunăre. Pe lîngă frumuseţe şi satisfacţii, apa prezintă şi o reală gamă de surprize, care echivalează însă cu tot atîtea primejdii: curenţi puternici, căderi de apă sau stînci, vîrtejuri, răgălii, trunchiuri de arbori care plutesc sau pîndesc ascunşi la mică adîncime sub oglinda apei etc. Oricînd, deci — şi pe neaşteptate — poate surveni răsturnarea ambarcaţie! Se impune, ca urmare, luarea unor prealabile măsuri de prevenire şi dobîndirea prin antrenamente a experienţei, deprinderilor, forţei şi a „sîngelui rece" necesare unor intervenţii rapide şi eficiente. Pregătirea grupului expediţionar va începe cu un examen medical obligatoriu. Cei cu tulburări cardiovasculare (chiar de minimă importanţă — cum ar fi tahicardia) sau gastrointestinale, reumaticii etc. nu pot fi admişi ca membri ai unui grup care face o călătorie pe apă mai lungă de 2—3 ore. Fiecare membru al echipajului trebuie să ştie să înoate bine. Pentru antrenamente trebuie rezervate cel puţin 12— 14 zile înaintea plecării în expediţie. Se va începe cu un program obişnuit de pregătire fizică generală, constînd în gimnastică, alergări, jocuri dinamice şi continuate cu exerciţii de înot (prelungite zilnic) şi canotaj. Va fi urmărită rezistenţa la efort fizic şi la înot, perfecţionarea tehnică a vîslaşilor, şi coordonarea mişcării acestora, dezvoltarea simţului de echilibru. Toate acestea se do-bîndesc prin antrenamentul zilnic, care va începe cu un program divers de două ore şi va continua pînă la atingerea unui timp de lucru de opt ore. Grupul navigatorilor, chiar dacă nu depăşeşte trei membri, va avea un căpitan care va stabili (cu asentimentul tuturor) programul de antrenamente, sarcinile speciale ale fiecăruia, traseul, echipamentul, programul de cercetări, activităţile zilnice etc.

[modifică] Alegerea ambarcaţiilor

La dispoziţia navoturiştilor sînt suficient de multe tipuri de ambarcaţii, unele care pot fi procurate din comerţ, altele ce pot fi construite cu forţe proprii: a) Pluta pneumatică — simplă — alcătuită din camera de aer a unui tractor rutier, special amenajată, după indicaţiile de mai jos. Cu o asemenea ambarcaţiune (cost minim), ing. I. Kolmar din Baia Mare şi un coechipier au parcurs 75 km pe rîul Lăpuş, din Tîrgu Lăpuş pînă în comuna Lăpuşel (din care 38 km prin defileul Lăpuşului) în timp de patru zile. Construcţia plutei (după I. Kolmar) îmbunătăţită de noi cu o cameră (pneu) suplimentară de autoturism, o puteţi face urmărind detaliile din figura alăturată: Camera de cauciuc a unui tractor (1), legată cu trei chingi tot din cauciuc (2) şi o frînghie (3), care mai este folosită la tracţiune (4) şi la fixarea bagajelor (5). Acestea (6) sînt aşezate pe un suport-punte (7) din cauciuc (luat de la o cameră veche de tractor). Ventilul pentru umflare va fi situat la una din extremităţi (9). Pasagerii stau pe capetele plutei, care nu are fund (şi prin aceasta „nu ia apă" — fapt important mai ales la trecerea prin mici cataracte sau în cursul unor ploi uşoare etc.) şi se conduce cu ajutorul a două lopeţi scurte de 60—70 cm. Pluta încărcată cu doi pasageri şi aproximativ 40 kg de bagaje se scufundă la mai puţin de jumătate din diametrul camerei (8). În mijlocul acesteia, fixate cu alte două chingi de frînghie, o cameră de autoturism (10), care oferă o măsură de siguranţă în cazul cînd camera principală ar pierde aer, şi permite o mai bună aşezare a bagajelor. Greutatea plutei: circa 16 kg; presiunea aerului: 2 atmosfere. b) Pluta mare — construită (în linii generale) din 3— 4 flotoare (camere de tractor, butoaie bine închise din material plastic) şi material lemnos, prevăzută cu catarg, velă şi cîrmă. Pe punte poate fi instalat un cort mic. Flotoarele vor fi legate cu chingi de cauciuc şi — suplimentar — cu frînghii, între ele şi partea superioară de lemn vor fi introduse bucăţi groase de anvelopă — de tractor sau camion, care să împiedice perforarea din cauza frecării. Puntea din scînduri se aşază peste un pod din crăci groase de plop, alun, arţar sau dud, bine netezite şi fără aşchii. Legătura dintre acest pod şi flotoare se face prin legare dublă cu frînghii. Puntea se bate în cuie peste crăcile podului. Lopata mare a cîrmei se montează în spate. Pe punte vor fi încă două lopeţi lungi sau ţăruşi pentru mişcări suplimentare de cîrmuit, mai ales la desprinderea şi apropierea de ţărm. ATENŢIE! Cu oricare model de plută se porneşte într-o călătorie mai lungă numai după ce au fost verificate în practică flotabilitatea şi posibilitatea de conducere a ambarcaţiunii, de cîteva ori, mai întîi pe suprafaţa unui lac, apoi pe un rîu cu apa adîncă pînă la cel mult 140 cm. c) Barca cu fund plat — indicată la navigaţia pe lacuri sau rîuri de cîmpie. Este confecţionată din material plastic (pentru l—2 persoane) sau din lemn. Are 2—4 m lungime, se conduce cu două vîsle şi îmbarcă 2—4 pasageri, plus 30—40 kg bagaje. Deşi e mai greoaie, are o mare stabilitate şi prezintă siguranţă sporită. Poate fi prevăzută cu o cîrmă montată în partea din spate. d) Barca cu carenă — mai îngustă, are borduri mai înalte şi cîrmă atîrnată. Are aproximativ 4 m lungime şi două vîsle. Poate transporta trei pasageri şi bagaje. e) Barca turistică demontabilă — uşoară, poate fi folosită pentru o navigaţie de cîteva ore pe lacuri şi rîuri de cîmpie, îmbarcă 2—3 persoane şi 15—20 kg bagaje. f) Barca pneumatică — din pînză impermeabilizată (cum sînt saltelele pneumatice), este foarte uşoară şi comod de transportat, dar nu prezintă stabilitate şi încarcă cel mult două persoane. Poate fi folosită pe lacuri şi rîuri liniştite numai de către buni înotători — fără bagaje de valoare (aparate, haine etc.). Se conduce cu padele din duraluminiu. g) Caiacul — de mai multe tipuri: — din pînză, nedemontabil sau demontabil; — cu fund plat, pentru turism; — pentru sport de performanţă, din placaj. Este ambarcaţiunea cea mai potrivită pentru cei care ştiu să-l mînuiască bine, fiind uşor, cu viteză mare de înaintare şi putînd să se strecoare uşor printre obstacole. Nu sînt indicate pentru navigaţie pe ape adînci, deoarece se pot sparge uşor la ciocnirea cu stînci, buşteni etc.

RECOMANDĂRI pentru navigatorii amatori

Pentru a evita unele situaţii neplăcute, pierderi materiale şi primejdii, este bine să fie avute în vedere — atît în cursul etapei pregătitoare, cît şi, mai ales, în timpul călătoriei — cele ce urmează: — indiferent de tipul ambarcaţiunii, toate bagajele vor fi ambalate pe grupuri de obiecte (îmbrăcăminte, alimente, medicamente, aparate etc.) care vor fi puse separat în cîte un sac din material plastic, bine legat la gură; sacii cu materiale importante (aparat de fotografiat, filmat, radio, casetofon, binoclu etc.) vor fi prevăzuţi cu flotoare din material plastic expandat (poros) capabile ca — în caz de cădere — să le menţină la suprafaţa apei; — actele şi banii se păstrează asupra persoanelor într-un portvizit introdus în pungă din material plastic; — trusa medicală este necesară la drum. Ea va cuprinde şi substanţe pentru prevenirea şi tratamentul muşcăturilor de insecte; — în bagaje vor fi incluse: două lanterne, chibrituri, tablete de spirt solid, un mic aparat de radio şi baterii de rezervă; — barca va fi dotată cu două cutii goale de conserve pentru evacuarea apei care se poate infiltra eventual în interiorul ambarcaţiunii; — toate bagajele se leagă de ambarcaţiune cu sfori groase sau gută (din material plastic); — la drum vor fi luate şi cele necesare pentru dormit, prevăzînd posibilitatea de a înnopta în aer liber, în lunci şi la marginea pădurilor. Hamacurile împletite sau din pînză de cort, ori improvizate din pături sînt cele mai indicate; eventual un cort uşor. Noaptea, se iau în tabără toate bagajele, care se leagă de crengile unor arbori (spre a le feri de furnici). Ambarcaţiunea se trage bine la mal, se leagă cu un lanţ de fier şi se încuie cu un lacăt uns pe dinăuntru cu vaselină sau ulei mineral. Tabăra se instalează întotdeauna pe lumină, către apusul soarelui; — dacă se navighează cu plute mici, cu bărci sau caiace, într-un grup care depăşeşte numărul de trei persoane, este bine ca echipajul să fie distribuit în cel puţin două ambarcaţiuni care să circule la mică distanţă una de alta. Cel care are mai multă experienţă în navigaţie va merge în ambarcaţiunea din faţă şi va căuta continuu „firul apei", fîşia mai rapidă a curentului sau porţiunile lipsite de obstacole şi primejdii. Nu este permis ambarcaţiilor din spatele convoiului să-l depăşească pe căpitanul expediţiei; — la cataracte, diguri şi alte obstacole, se va trage la mal, ambarcaţiunea va fi golită şi transportată peste zona nenavigabilă, după care vor fi aduse şi reinstalate bagajele; — în lunile fierbinţi de vară navigaţia se face dimineaţa, între orele 6—11, şi după-amiază, între 15— 18. În răstimp se face popas la umbră şi se aranjează un program de cercetare, masă, jocuri, lecturi; — în timpul zilei se poartă pe cap şapcă sau pălărie din pînză albă, iar pe corp un maiou din bumbac; o nu se navighează niciodată noaptea sau pe timp de ceaţă ori ploaie! Vîslind ritmic, fără sprinturi, în sensul curentului apei, pot fi parcurşi zilnic aproximativ 30 km în opt ore; — în expediţiile mai lungi, după fiecare trei zile de navigaţie se ia o zi (24 ore) de repaus la ţărm. În acest timp se va proceda— în primul rînd — la o revizie generală a ambarcaţie! (chiar dacă pare a fi în bună stare), cercetînd în special partea de sub apă, legăturile etc., şi făcînd reparaţiile necesare. În acest răstimp se mănîncă alimente calde — printre care supă sau ciorbă — şi se doarme cel puţin nouă ore.

IMPORTANT! Canotorii cu vîsle vor avea grijă: — să se aplece pe spate în mişcările vîslitului pentru a nu obosi prea tare braţele; — să se aşeze exact în mijlocul scaunului şi să plaseze bagajele (legate!) corect pentru a putea păstra echilibrul şi direcţia; — să ducă vîslele înapoi atît cît permite lungimea lor, pentru a evita rularea pe o porţiune prea mică; — să acţioneze vîslele în mod egal pe ambele părţi, pentru păstrarea direcţiei şi evitarea unor eforturi inutile. De asemenea, să nu afunde prea adînc vîslele (dincolo de partea lor lată). Afundarea lor insuficientă duce însă la o slabă forţă de împingere şi rulare, la dezechilibru; — vîslele se scot dintr-o dată din apă şi se acţionează păstrîndu-se un ritm constant; — nu trebuie ca rnînerele să fie strînse exagerat cu mîinile, fiindcă se instalează o rapidă oboseală a braţelor. Poziţia corectă la vîslit este cea uşor aplecată înainte; — nu se vîsleşte cu mîinile ude, fiindcă apar „băşici".

[modifică] Alimentaţia

Navigaţia cu vîsle sau padele duce la un mare consum de calorii, ceea ce face necesar un regim alimentar mai abundent şi variat, bogat în lichide şi vitamine proaspete. Apa va fi luată totdeauna din surse de pe uscat şi păstrată în bidoane de 2—5 litri, învelite în cîrpe ude. Proviziile de apă se împrospătează ori de cîte ori se iveşte ocazia, dar cel puţin odată la 12 ore. Pentru orice eventualitate se iau şi 2—3 litri de apă minerală. Dată fiind expunerea îndelungată a ambarcaţiunii la soare, vor fi alese numai alimente rezistente la alterare: ouă fierte, brînzeturi topite sau de tip caşcaval, carne conservată în cutii de metal, legume şi zarzavaturi proaspete, fructe crude, sare, pîine, biscuiţi (în pachete mici bine ambalate), zahăr, miere (în tuburi, ceai şi cafea solubile, ciocolată, lapte praf şi amestec de lapte praf cu cafea şi zahăr, bomboane, rahat, nuci şi alune îndulcite. Cît mai multe lămîi, portocale, mere sau sucurile acestora, îmbuteliate, suc de roşii. La toate acestea se va adăuga peştele prins ... eventual. Pîinea se păstrează separat într-o pungă de polietilenă, dar împreună cu cîteva mere sau castraveţi spălaţi ori cu un cartof curăţat de coajă, care vor contribui la menţinerea lor proaspătă şi pufoasă. Barca nu va fi supraîncărcată; alimentele se iau numai pentru două zile şi apoi, se face periodic, reaprovizionarea pe parcurs. Dimineaţa şi seara se bea cîte un ceai fierbinte din flori de tei amestecate cu mentă şi muşeţel sau cu sunătoare şi flori de salcîm, bine îndulcit şi cu lămîie. Seara nu se bea cafea sau ceai cu cofeină, fiindcă favorizează insomnia. În timpul navigaţiei pot fi consumate sandvişuri, fructe, dulciuri, ceai sau cafea slabe (calde din termosuri), siropuri de fructe cu apă minerală şi suc de citrice. Nu se consumă nici o picătură de băutură alcoolică — nici chiar bere. ATENŢIE! înaintea plecării în cursă, trebuie avut în vedere posibilitatea ivirii unor accidente şi luate măsuri de prevenire şi combatere. Printre eventualele pericole, cele mai frecvente pot fi: • răsturnarea ambarcaţiunii. Pentru ca să o prevenim se va avea grijă la ridicarea în picioare, aplecarea peste bord şi mersul prin ambarcaţie al pasagerilor. Apoi se va dă atenţie la aşezarea bagajelor şi mai ales la evitarea ciocnirilor cu obstacole din apă, precum şi la ocolirea vîrtejurilor. În tot timpul navigaţiei un membru al echipajului va supraveghea cursul apei. Pe Dunăre şi unele lacuri, unde circulă nave mai mari (şalupe, vapoare), vor fi evitate valurile pe care acestea le produc. Mai ales ambarcaţiunile rapide provoacă valuri mari, periculoase! Şi plasele pescarilor pot prilejui răsturnarea ambarcaţiunilor. În sfîrşit, vîntul puternic poate duce la pierderea direcţiei, răsturnare, stropire; • ciocnirea se poate produce fie cu obstacole aflate sub apă sau la suprafaţa ei, fie de ţărm (pe vînt tare) sau chiar între ambarcaţiuni. Cum urmarea poate fi răsturnarea sau chiar sfărîmarea, se impune supravegherea continuă a navigaţiei şi atenţie la manevrare; • insolaţia şi urmările ei periculoase apar mult mai repede pe apă decît pe uscat fiindcă aici corpul este supus atît radiaţiei solare directe, cît şi a celei reflectate de apă! ATENŢIE! pentru fiecare participant la o excursie pe ape trebuie să existe în ambarcaţiune cîte un colac sau o centură de salvare! Acestea vor fi păstrate la îndemînă, degajate de bagaje şi nelegate. În cadrul antrenamentelor, fiecare coechipier trebuie să exerseze de cîteva ori folosirea rapidă a mijlocului de salvare atît din barcă, cît şi din apă. Conducătorul expediţiei va trebui în mod obligatoriu să simuleze la antrenamente ciocnirea şi răsturnarea ambarcaţiei, căderea accidentală a unui om la apă şi măsurile de salvare, printre care şi respiraţia artificială. Nu uitaţi că un om prevenit şi antrenat este pe jumătate salvat.

[modifică] Pe ce ape curgătoare se poate naviga?

Pentru excursii de scurtă durată este bună orice apă cu adîncime constantă de cel puţin 70 cm, cu un curs uniform — lipsit de vîrtejuri şi căderi — fără multe obstacole şi nu prea repede. Se va alege un tip potrivit de ambarcaţiune. Pentru expediţii mai lungi se preferă rîuri navigabile, care trec prin locuri pitoreşti şi au debit suficient de apă, mai ales vara, lipsite de obstacole numeroase şi grele. Desigur, se poate naviga numai pe o porţiune a rîului, care oferă condiţii prielnice. O astfel de călătorie poate fi întreprinsă pe Siret de un echipaj compus din trei persoane, cu o barcă cu fund plat şi cîrmă, începînd din apropiere de Paşcani şi pînă la Galaţi, cale de circa 500 km. Un grup de şcolari din Deva — membri ai expediţiei „Maris" — au navigat cu pluta de lemn pe Mureş de la Deva pînă la Arad. Altă expediţie a ales Oltul ca obiectiv de călătorie, de la Turnu Roşu pînă la Rîmnicu Vîlcea. Echipajul, compus din zece elevi şi doi profesori, a navigat cu două bărci mari de cauciuc, cu fund plat. Aşadar, Siretul e propice navigaţiei uşoare, turistice, de la Paşcani pînă la vărsarea în Dunăre. ATENŢIE! are numeroase braţe şi canale pe care nu se va naviga, ele fiind pline de obstacole. Mureşul poale fi străbătut începînd de la Reghin şi continuînd prin Tîrgu Mureş — Alba Iulia — Simeria — Deva — Săvîrşin — Lipova — Arad. Bega este navigabilă cu bărci sau caiace de la Făget pînă la Timişoara şi apoi — urmînd canalul — pînă la Otelec. Jiul, de la Tîrgu Jiu la Rovinari cu atenţie la viteză sporită şi adîncime scăzută şi vîrtejurile din zona comunei Iaşi („Capul lui Andrei"). Dacă la Rovinari mai sînt lucrări mari în albia rîului, se trece ambarcaţiunea pe uscat şi se reia firul apei, după o porţiune de drum parcursă pe jos (transportînd, fireşte, şi barca) de la Bîlteni pînă la Craiova. Aici — la barajul şi lacul de acumulare — se debarcă din nou, pentru a porni din comuna Bucovăţ pînă la Dunăre. Oltul este navigabil de la Turnu Roşu pînă la vărsare. Prin defileul lung de 47 km pot trece numai canotori exersaţi. Se vor face debarcări şi parcurgerea unor secvenţe pe uscat în zonele hidrocentralelor. Dunărea oferă condiţii optime pentru o expediţie pe apă, începînd cu Drobeta-Turnu Severin şi pînă la mare. De la Tulcea se va naviga, de preferinţă, pe braţul Sfîntu Gheorghe, unde albia fluviului este mai largă şi mai puţin aglomerată decît pe braţul Sulina. Pot fi folosite bărci mari, aceasta antrenînd o activitate complexă. Pe vînt favorabil, liniştit, poate fi înălţată o pînză (cum procedează şi pescarii în Deltă) care scuteşte efortul vîslitului. În unele etape ale călătoriei se poate face cîte o pauză de camping pentru 24—48 ore, chiar pe cîte un ostrov. Se poate pescui uşor o mare varietate de peşte mare. Prilejul este nimerit şi pentru realizarea unui film color pe peliculă super 8 milimetri, precum şi a unor diapozitive sau fotografii artistice. Înapoierea se va face cu vaporul, ambarcaţiunea proprie putînd fi remorcată de nava de călători.

[modifică] La Mare şi în Delta Dunării

Excursiile şi expediţiile elevilor la Mare sau în Delta Dunării se întreprind mai ales în timpul vacanţei de vară, dar şi în lunile mai sau septembrie cînd specificul faunei şi florei din Deltă oferă o largă paletă de informaţii şi impresii călătorului venit din afara acestei zone de un pitoresc deosebit. Pentru a cunoaşte eficient aceste locuri trebuie să le parcurgi neapărat cu piciorul şi cu barca, să înnoptezi în corturi aşezate în colţuri pitoreşti de natră. Nu cu autocarul şi nu numai în staţiunile cuprinse între Năvodari şi Mangalia trebuie să fie organizate excursiile, dar şi în sate, în munţii Dobrogei (care au o înfăţişare unică în ţara noastră) sau în preajma aşezărilor de pescari din Deltă. George Vâlsan scria că „Nu există ţinut românesc mai original ca înfăţişare fizică şi etnică, mai preţios pentru rolul pe care îl îndeplineşte, mai plin de amintiri străvechi şi mai demn de cercetat decît acest pămînt al Dobrogei (...) Trebuie să te apropii şi să cercetezi atent şi cu iubire, ca să-i descoperi însuşirile pe care le are numai ea. Dar atunci te răsplăteşte neaşteptat. Căci, sub liniile domoale ale acestui pămînt obosit, culcat leneş în mijlocul apelor, se ascunde o lume deosebită de forme, o viaţă surprinzătoare de plante şi animale, privelişti nebănuite de sate şi oraşe, precum şi comori ale trecutului, care apar din belşug, îndată ce zgîrii pămîntul (...) Cine cunoaşte Dobrogea, o iubeşte pentru totdeauna". Bogăţia vegetaţiei şi a faunei de nepreţuit interes, frumuseţea deosebită a peisajelor, permit turistului alegerea unui itinerar interesant, care-l poate conduce de la Mangalia pînă la Sfîntu Gheorghe. Aceasta este cu putinţă mai ales vara, cînd există numeroase şi variate mijloace de transport. Dar o excursie frumoasă şi mai liniştită în Deltă şi la mare este posibilă încă din luna mai. Amatorii de rarităţi pentru colecţii naturalistice, amatorii de fotografie şi film nu vor rămîne dezamăgiţi nici în luna septembrie şi chiar în prima jumătate a lunii octombrie. După cum ne informează acelaşi Gh. Vâlsan, „cea mai mare parte a Deltei e acoperită de lacuri, iar părţile care ies din apă sînt numai grinduri de nisip. La Sulina, singurul oraş al Deltei, dacă sapi o jumătate de metru în pămînt, dai de apă. Toată Delta e un ţinut pe care nu-l poţi numi nici uscat, nici apă, ci între amîndouă, un ţinut amfibiu, ţinînd şi de uscat şi de apă. Suprafaţa grindurilor este mult mai puţin întinsă decît a apelor. Afară de grindurile Letea şi Caraorman, mai întinse, pe care se află — nu prea se ştie prin ce minune — păduri bătrîne, cu tot felul de copaci şi cu o vegetaţie asemănătoare munţilor Dobrogei, celelalte nu sînt decît nişte limbi înguste de nisip care însoţesc gîrlele sau se înşiră paralel cu ţărmul mării, despărţite prin întinderi de lacuri cu fundul sub nivelul mării". Turiştii care doresc să afle o plajă bună cu nisip fin şi o porţiune de mare cu apă curată, pot să meargă la Sfîntu Gheorghe — plecînd din Tulcea cu vaporul clasic sau cursa rapidă. Cazarea se face în sat, masa este asigurată în special din bucate pescăreşti — este multă linişte şi sînt locuri minunate pentru excursii cu barca, de exemplu, pe canale, trecînd pe lîngă vechiul far. Localitatea are o staţiune meteorologică, brutărie, magazin alimentar, cofetărie şi un spital. Pescarii cu undiţa vor dă aici de o adevărată comoară de argint viu. Cu privire la echipament, va recomandăm să purtaţi în timpul zilei, pe cap, o pălărie sau o şapcă albă din pînză subţire şi să preferaţi pantaloni scurţi, şorturi, un slip şi maiou din bumbac. Alimentaţia va fi uşoară, mai ales în timpul primei jumătăţi a zilei: cîteva sandvişuri cu brînzeturi, legume, ouă fierte, măsline, fructe şi sucuri de fructe, lămîie — consumate în porţii mici şi în mai multe reprize. Evitaţi complet grăsimile (inclusiv untul sau margarina), mezelurile, conservele de carne. Beţi multă apă minerală, ceaiuri şi cacao slabă, eventual cafea solubilă, tip Inka sau Vitakawa, fără cofeină. Dimineaţa şi seara poate fi băută o ceaşcă de lapte cald, preparat din praf de lapte adus de acasă. Înainte de a pleca la mare este bine să va pregătiţi, să va antrenaţi mergînd la ştrand, păduri, rîuri, de cel puţin 5—6 ori, pentru a va deprinde organismul cu băi de aer şi apă. Chiar şi aşa, nu uitaţi că puţinul „bronz" de acasă nu este o pavăză infailibilă pentru expuneri lungi — din primele zile — la soarele de la mare. Mai ales dacă nu sînteţi bronzat deloc, începeţi cu expuneri scurte la soare de cîte 5—6 minute pe faţă, spate şi părţile laterale. După aceasta staţi cel puţin 40 de minute la umbră şi beţi lichide răcoritoare. Măriţi zilnic durata expunerii cu cîte 5—7 minute, alternînd solarizarea cu umbra şi răcoarea. După ce ieşiţi din apa mării, ştergeţi-vă cu prosopul, fiindcă picăturile de apă rămase pe piele focalizează razele solare şi — ca urmare — apar arsuri lenticulare. Intraţi în apă numai după ce aţi stat la soare. Timpul cel mai bun de plajă este cuprins între orele 9—11 şi 16—17. Nu faceţi plajă între orele 13—15, deoarece curba de intensitate maximă a radiaţiei solare este atinsă la ora 14 — perioadă favorabilă insolaţiilor. Nu înotaţi la scurt timp după ce aţi mîncat abundent şi nu intraţi brusc în apă prea rece; pot surveni cîrcei. Dacă va place să înotaţi în mare mai departe de ţărm este bine să ţineţi seama de cîteva considerente şi sfaturi. Adîncimea apei nu are, aproape, nici o importanţă în timpul înotului. Cine ştie să înoate, o poate face la fel de bine într-o apă adîncă de o mie de metri ca şi în una de numai un metru. Esenţialul este să nu se gîndească şi mai ales să nu fie îngrijorat la gîndul că se găseşte într-o „apă adîncă". VĂ RECOMANDAM: • cînd înotaţi deprindeţi-vă să plutiţi pe spate ca o-plută, chiar fără a face mişcări laterale. Corpul va fi susţinut de mîini printr-o mişcare a palmelor în cerc, ca nişte zbaturi. Este o poziţie de mare folos în caz de cîrcei, dezorientare sau pur şi simplu pentru a va recrea; • învăţaţi să înotaţi expirînd în apă şi inspirînd în aer. Astfel veţi putea înota şi pe sub valuri, fără a va irosi forţele pentru a lua valurile în piept; • înotaţi între valuri; astfel acestea va vor ajuta împingînd corpul în direcţia în care va îndreptaţi; • nu plecaţi niciodată singur în largul mării la o distanţă mai mare de 200 m de ţărm! se pot ivi pe neaşteptate momente de dezorientare sau de oboseală bruscă ori un cîrcei. Cînd sînt cel puţin doi înotători panica este evitată şi ajutorul asigurat; • în tot timpul înotului trebuie să aveţi ca punct de reper ţărmul, întoarcerea din larg la ţărm nu se face perpendicular la linia acestuia, ci oblic. Valurile mării spărgîndu-se, formează contracurenţi exteriori şi interiori; ca urmare, cînd te apropii de ţărm perpendicular pe linia lui ai de luptat (deşi eşti deja obosit) cu două forţe: contracurenţii de la suprafaţă şi cei din interiorul apei. Dacă te apropii însă oblic pe linia ţărmului, curenţii se preling pe lîngă corp şi-ţi lasă posibilitatea de a înota în condiţiuni normale, fără eforturi suplimentare. IMPORTANT! Pentru alegerea unui posibil itinerar vă atragem atenţia că localitatea Crişan (aflată pe malul drept al braţului Sulina) poate fi considerată ca o adevărată placă turnantă a Deltei, punctul optim de start către oricare parte a ei. Cel puţin opt itinerarii conduc spre cele mai pitoreşti regiuni ale acestei zone a Dunării. VĂ RECOMANDĂM aceste trasee: 1. Crişan — lacul Fortuna — lacul Tatanir; cu barca. Veţi întîlni nuferi, pelicani şi alte păsări, plus prilej de pescuit. 2. Crişan — Maliuc — Ilgani — Tulcea; călătorie cu vaporul clasic, 3. Crişan — Mila 23 — Chisla Chiliei — Chilia Veche; cu barca. 4. Crişan — lacul Răducu — pădurea Letea — Periprava; cu barca, pe jos sau... călare. Pe lîngă pescuit, sate pescăreşti şi colonii de păsări, veţi întîlni cea mai extraordinară pădure din ţara noastră: Letea — monument al naturii. 5. Crişan — Sulina; cu vaporul, pentru o întîlnire cu marea şi vechiul far: şi un punct de plecare pentru traseul următor: 6. Crişan (sau Sulina) — lacul Puiu — lacul Roşu — lacul Roşuleţ; cu barca sau vaporaşul local (în excursii organizate de casa de cultură din Sulina). 7. Crişan — pădurea Caraorman — Ivancea — Sfîntu Gheorghe; cu vaporul şi cu barca la o nouă întîlnire cu marea, farul nou şi vechi de la Sfîntu Gheorghe, cherhanaua unde se aduc sturioni şi mai ales alt monument al naturii: pădurea Caraorman. 8. Crişan — lacul Isacov — lacul Razelm; cu barca.

[modifică] Cicloturismul

Bicicleta poate fi folosită ca mijloc de transport nu numai în rezolvarea cu rapiditate a unor treburi zilnice, ci şi în plimbările de agrement de la sfîrşitul săptămînii, în excursii şi expediţii. Poate fi un tovarăş de drum, în compania căruia se străbat uneori sute de kilometri. Pe şoseaua asfaltată sau pe drumul îngustat de ţară, pe poteca ce se strecoară prin pădure sau pe serpentinele muntelui, turismul pe două roţi renaşte astăzi, mai ales de cînd bicicleta a redevenit la modă. Tineretul, în special, dornic să-şi petreacă timpul liber sau o parte din vacanţe în mijlocul naturii, poate fi un adept entuziast al acestui sport, al acestei forme de turism, cel mai ieftin şi nepoluant mijloc de transport. Cicloturismul are posibilităţi foarte mari de acţiune: permite deplasări pe distanţe apreciabile cu o viteză net superioară drumeţiei pe jos şi contribuie la dezvoltarea fizică a organismului. De asemenea, în expediţiile organizate pe bicicletă, care permite deplasare lesnicioasă atît pentru persoană cît şi pentru transportul bagajului, aparaturii de cercetare etc., elevii pot să se ocupe de studii în natură: geologice, zoologice, botanice etc. Bicicletele sînt de două feluri: obişnuite (de oraş sau turism); mai rezistente, confortabile, dar mai grele; cu cauciucuri groase ele prezintă mai multă siguranţă — şi de curse: mai puţin rezistente, dar mai uşoare şi prevăzute cu dispozitive care le permit să realizeze viteze mai mari. Pentru transportul materialelor, echipamentului, se poate utiliza o remorcă simplă pe una sau două roţi (ca un fel de cărucior). În lipsa acesteia, obiectele se transportă pe portbagaj, la roata din spate (materialele mai grele şi mai voluminoase: cortul, sacul de dormit) sau în faţă, pe un dispozitiv confecţionat din plasă de sîrmă (alimente, ustensile necesare pregătirii hranei, îmbrăcămintea uşoară, o minge etc.). Itinerarul ales trebuie să fie accesibil, variat, cu cît mai multe obiective turistice. La calcularea timpului de parcurs se va ţine seama de media orară a deplasării pe bicicletă (10—15 km), în alcătuirea programului incluzîndu-se şi un timp de rezervă pentru repararea eventualelor pene de bicicletă. Un vehicul bine întreţinut nu dă însă asemenea surprize neplăcute; de aceea, după fiecare ieşire cu bicicleta este necesară curăţirea ei (de praf, noroi şi de eventualele puncte de rugină), iar în restul timpului va fi protejată de intemperii, înainte de plecarea la drum, bicicleta trebuie să fie într-o stare ireproşabilă. La stabilirea timpului de mers se va ţine seama de eventualele pante mari ale drumului, care vor trebui urcate mergînd pe jos. Grupul de excursionişti nu trebuie alcătuit prea diferit (ca posibilităţi fizice), deoarece pe traseu cei mai slabi îi obligă şi pe ceilalţi să încetinească ritmul şi să facă popasuri îndelungate. Vara, se pot parcurge zilnic aproximativ 70 km în două etape: prima — începută pe la orele 6—6,30 pînă la prînz (12—12,30); a doua, după puţină odihnă, de la orele 15 pînă la 17—18. După fiecare oră de mers pe bicicletă este obligatorie o pauză de circa zece minute. Nu se va merge mai mult de 8—9 ore pe zi cu bicicleta. Pe drumuri dificile, în ascensiune, viteza se reduce considerabil (maximum 7 km pe oră) pentru ca la coborîre, sau dacă şoseaua este alunecoasă, să nu depăşească 15 kilometri pe oră. În afară de cele de mai sus, cicloturiştilor LE MAI RECOMANDĂM: • să-şi încheie toate pregătirile pentru excursie cu o zi înainte de „start" (cele 24 ore libere să fie destinate relaxării, odihnei); • înaintea plecării să verifice starea tehnică a bicicletei (frînele, dispozitivul de iluminare, dacă roţile sînt bine centrate); • să aibă pe drum — împărţite între membrii echipajului — cîteva materiale şi piese de rezervă (inclusiv o roată pentru 2—3 biciclete), precum şi garnitura completă de scule necesare reparaţiilor rapide; • să aibă un echipament adecvat locului, timpului şi scopului călătoriei. Nu vor trebui să lipsească: pantalonul scurt (respectiv fusta-pantalon), impermeabilul din material plastic (nu fîş!), pantofii cu talpă aderentă (uşori), caschete (şepci) de pînză din bumbac tip ciclist, ochelarii de soare (din celuloid, nu de sticlă), trusa sanitară; • să circule, de preferinţă, numai ziua, conform regulilor de circulaţie; o să păstreze între ciclişti o distanţă de cel puţin 5 m pe drum drept, şi de 10 m la coborîşuri sau pe timp ploios; • să nu iute că o călătorie pe bicicletă nu este o cursa sportivă cu întreceri, sprinturi, depăşiri necolegiale; o să nu polueze mediul înconjurător străbătut; • la drumuri lungi să aibă în vedere, încă de la stabilirea itinerarului, locul fiecărui popas de noapte. Se va evita circulaţia noaptea, cînd sporeşte coeficientul pericolelor de accidente; • pentru a evita apariţia unor băşici sau bătături pe palme, să folosească mănuşi subţiri din piele (tip conducător auto) sau din bumbac; • seara, sau după străbaterea unui drum prin praf, să-şi spele bine ochii cu ceai de muşeţel călduţ sau — la nevoie — doar cu apă. Dacă, din cauza frecărilor, apar rosături pe piele, locurile respective vor fi des-infectate şi tratate cu unguent sulfamidat. • să cureţe zilnic bicicleta de praf sau noroi, de asemenea echipamentul şi pe ei înşişi (baia se recomandă a fi făcută după cel puţin o jumătate de oră de la oprire); • pentru „toaleta" bicicletei se ung cablurile frînelor cu ulei de parafină şi se presară pudră de talc între cauciuc şi anvelopă.

[modifică] Mototurismul

Înţelegem prin această expresie turismul cu ajutorul motoretei, al motocicletei sau scuterului. Aceste vehicule îmbină în mod fericit multe din avantajele deplasării cu bicicleta şi autoturismul (mai ales în cazul folosirii motocicletei cu ataş). Astfel, deplasarea se face cu mai mare rapiditate decît cu bicicleta, pot fi folosite drumuri nemodernizate, chiar poteci, se transportă o cantitate relativ mare de bagaje, iar parcările şi opririle pentru noapte pot fi alese oriunde este permis. Mai ales consumul redus de benzină face ca deplasarea cu motoreta sau motocicleta să prezinte un evident avantaj economic, în special pentru excursiile lungi, un excelent mijloc de călătorie pentru tineri. Stabilirea itinerarului şi a programului excursiei se face, bineînţeles, de acasă, dar numai în liniile sale mari; este bine ca pe drum să profitaţi pentru a vizita orice noi obiective interesante vă sînt semnalate de localnici sau ghizi, ori să vă acordaţi o zi de relaxare în plus, în afara programului dinainte stabilit. Astfel, s-ar putea să întîlniţi importante manifestări populare cu caracter folcloric, tîrguri etc., pe care este întotdeauna bine să le vedeţi, chiar dacă pentru aceasta vă veţi decala programul cu o zi. Alegerea traseului rămîne o problemă a fiecăruia, în funcţie de scopul sau tema voiajului. Pentru stabilirea programului zilnic, ţineţi seama că este recomandabil să nu depăşiţi o etapă de maximum 150 km (pe şosele asfaltate), care să fie parcurşi cu o medie orară de 30 km pentru motorete şi de 40 km pentru motociclete. Pe drumuri de pămînt, neamenajate, viteza va scade la 25— 35 km, iar pe poteci şi drumuri montane în pantă pronunţate ea nu va depăşi 15 km. Se porneşte la drum întotdeauna dis-de-dimineaţă şi se rulează maximum 4—5 ore, după care urmează o pauză (obligatorie!) de două-trei ore pentru pauze de prînz, în afară de aceasta, după fiecare 90—120 minute de mers continuu este necesară o oprire de 15—20 minute. Adesea, aceasta survine pentru a vizita obiective din program, cumpărături, realizarea de fotografii sau secvenţe de film etc. După odihna de prînz, călătoria poate fi continuată încă 2—3 ore, înaintea pregătirii pentru odihna de noapte. Programul fiecărei zile va include cel puţin două ore de mers pe jos, iar seara şi dimineaţa un scurt program de gimnastică sau jocuri de mişcare. În excursiile cu timp lung de deplasare este neapărat necesară o etapă de odihnă de 24 ore, după fiecare trei zile, cu întreruperea completă a mersului cu motocicleta. În acest interval se campează undeva în natură, la malul unei ape, se culeg plante medicinale, se achiziţionează piese pentru colecţii, se vizitează obiective turistice din apropiere, se fac ascensiuni montane cu durata de cîteva ore, se organizează jocuri cu mingea sau — dacă oprirea s-a făcut într-un oraş — se vizionează un spectacol de teatru, se merge la muzee etc. Ca o regulă generală, nu vă grăbiţi! oferiţi-vă o excursie de relaxare cu program variat şi interesant. În afară de cele de mai sus, VĂ RECOMANDĂM: • înainte de a pleca de acasă procedaţi la o revizie tehnică temeinică a motocicletei şi alcătuiţi-vă bagajele în mod raţional. Nu uitaţi să luaţi la drum şi unele piese de rezervă. Terminaţi toate pregătirile cu cel puţin 24 ore înaintea startului; • în cadrul verificării tehnice cercetaţi dacă roţile sînt bine centrate, controlaţi instalaţia electrică şi starea acumulatorului, ungeţi rulmenţii, lanţul şi cablurile de frînă, ale ambreiajului şi schimbătorului de viteză, pudraţi cu talc spaţiul dintre cauciucul camerelor şi anvelope, curăţaţi carburatorul şi filtrul de aer, verificaţi dispozitivul kilometrajului, farurile şi semnalizatoarele şi — în mod deosebit — starea şuruburilor şi a piuliţelor; • bagajele vor fi aşezate în aşa fel încît să asigure ca centrul de greutate al sistemului maşină-pasageri să fie cît mai jos — pentru a avea o bună stabilitate în mers; ATENŢIE! nu este permisă aşezarea nici unei încărcături care să se sprijine pe rezervorul de benzină. Este interzisă transportarea pe portbagaj a geamantanelor voluminoase sau prea grele, deoarece periclitează grav siguranţa conducerii motocicletei fără ataş. Conducătorul motocicletei nu va purta rucsac, nici alte obiecte atîrnate de gîtul său (genţi, termos, aparate etc.) pentru că-l stingheresc, dezechilibrează şi obosesc. Harta şi alte mici obiecte vor fi date în păstrare pasagerului din spate; În afară de acestea e RECOMANDABIL SĂ AVEŢI ÎN VEDERE CĂ: • echipamentul celor care călătoresc pe motocicletă trebuie să protejeze de frig, de curentul de aer puternic (care este foarte dăunător sănătăţii), de praful care se lipeşte strîns din cauza impactului puternic cu aerul, de insectele care pot intra brusc şi foarte dureros în ochi, de vibraţii şi rosături; • pentru a se atenua urmările neplăcute ale vibraţiilor, se va purta peste talie o centură lată din pînză groasă (nu din piele sau material plastic, care nu permit evaporarea transpiraţiei) bine strînsă, dar fără a incomoda circulaţia firească a sîngelui şi respiraţia normală. Pentru a preveni rosăturile vor fi pudrate abundent cu talc: umerii, şezutul, picioarele în întregime şi mîinile. Se va presăra pudra de talc şi în interiorul ghetelor şi mănuşilor speciale, tip conducător auto. Picioarele vor fi încălţate, de preferinţă, cu ghete, nu se conduce încălţat cu tenişi sau sandale; » îmbrăcămintea va consta din ciorapi de lînă, ghete, pantaloni din piele sau pînză deasă (tip „blue jeans"), scurtă din piele (nu din material plastic) sau hanorac, mănuşi, vizor din material plastic (nu ochelari din sticlă!), iar pe cap cască de protecţie, chiar dacă se conduce o motocicletă cu ataş. Lenjeria de corp va fi din bumbac sau lînă (după anotimp), nu din materiale sintetice; • nu se transportă alimente uşor alterabile decît pentru cel mult două-trei ore. Aprovizionarea se va face de regulă pe parcurs la scurtele popasuri. În cazul unui drum mai lung, pe trasee unde nu sînt posibilităţi de a procura alimente (sau în zile de sărbători) vor fi luate la drum numai alimente ambalate în cutii de metal sau mase plastice, brînzeturi învelite în staniol sau folie din material plastic, biscuiţi, zahăr, lămîi, mere, legume proaspete, apă minerală, sucuri de fructe şi de roşii, ceai slab şi uşor îndulcit; • poziţia motocicliştilor nu permite o bună digestie în timpul mersului, de aceea se va mînca puţin şi des, cam patru gustări pe zi, în afara mesei de seară care poate fi ceva mai abundentă. Vor fi băute des ceaiuri calde, borviz cu zeamă de lămîi sau portocală, cafea sau cacao caldă (nu prea tare şi slab îndulcită). Nu se va bea deloc alcool! Nu vor fi ingerate nici un fel de medicamente! în perioada cît se conduce motocicleta. În cursul zilei nu se vor mînca multe dulciuri. Vor fi preferate fructe crude, dar nu mai mult de 200 g la o masă. Ziua se vor fuma cel mult trei ţigări, deoarece nicotină este un alcaloid puternic, toxic, care duce la slăbirea rapidităţii actelor reflexe, la scăderea acuităţii vizuale şi influenţează negativ circulaţia sîngelui şi respiraţia; • nu se combate oboseala cu stimulente de felul cafelei, ciocolatei, ceaiului tare sau antinevralgicelor! La apariţia semnelor de oboseală (tendinţa de a închide ochii, dureri de cap sau în articulaţii ori muşchi, reducerea atenţiei, ameţeli sau greţuri), se recomandă mai întîi OPRIREA călătoriei, fără nici o amînare. După aceea, conducătorul autovehiculului se va dezbrăca de hainele mai grele şi se va culca pe spate, pe o pătură, cu picioarele mai sus decît capul. Este indicat şi un masaj pe spate, membre şi în regiunea gîtului şi capului. Se va bea un ceai uşor, puţin îndulcit şi cu multă lămîie. În nici un caz nu se va continua călătoria în stare de oboseală!; • mai mult decît în cazul cicloturismului, insistăm în recomandarea de a nu se călători noaptea sau pe timp de ploaie! Cei ce sînt surprinşi de ploaie, vor micşora viteza la 15—20 km pe oră şi vor opri la primul adăpost, dar nu sub arbori! Motocicleta va fi acoperită cu o husă impermeabilă. Motoreta, motocicleta sau scuterul sînt excelente mijloace de transport pentru două (eventual trei) persoane pe distanţe pînă la 120 km de la domiciliu (cum sînt, de exemplu, cele făcute pe trasee din jurul Capitalei, pînă la Sinaia sau Giurgiu ori Alexandria, sau de la Cluj-Napoca spre Cheile Turzii ori către Oradea etc.) care pot fi făcute în timp de o zi sau o zi jumătate, cu puţin bagaj. Cînd se porneşte în excursii lungi, este recomandabil să fie făcute în caravană sau împreună cu cel puţin încă o motoretă sau motocicletă, pentru a se putea ajuta în caz de nevoie, a se repartiza echipamentul comun (cort, ustensile pentru pregătirea mîncării, scule etc.) şi a avea tovarăşi de joc, amuzamente ori pentru a se putea rămîne de pază lîngă cort în timp ce unii au alte activităţi.

[modifică] Turismul auto

Creşte continuu numărul celor care posedă autoturisme şi — în consecinţă — turismul cu automobilul capătă o tot mai mare răspîndire şi importanţă. Viteză mare de deplasare, traseu mai întins şi mai variat de străbătut cu o mare varietate de obiective de vizitat, confort, adăpost de intemperii, o relativă economie bănească pentru 4—5 persoane şi posibilitatea de a tran-porta o cantitate mai mare de bagaje constituie principalele avantaje ale acestui fel de excursie. Apoi, la călătoria cu autoturismul pot lua parte şi persoane mai în vîrstă, care sînt scutite astfel de un efort fizic mare sau prelungit. Nu trebuie ignorat însă şi principalul dezavantaj, acela că „autoturistul" devine adesea doar un „spectator de la fereastră" pe marea majoritate a traseului. Apoi, din dorinţa firească de a proteja automobilul, se alege de obicei un drum asfaltat, confortabil, dar departe de rarele frumuseţi ascunse ale zonelor mai puţin accesibile. Ca urmare, se impune o deosebită grijă în alcătuirea itinerarului şi a programului zilnic. Excursia cu automobilul se poate face în orice anotimp, cu excepţia unor zile de iarnă. Totuşi e recomandabil ca în „anotimpul alb" să se prefere excursiile cu trenul, iar automobilul să fie folosit numai în zile însorite, pe distanţe de cel mult 120 km, mai ales în zonă de cîmpie. În funcţie de durata deplasării, se va avea în vedere ca drumul să treacă prin zone interesante atît din punct de vedere geografic, cît şi cultural, etnografic etc. — avînd ca punct principal un punct de mare atracţie unde se va poposi mai îndelung şi se va organiza timpul după regulile generale ale drumeţiei. Un astfel de punct este, de pildă, Padiş — în Munţii Bihorului — de unde pot fi vizitate, mergînd pe jos, Cetăţile Ponorului, Stîna de Vale, peştera Meziad şi alte obiective de interes geologic, geografic şi de ştiinţele naturii. Pînă la Padiş se poate ajunge lesne cu automobilul, plecînd din Beiuş. Se recomandă, deci, ca maşina să fie auxiliarul de bază al deplasării, nu „zeul" căruia să-i satisfaci cerinţele. La pregătirea şi desfăşurarea excursiei, e bine să va amintiţi şi de ceea ce, în continuare, VA RECOMANDĂM: • cînd întocmiţi lista generală de bagaje şi echipament, nu uitaţi maşina! prevedeţi deci şi: toate sculele ce va pot fi necesare, unele piese de rezervă, l—2 camere suplimentare, în afară de „cea de a cincea roată" (pentru a evita să „peticiţi" pe drum camerele care se pot fisura sau pentru a nu rămîne în pană în cazul exploziei unei camere), precum şi substanţele necesare operaţiunilor de curăţenie şi întreţinere curentă. Luaţi neapărat şi o lampă de control, mobilă, prevăzută cu un cablu lung de circa 3 metri. Aceasta va poate fi de folos şi la iluminarea locului de înnoptare; • stabiliţi itinerarul după cele mai recente hărţi şi ghiduri, deoarece de la an la an survin modificări şi îmbunătăţiri importante în reţeaua de drumuri, spaţii de cazare, staţii de întreţinere şi aprovizionare cu combustibil şi piese de rezervă auto, amenajări muzeale etc.; • preferaţi itinerariile în circuit, care asigură o mai mare varietate şi atractivitate; • completaţi indicaţiile hărţilor şi ghidurilor cu informaţii culese pe teren de la localnici şi nu ezitaţi să aduceţi modificări programului zilei dacă vi se semnalează un nou obiectiv demn de vizitat; • includeţi — dacă e necesar — şi parcurgerea unor porţiuni din itinerar pe drumuri nemodernizate. Circulînd cu viteză redusă nu veţi aduce prejudicii maşinei; • nu va planificaţi parcurgerea în medie a mai mult de 200 km pe zi, fără a socoti şi zilele de pauză, strict necesare după fiecare 2—3 zile de conducere auto. În aceste zile organizaţi o odihnă activă, cu mers pe jos, scurte ascensiuni uşoare pe munţi, canotaj, înot, pescuit, vizitarea unor obiective de interes cultural etc. • conducătorul autoturismului nu va sta la volan mai mult de 5—6 ore pe zi; • dacă acumulatorul este situat în portbagaj, îmbră-caţi-i carcasa într-o pungă dublă din material plastic, pentru a evita ca acidul sulfuric, care poate ieşi din cauza zdruncinăturilor, să ajungă la bagaje. Ca măsură de prevedere suplimentară, nu puneţi în apropierea lui îmbrăcăminte şi alimente; • nu astupaţi cu bagaje canalele de aerisire ale cabinei sau ale motorului. În spaţiile libere dintre motor şi caroserie pot fi transportate numai trusa de scule, cricul, pompa — bine fixate; • nu aşezaţi obiecte dure — mai ales metalice — în apropierea conductelor lichidului de frînă, a cablurilor electrice, farurilor, semnalizatoarelor şi altor dispozitive care pot fi deteriorate; • benzina de rezervă nu se transportă în canistre din material plastic. Prin frecare, acestea se încarcă electric şi pot da naştere la scîntei care să ducă la explozia benzinei; • folosiţi portbagajul montat în exterior pe capotă numai la nevoie, în cazul excursiilor de lungă durată şi cu bagaje multe. El prezintă dezavantaje importante: micşorarea stabilităţii la viraje şi pe drumuri în stare nesatisfăcătoare (prin ridicarea centrului de greutate), opune o rezistenţă mai mare la mers (prin frecarea cu aerul) şi conduce la scăderea vitezei sau la consum sporit de benzină, iar bagajele depozitate aici nu au destulă securitate. Cînd este neapărat necesar, plasaţi în portbagajul exterior obiecte voluminoase şi cu greutate redusă (bine legate): prelata maşinei, saltele pneumatice, cort, schiuri, săniuţă. Acoperiţi toate aceste bagaje cu o prelată impermeabilă, bine întinsă şi legată cu grijă; • transportaţi cantităţi mici de alimente şi reaprovizionaţi-vă des pe traseu. Preferaţi alimente proaspete şi care se digeră uşor, mai ales multe fructe şi legume crude. Beţi, de preferinţă, apă minerală cu zeamă de lămîie sau ceai rece cu suc de citrice; • conducătorul auto va mînca puţin şi mai des, fără prea multe dulciuri şi va evita abuzul de cafea, ciocolată sau pepsi-cola. • după 2—3 ore de condus continuu se va lua o pauză de 20—30 minute, în care timp se face puţină gimnastică sau se organizează un joc cu mingea, de mişcare, o plimbare pe jos ... ATENŢIE! Conducătorul auto nu va lua medicamente tranchilizante cum sînt: napoton, meprobamat, diazepam, bromoval, extraveral, romergan, hipazin, hiposerpil etc., nici antivomitive cum este emetiral, care scad puterea de concentrare şi reduc mult reflexele. Ca regulă generală, se va evita luarea oricărui medicament în timpul conducerii auto ori, la nevoie, pentru a continua un tratament de oarecare durată, se va cere avizul medicului, înaintea plecării. Preferaţi să organizaţi cazarea în cortul propriu, care va oferă posibilitatea şi satisfacţia să înnoptaţi în locuri pitoreşti şi să faceţi un util exerciţiu fizic, fără a mai vorbi de avantajele economice. Dacă bate vîntul, aşezaţi cortul la adăpostul maşinii; Cu tot confortul pe care-l oferă, mersul îndelungat cu autoturismul oboseşte pe toţi pasagerii şi — mai ales — pe conducător. Sînt mulţi factori care contribuie la aceasta: trepidaţia, zgomotul motorului, poziţia fixă, peisajul care „aleargă" necontenit cu schimbări dese de luminozitate şi colorit etc. Ca urmare pot apare starea de somnolenţă, apatia, nervozitatea, insomnia, proasta digestie etc. „În legănarea prelungă, datorită asfaltului, simţurile încep la un moment dat să perceapă a treia dimensiune a spaţiului, ca la o decolare, şi după ce zeci de kilometri ai avut senzaţia navigaţiei, o ai pe a zborului. Şi se mai poate întîmpla, datorită vitezei continui, să ajungi la a patra dimensiune, cu impresia puţin ameţitoare, ca de beţie, că timpul se naşte din frecarea cauciucului cu asfaltul" (Radu Tudoran). Remediul este din fericire simplu: se iau pauze şi se face cît mai mult exerciţiu fizic! în nici un caz nu se va conduce sub influenţa oboselii! în asemenea situaţie se va opri imediat maşina şi se va face o pauză de cel puţin 45 minute. Este bine ca în acest timp conducătorul auto să se odihnească culcat pe spate şi chiar să doarmă. Nu uitaţi că respectarea regulilor de circulaţie este obligatorie pentru toţi pasagerii unui autoturism şi că excursia nu înseamnă raliu! IMPORTANT! în cazul organizării excursiei unui grup mai numeros, cu un microbuz sau un autobuz obişnuit, lipsit de dotările necesare unui autocar special pentru turism, este recomandabil să se ia unele măsuri de adaptare a vehiculului la cerinţele pasagerilor care vor petrece mai mult timp în interiorul lui. VĂ RECOMANDĂM: • întrebaţi pe conducătorul auto dacă maşinii i s-a făcut o verificare tehnică satisfăcătoare înainte de ieşirea din garaj şi dacă dispune de unele piese de rezervă; • în dreptul ferestrelor montaţi (pe bucăţi de sîrmă) perdele din ţesături albe sau colorate, uşoare. În cazul cînd nu există posibilitatea fixării sîrmelor, dublaţi geamurile ferestrelor cu coli mari de celofan colorat (galben, albastru, verde) lipite cu benzi adezive (scoci). Astfel veţi avea o lumină odihnitoare şi veţi evita supraîncălzirea aerului din maşină; • instalaţi în interiorul maşinii (eventual lîngă şofer) unul sau două frigidere electrice de voiaj (alimentate din bateria autobuzului) pentru a putea păstra la rece apă minerală, fructe, unele alimente ... o dacă excursia durează mai mult de 24 ore, luaţi unele materiale necesare curăţeniei autobuzului: mătură, găleată, perie cu coadă, cîrpe, detergenţi. Spălaţi zilnic autobuzul atît în interior cit şi în exterior — în mod special ferestrele — după oprirea pentru înnoptare; • aşezaţi în interiorul cabinei l—2 coşuri de gunoi. Nu se aruncă nimic pe ferestre! orice ambalaj sau gunoi se pune la coş; • instalaţi, eventual, în autobuz două difuzoare, un aparat de radio portativ, de putere medie (de exemplu de tip Gloria), plus un casetofon. Aşezaţi-le astfel încît sunetul să fie repartizat uniform şi nu prea puternic în tot interiorul maşinii (instalaţi radioul şi casetofonul în mijlocul cabinei, şi cîte un difuzor la cele două extremităţi; legătura între piesele instalaţiei se face cu fire fixate cu scoci de caroserie). La aparatul de radio poate fi montat şi un microfon care serveşte pentru transmiterea amplificată a explicaţiilor date de un ghid; • pasagerii mai scunzi vor fi aşezaţi pe băncile din faţă şi la locurile dinspre ferestre; • în timpul mersului nimeni nu va sta în picioare; la schimbările de viteză şi — mai ales — la frîne neaşteptate se pot produce accidente grave! • pentru a avea aer curat în timpul mersului, dar a se evita formarea de curenţi care pot duce la grave îmbolnăviri, vor fi ţinute deschise numai două ferestre situate pe aceeaşi latură a maşinii.

[modifică] Capitolul III. CĂLĂTORUL ÎN ACŢIUNE

„Mai ales la munte, oricine are ocazia să vadă încă de mic unele fenomene interesante, pe care cei de la cîmpie şi orăşenii le află abia mai tîrziu din cărţi. Muntele e o mare panoramă în necurmată prefacere", scria marele geograf Simion Mehedinţi, care s-a născut la Soveja, jud. Vrancea, pe „plaiurile Mioriţei". Pentru ca turistul să se poată bucura şi să beneficieze din plin, cu eficienţă, de o excursie întreprinsă în natură, trebuie să se deprindă, să-i descifreze „alfabetul", să-i cunoască drumurile şi să-i folosească darurile cu pricepere, fără s-o urîţească sau s-o distrugă. Dintre multele deprinderi utile drumeţului, care se însuşesc treptat, de-a lungul anilor şi kilometrilor parcurşi, printre care: găsirea surselor de apă potabilă, alegerea potrivită a locurilor de popas şi înnoptare, facerea focului în orice condiţii naturale, pregătirea mîncării, cunoaşterea plantelor de leac etc., la loc de frunte se situează ...

[modifică] Orientarea pe teren

Este îndeobşte cunoscut că — mai ales la munte — nu toţi oamenii se orientează la fel, atunci cînd se află în locuri necunoscute; unii găsesc cu uşurinţă drumul cel bun, în timp ce alţii se rătăcesc chiar pe poteci marcate. Simţul orientării depinde în bună măsură şi de memoria vizuală, care poate fi educată, antrenată, ca şi de ştiinţa observării şi interpretării corecte a unor semne şi fenomene din natură. Astăzi, în general, drumurile şi potecile zonelor de excursii sînt marcate cu semne turistice convenţionale sau cu indicatoare. Dar plăcerea şi satisfacţia multor drumeţi este de a se abate de la aceste căi marcate şi de a porni pe poteci sau pe scurtături şi atunci se pune cu seriozitate problema orientării cu sau fără hartă, cu sau fără busolă. Desigur, cînd excursioniştii îşi propun, de la început, parcurgerea unui traseu necunoscut, în special în zone montane, trebuie să se pregătească de acasă cu o hartă şi o busolă. Dar chiar şi aşa, e necesar să ştie cum să le folosească şi cum să coreleze indicaţiile instrumentelor cu „semnele" naturale, locale. În indicaţiile care urmează veţi găsi unele procedee practice, pentru operaţii diverse de orientare, de comparare a hărţii cu terenul. Stabilirea direcţiei nordului şi a celorlalte puncte cardinale se poate face fără hartă sau cu ajutorul ei. Orientarea în teren fără hartă. Unele indicii pentru orientarea fără hartă sînt cunoscute din manualele şcolare de geografie. În cele ce urmează sînt prezentaţi şi alţi indicatori, care sînt necesari să-i cunoaştem, spre a înlesni orientarea în excursii. Astfel, pantele pe care zăpada se topeşte mai repede decît pe celelalte sînt expuse spre sud; muşchii acoperă, în general, stîncile expuse spre nord; arborii izolaţi au coroana mai bogată şi coaja mai aspră pe partea dinspre nord; coniferele elimină mai multă răşină pe partea dinspre sud; iarna, zăpada prinde o pojghiţă dinspre sud; iar spre nord rămîne afînată; la începutul toamnei, în partea dinspre sud a arborilor sau a cioturilor singuratice, iarba îngălbeneşte mai repede. În nopţile în care bolta cerească este acoperită parţial şi Steaua Polară nu poate fi observată, orientarea se poate face după Lună, la orele indicate în tabelul de la pagina 67. Aflarea direcţiei meridianului geografic (a nordului geografic) şi a celorlalte puncte cardinale cu ajutorul busolei. După cum se ştie, cu ajutorul busolei se stabileşte nordul magnetic. Pentru aflarea meridianului geografic — a nordului geografic — se ia valoarea declinaţiei magnetice a punctului de staţie de pe harta topografică respectivă şi se aplică corecţia negativă sau pozitivă cu ajutorul cadranului busolei în felul următor: se lasă acul busolei să se oprească; se suprapune cadranul cu N pe ac şi apoi, cunoscînd valoarea în grade a declinaţiei magnetice, se roteşte cadrul în sensul acelor de ceasornic, dacă valoarea este pozitivă, sau invers dacă valoarea este negativă, cu numărul de grade respectiv vizînd prin vizorul busolei către un reper fix (un obiect în te-teren — un pom izolat, un coş de fabrică, o creastă de deal etc.).

Fazele Lunii la ora 18 la ora 24 la ora 6 Cînd Luna este la primul pătrar (are colţurile spre stînga; se vede numai jumătatea din dreapta Lunii) La sud La vest Nu se vede Cînd Luna este în faza de Lună plină (se vede tot discul Lunii) La est La sud La vest Cînd Luna este la ultimul pătrar (are colţurile spre dreapta; se vede numai jumătatea din stînga Lunii) Nu se vede La est La sud În faza de Lună nouă Nu se vede Nu se vede Nu se vede

Direcţia punctului de staţie — reperul fix este direcţia meridianului geografic, a nordului geografic. Se fixează apoi, tot cu ajutorul busolei, prin procedeul stabilirii azimutului, reperele cele mai vizibile şi cele mai fixe pentru direcţia celorlalte puncte cardinale est: — cu 90°, sud — cu 180°, vest, — cu 270° faţă de direcţia nordului geografic. Stabilirea azimutului magnetic şi real al unui reper. Azimutul unui reper este unghiul dintre meridianul geografic al punctului de staţie şi direcţia către reperul respectiv. Azimutul se citeşte în direcţia mişcării acelor unui ceasornic de la 0° la 360° şi se stabileşte cu busola în felul următor: se orientează busola în punctul de staţie; se roteşte apoi capacul ei pînă cînd cătarea se îndreaptă spre reperul vizat, menţinînd tot timpul acul magnetic al busolei nemişcat în poziţia iniţială. Valoarea de pe cadran în dreptul indicelui reprezintă azimutul magnetic al direcţiei respective. Pentru obţinerea azimutului real, se adaugă sau se scade valoarea declinaţiei magnetice luată de pe harta topografică respectivă. Aflarea unor distanţe. În condiţii normale de vizibilitate, se pot aprecia distanţele după următoarele criterii obţinute de o vedere normală:

Coşurile fabricilor, casele foarte înalte, turlele bisericilor se pot vedea la 15 km Casele izolate se pot vedea la 5 km Coşurile de pe acoperişurile caselor se pot vedea la 3 km Pomii izolaţi şi omul se pot vedea la 2 km Trunchiurile copacilor se pot vedea la 1 km Culorile îmbrăcăminţii unui om se pot vedea la 300—400 m Ochii, nasul, degetele unui om se pot vedea la 60— 70 m

Orientarea în teren după hartă. Orientarea în teren cu ajutorul hărţii se poate face în bune condiţiuni numai cunoscînd felul cum sînt reprezentate pe ea elementele de planimetrie (obiectivele de pe teren) şi relief. Această orientare se realizează în mai multe feluri: a) fie aşezînd harta în poziţia în care linia care uneşte două repere pe teren să fie paralelă cu linia corespunzătoare pe hartă; b) fie orientînd-o cu ajutorul busolei — învîrtind harta pînă ce se aduce nordul hărţii în direcţia nordului din teren. Cu ajutorul busolei, orientarea hărţii se face mai uşor în felul următor: se aşază busola pe hartă în aşa fel ca linia N—S a cadranului să fie paralelă cu linia N—S a hărţii. Se roteşte apoi cu hartă cu tot pînă ce acul magnetic vine cu vîrful său negru în direcţia N a busolei. Se aplică apoi valoarea declinaţiei magnetice. Aflarea orei cu ajutorul Soarelui şi a degetelor de la mînă. Operaţia se face în timpul cînd este soare. Se aşază vertical un fir de pai sau beţişor în vîrful unghiului format de degetul arătător şi cel gros de la mînă. Lungimea beţişorului deasupra mîinii trebuie să fie egală cu a degetului arătător măsurat chiar din vîrful acestui unghi. Cu spatele întors spre Soare, se întinde mîna cu palma deschisă în sus, în aşa fel încît umbra muşchiului care se află deasupra degetului gros să se termine în dreptul primei linii orizontale din palmă, aşa numita „linie a vieţii". În această poziţie, la diferite ore, se proiectează pe rînd pe cîte unul din degete, extremitatea acesteia atingîndu-le vîrful. Astfel, cînd ea atinge vîrful arătătorului, este ora 5 — dacă operaţia se face dimineaţa — respectiv ora 19 — dacă operaţia se face seara; cînd atinge vîrful degetului mijlociu este ora 6, respectiv 18; cînd atinge inelarul este ora 7, respectiv 17; cînd atinge vîrful degetului mic este ora 8 sau respectiv 16; cînd atinge prima articulaţie a degetului mic este ora 10, respectiv 14; cînd atinge rădăcina acestuia este ora 11, respectiv 13.

[modifică] Organizarea taberei

Camping — cuvînt de origine engleză — semnifică o zonă în care sînt instalate corturi sau căsuţe pentru turişti. În ceea ce ne priveşte, vom acorda acestei noţiuni — camping —, în cele ce urmează, sensul mai larg de organizare a vieţii şi activităţii turistice într-o tabără, pentru una sau mai multe zile, cu unul sau cîteva adăposturi provizorii: colibă, cort etc. Excursiile cu cazare în corturi personale (sau alt tip de adăpost temporar) constituie o formă recomandată turismului pentru tineri. Ea contribuie la petrecerea timpului liber în mijlocul naturii, ajută la o adevărată odihnă activă, formează deprinderi practice folositoare în viaţa de toate zilele, permite vizitarea şi cunoaşterea unor locuri mai greu accesibile în afara traseelor şi zonelor turistice obişnuite. În camping excursioniştii trebuie să folosească, pe lîngă lucrurile aduse de acasă, posibilităţile pe care le oferă natura, atît la amenajarea locuinţei temporare şi a anexelor sale (bucătărie, spălător, cămară etc.), cît şi la pregătirea mîncării, facerea focului, spălatul rufelor, organizarea unor activităţi de studiu şi destindere ... Se înţelege, deci, că, pe lîngă echipamentul personal al fiecărui turist, mai trebuie aduse şi unele materiale de interes colectiv, pentru uzul întregului grup. Printre acestea e necesar să fie l—2 toporişti pentru bătut ţăruşi, spart lemne, tăiat crengi uscate, o găleată; o cazma cu coadă scurtă, o oală şi o cratiţă (sau tigae pentru prăjit) din aluminiu; două bucăţi a 10—15 m de frînghie etc. Desigur, cortului i se va acorda atenţia principală, ca şi saltelelor sau sacilor de dormit, mijloacelor de iluminat şi încălzit, trusei de prim-ajutor. Toate aceste materiale se repartizează pentru grijă şi transport între membrii expediţiei. Instalarea pentru noapte Poposiţi şi instalaţi-vă tabăra cu cel puţin două ore înainte de lăsarea întunericului. Astfel, veţi avea suficient timp pentru a găsi şi amenaja locul cel mai potrivit pentru aşezarea cortului, strîngerea lemnelor pentru foc şi aprinderea acestuia, spălarea pe corp, pregătirea mîncării etc. Alegeţi, de preferinţă, un loc liniştit în apropierea unei surse de apă potabilă. Dacă v-aţi oprit lîngă o pădure, aşezaţi-vă tabăra la marginea ei, nu pătrundeţi mai adînc. Veţi evita astfel ca pînza cortului şi foliile protectoare din material plastic să se umezească de la transpiraţia arborilor; pericolul izbucnirii unui incendiu provocat de scînteile focului purtate de vînt este mai redus, ca şi cel de trăsnire în cursul unei ploi. Dacă preferaţi să va aşezaţi tabăra pe malul unui rîu, căutaţi un loc mai înalt, neted şi uscat, între marginea apei şi cort lăsaţi o distanţă de cel puţin 20 m pentru a vă feri de umezeala din timpul nopţii şi de o creştere bruscă a nivelului apei rîurilor în caz de ploaie. În cîmp, aşezaţi cortul la adăpostul unor tufe, care vă pot proteja de vînt, iar dimineaţa vă asigură umbră. Feriţi-vă de locurile în care se pot scurge apele ploilor, pot cădea pietre sau aduna gunoaie aduse de vînt. Iarna este bine să aşezaţi cortul deasupra unui loc pe care l-aţi încălzit mai întîi, făcînd un foc cu o vatră largă. Măturaţi apoi bine tăciunii şi cenuşa. Căldura înmagazinată în sol va fi resimţită plăcut mult timp. Dacă vă instalaţi tabăra pentru mai multe zile, VĂ RECOMANDĂM: • pregătiţi în apropierea cortului un adăpost provizoriu (din crengi, trestie, paie, folii din material plastic sau saci, îmbinate cu sfori) pentru a păstra la un singur loc şi la îndemînă toate materialele auxiliare (găleată, cazma, aparate de încălzit, vase de bucătărie, toporişca etc.) protejîndu-le de ploaie şi vînt. Este bine ca în jurul acestei „magazii" să săpaţi un şanţ pentru scurgerea apelor, adînc de 10—15 cm. În interiorul adăpostului, materialele nu vor fi aşezate direct pe pămînt — mai ales alimentele (chiar dacă sînt ambalate în saci), ci pe pietre înalte, plate, sau poliţe realizate din crengi, cutii etc. Toate alimentele vor fi păstrate numai în recipiente bine închise pentru a le feri de invazia furnicilor; • săpaţi şi o groapă pentru gunoi, la distanţă de cel puţin 20 m de cort. La plecare nu uitaţi s-o acoperiţi cu pămîntul scos iniţial; • faceţi o vatră pentru foc, pe care o instalaţi la cel puţin 5 m depărtare de cort sau la 10—12 m dacă va adăpostiţi într-o colibă construită din crengi, trestie, paie. Provizia de lemne va fi aşezată departe atît de cort, cît şi de vatra focului, într-un loc unde ziua bate soarele, astfel încît să fie seara bine zvîntate. Dacă vremea tinde să devină ploioasă, acoperiţi lemnele cu bucăţi din material plastic, fîn, paie sau frunziş des peste care puneţi cîteva pietre; • rezerva de apă potabilă trebuie să fie păstrată într-o găleată acoperită sau în recipiente astupate (canistră, sticle, borcane). Apa de băut, chiar fiartă, trebuie schimbată după 8—10 ore; • nu aprindeţi lumina în cort sau în adăpostul în care veţi dormi decît după ce v-aţi asigurat că este închis bine, altminteri vor da năvală tot felul de insecte, printre care şi ţînţarii. Eventualele ferestre pot fi acoperite cu tifon sau plasă din material plastic, care este recomandabil să nu lipsească din bagaje. Aceasta mai poate fi folosită pentru strecurat lichide, cernut făină sau la improvizarea unor unelte de pescuit ori de păstrat peştele prins viu, scufundat în apă; • dacă în apropierea cortului vostru mai sînt alte corturi, aveţi grijă să păstraţi linişte, mai ales în orele de odihnă. Adăposturi provizorii Pentru a nu avea probleme în privinţa odihnei pe orice vreme şi în orice loc, e necesar să ştiţi cum să vă descurcaţi cu ceea ce aveţi în bagaje şi — mai ales — cu mijloacele pe care vi le pune la dispoziţie natura, de la frunze, crengi, trestie, pînă la ... zăpadă. Hamacul... vă oferă, vara, destul confort cu minimum de efort. Este un fel de pat suspendat, cu ajutorul frînghiilor, de 2—4 arbori. Poate fi confecţionat din sfoară groasă care se împleteşte după metoda plaselor obişnuite pentru transportul cumpărăturilor. Fireşte, plasa hamacului va avea ochiuri largi, cu latura de 5—7 cm. Dimensiunile împletiturii vor fi de 180/90 cm. Capetele plasei se îmbracă în cîte o bucată (ca un manşon) din pînză de cort sau doc, lungă de 20 cm (şi lată cît hamacul), care se coase cu sfoară, astfel încît împletitura să se fixeze bine în interiorul pînzei îndoite. La fiecare din cele patru colţuri ale hamacului (de formă dreptunghiulară) se fixează solid (cu sîrmă) cîte o verigă metalică groasă (care să nu se deformeze). Separat se pregătesc patru bucăţi de frînghie lungi de cîte 2,5—3 m. Cu ajutorul lor, hamacul poate fi suspendat de arbori. Un capăt al fiecărei frînghii se înoadă la cîte una din verigile metalice ale hamacului, iar celălalt capăt se leagă de trunchiuri sau crengi groase de arbore, la orice înălţime de la pămînt. Astfel, veţi fi feriţi de năvala furnicilor, păianjenilor şi a tuturor insectelor care nu zboară. În plus, în hamac va puteţi odihni atît ziua, cît şi noaptea. Pentru somn, aşezaţi peste plasă o pătură îndoită în două, pe lungime şi instalaţi-vă între „foile" ei. La cap puneţi o pernă pneumatică din material plastic, umflată numai pe jumătate şi învelită în prosop (spre a evita transpiraţia). În caz de vreme instabilă, cu burniţă sau vînt uşor, ori pentru a va apăra de insectele zburătoare, întindeţi la 40 cm deasupra hamacului, o sfoară şi pe aceasta montaţi o foaie din material plastic. Ea trebuie să fie destul de mare, pentru a acoperi complet suprafaţa hamacului şi a se prelungi în jos circa 25 cm. Prindeţi folia din material plastic pe sfoară, cu 4—5 cîrlige de rufe, şi procedaţi la fel pentru a-i fixa marginile de plasa hamacului, dacă starea timpului face necesară o izolare mai bună. Veţi dormi astfel într-un fel de cort suspendat, care poate fi purtat într-o pungă din material plastic ce nu cîntăreşte mai mult de două kilograme. Foaia „acoperişului" va poate fi de folos şi pentru a va odihni pe iarbă sau pentru a improviza un umbrar ori un obstacol contra vîntului cînd aprindeţi focul. Coliba. Ca materiale de construcţie veţi folosi crengi cu frunze, trestie şi papură, paie, fîn, prăjini, foi din material plastic etc. Aveţi nevoie, desigur, şi de o toporişca, sfoară sau frînghie, plus (eventual) cuie şi un ciocan. Pentru împletit şi fixat pereţii puteţi folosi nuiele de alun sau arin care sînt flexibile. În zonă de cîmpie întrebuinţaţi crenguţe de salcie. Forma şi mărimea depind de îndemînarea şi fantezia fiecăruia. Desenele alăturate vă dau cîteva sugestii, de la simplul umbrar şi coliba conică (de tip indian) pînă la un model mai trainic în care puteţi locui cîteva săptămîni. Acesta din urmă poate fi acoperit cu brazde de pămînt şi iarbă, care se sudează repede între ele, oferind un bun adăpost chiar în cazul, unei ploi abundente sau de durată, ori împotriva vîntului. Alegeţi o poziţie uşor înclinată, plasaţi intrarea colibei paralel cu direcţia vîntului şi scobiţi în jurul construcţiei un şanţ pentru scurgerea apei de ploaie. lglu este un cuvînt eschimos care denumeşte un tip de colibă construit frecvent, în regiunile polare, din gheaţă şi zăpadă. Fig 01 Pentru turistul care preferă excursiile la munte, iarna, ca şi pentru vînători, ştiinţa construcţiei unui iglu poate fi de mare folos. În unele cazuri acest adăpost îi poate salva pe excursionişti din pericolul de îngheţ. Construcţia unui iglu necesită colaborarea a doi-trei coechipieri, iar ca unealtă o simplă lopată dreaptă, cu coadă scurtă, care face parte în mod obligatoriu din echipamentul excursiei de iarnă. Se alege un teren acoperit cu zăpadă făinoasă şi uscată pe care se trasează două cercuri concentrice (folosind o sfoară şi un băţ sau coada unei linguri, furculiţe etc.) pentru a delimita suprafaţa bazei igluului. Distanţa dintre cele două cercuri va fi de 25 cm. Apoi se începe tăierea şi fasonarea unor „cărămizi" din zăpadă. Dimensiunile unei cărămizi vor fi de 75 cm lungime, 25 cm lăţime şi 50 cm înălţime (grosime), înainte de a le zidi, ele trebuie să fie fasonate, tăindu-le pieziş (înclinat), pe ambele părţi ale lăţimii, astfel ca să fie puţin înclinate către interiorul construcţiei. Cu aceste cărămizi se începe ridicarea unei construcţii circulare. De cîte ori un rînd al circumferinţei este terminat, se subţiază în înclinare (cu lovituri de lopată) o mică zonă a peretelui; astfel se stabileşte aşezarea primelor cărămizi ale rîndului următor şi se asigură o bună stabilitate a stratului superior pe cel precedent. La sfîrşit va rezulta o cupolă care va fi astupată deasupra cu un ultim bloc tăiat în formă de trunchi de piramidă. Dacă igluul prezintă totuşi mici crăpături, acestea vor fi „tencuite" cu zăpadă moale. În tot timpul construcţiei, unul dintre „zidari" va lucra în interiorul igluului şi la sfîrşit se va trezi... prizonier în întuneric. Pentru a-l elibera şi spre a permite accesul firesc în interior, se va decupa o intrare, tăiată la baza construcţiei, cu un cuţit sau cu lopata. Deschiderea va fi atît de mare cît să permită intrarea tîrîş („în patru labe") a unei persoane. Intrarea va fi ulterior acoperită cu o uşă-perdea din foaie de cort, folie din material plastic etc. În interiorul igluului se poate aprinde un foc la spirtieră, se poate asigura iluminarea cu lumînări fixate în suporturi şi, bineînţeles, se poate dormi, bine îmbrăcaţi în saci de dormit sau pe foi izolatoare de cort sau din material plastic, ori — mai bine — pe saltele tip turist confecţionate din masă plastică expandată (buretoasă). Fig 02 Cortul este un adăpost provizoriu şi demontabil, portativ, confecţionat din foi de pînză impermeabilă sau din material plastic fixate pe ţăruşi. În continuare, pentru a va ajuta la achiziţionarea sau confecţionarea unui cort convenabil, în funcţie de numărul de persoane, anotimp şi zona geografică unde faceţi excursia. (Vedeţi şi desenul de la pag. 78.). VĂ RECOMANDĂM:

Tipul număr de persoane caracteristici şi avantaje poate fi întrebuinţat climat teren bivuac 1 una foarte uşor. Pentru drumeţi, ciclişti şi motociclişti munte şi regiuni cu vînt mult orice teren ; special pentru munte şi zăpadă Tipul număr de persoane caracteristici şi avantaje poate fi întrebuinţat teren climat bivuac 2 două foarte uşor; montare rapidă; rezistent la vînt cîmpie, deal pentru sol nisipos canadian simplu două spaţios, poziţie comodă de culcat, montare mai dificilă ca la bivuac deal şi munte orice teren inclusiv cele cu zăpadă canadian CU acoperiş dublu trei-patru rezistent la ploi; spaţios pentru 2 — 3 persoane. Poate fi adaptat drept copertină pentru umbră sau covor de stat ziua vacanţă la soare, deal, munte orice teren, inclusiv cele cu zăpadă cabană simplă două-patru două încăperi. Se poate sta şi în picioare. Acoperiş dublu; prima încăpere de 1,95X2,80 m şi cort interior de 1,75X2,30 m. Uşă cu fereastră. Foarte confortabil pentru vacanţă prelungită într-un loc vacanţă la soare, pădure, deal, în locuri cu vînt puţin şi liniştit orice teren în timpul verii canadian geamăn patru şase două încăperi unite printr-un spaţiu care poate servi ca sufragerie adăpostită. 2, 20 X X 1,30 m, înalt 1,85 m. Fiecare element poate fi instalat şi separat. Ideal pentru familie cu 2 — 3 copii sau două familii. Se transportă cu automobilul vacanţă la soare; pădure, deal, în locuri cu vînt puţin şi liniştit teren orice teren în timpul verii cabană familială opt-două-spre-zece trei încăperi: două de 2,80X2,25 m plus una de 2,80X2,05 m. Confort maxim pentru 6 — 8 persoane. Excelent pentru vacanţă prelungită într-un loc vacanţă la soare; pădure, deal în locuri cu vînt puţin şi liniştit orice teren

Calităţile de bază ale cortului sînt: greutatea redusă raportată la numărul de persoane), maximum de impermeabilitate (în cazul celor ţesute, aceasta depinde de numărul de fire pe cm2) şi rezistenţă la soare, vînt, ploaie. Dacă veţi confecţiona singuri cortul, recomandăm un tip care să îndeplinească toate aceste calităţi. Părţile exterioare vor fi lucrate dintr-un „sandviş" cu trei foi alcătuit din: o pînză interioară din bumbac, deasă şi plăcut colorată, peste care se aşază o folie continuă din material plastic (lipită la îmbinări cu „stirocol"), iar deasupra — la partea care va sta în exterior — o foaie de cort din ţesătură cît mai deasă, îmbinările nu se cos, ci se fixează cu capse metalice. Dacă, totuşi, le coaseţi, impermeabili-zaţi apoi cusăturile cu un strat de „stirocol" aplicat peste firul de aţă, în partea interioară a cortului. Montanţii (beţele de susţinere) vor fi lucraţi, de preferinţă, din lemn sau tuburi solide din material plastic (pentru a nu atrage trăsnetul) şi se vor îmbina din elemente scurte. Foaia care se aşază pe sol (podeauna cortului) se lucrează din două-trei foi din material plastic mai gros (tip muşama) sau covor subţire de cauciuc, pentru a fi complet impermeabilă şi a feri de frig. După instalarea cortului, peste podea poate fi aşezată o pătură sau — mai bine — bucăţi de „covor" din material plastic poros, gros de l—2 cm. Foaia de sol va avea pe margini, în exterior, inele metalice, care servesc la fixarea cu ajutorul picheţilor (sîrme îndoite la un capăt şi ascuţite la celălalt). În sfîrşit, veţi confecţiona şi ţăruşii (din lemn sau metal), sforile groase pentru ancorare şi întinzătorile. Acestea sînt piese dreptunghiulare din lemn sau material plastic, cu două găuri prin care se trece sfoara de ancorare, astfel încît să poată fi întinsă fără a o înoda. Fig 03 Amplasarea cortului se va face numai în locuri permise. Terenul va fi cît mai uscat, orizontal şi adăpostit de vînt. La munte se va alege locul în spatele unei stînci. Dacă terenul este uşor înclinat, intrarea va fi orientată spre vale, pentru a dormi cu capul în sus. În caz de vreme instabilă, se va săpa de jur-împrejurul cortului un şanţ adînc de 15 cm cu scurgere la vale (la plecare toate săpăturile vor fi astupate). Pe vreme ploioasă nu instalaţi cortul sub copaci; pericol de trăsnet! La instalare, se netezeşte cu grijă locul de sub podeaua cortului. Eventual se aşază un material elastic: paie, fîn, ferigi, frunze, nisip etc. Peste acest strat, care ţine şi cald, se instalează foaia podelei şi apoi se montează cortul potrivit caracteristicilor modelului folosit. Se verifică dacă este bine întinsă toată pînza cortului. Fig 04 La strîngere, după demontare se curăţă de pămînt toate piesele şi se scutură foile de cort. Se va avea grijă ca eventualele părţi udate de ploaie să fie mai întîi uscate şi numai apoi pliate şi împachetate, altminteri mucegăiesc. Se va controla cu grijă dacă s-au ivit găurele sau rupturi şi — dacă este cazul — se repară imediat. Picheţii şi ţăruşii, precum şi orice altă piesă metalică, se introduc într-o trusă separată din pînză groasă. Cortul pliat se rulează strîns şi se leagă cu sfoară în două locuri înainte de a-1 introduce în sacul destinat transportului. În drumeţii, părţile componente ale unui cort vor fi împărţite între 2—3 coechipieri, astfel încît fiecare să ducă cel mult 3 kg din greutatea cortului. Foaia principală de cort şi foaia de sol (podeaua), bine strînse, vor fi legate deasupra rucsacului. Cicliştii pot transporta uşor sacul cortului legat de anexa pentru bagaje montată deasupra roţii din spate. Alte pachete pot fi transportate pe o poliţă sau un coş de sîrmă instalat în faţa ghidonului sau în coburi (genţi din pînză sau material plastic) aşezaţi pe ţeava metalică a cadrului. Astfel, o bicicletă obişnuită de oraş poate transporta uşor, pe lîngă ciclist, 10—15 kg de bagaje. Pe motocicletă cortul va fi transportat legat de anexa din spate pentru bagaje sau în ataş. Pentru a dormi bine în cort, VĂ RECOMANDĂM: • locul de sub cort să fie neted şi uscat; • în interiorul cortului aşezaţi pa jos un material elastic sau pufos care poate fi: o grămadă de paie, fîn, frunze sau cetină de brad peste care aşterneţi o pătură sau o folie din material plastic. La nevoie puneţi dedesubt hainele de zi, bine întinse. O saltea pneumatică este bună mai ales vara, fiindcă în restul timpului ţine frig. Ideală este o saltea confecţionată (sau cumpărată de la magazinele cu articole pentru turism) din material plastic poros, care poate fi şi spălată uşor; • folosiţi întotdeauna o pernă, fie din material plastic gonflabil (din acelea pentru plajă), umflată numai pe jumătate, fie improvizînd-o din prosopul făcut sul şi „umflat" cu obiecte de lenjerie; • pe pe vreme friguroasă puneţi sub corp 3—4 foi de ziar. Fireşte, sacul de dormit este cel mai recomandat în toate anotimpurile pentru excursiile la munte şi în orice excursie primăvara, toamna şi iarna. Puteţi improviza uşor şi eficient un sac pentru dormit dintr-un sac mare din material plastic (din acelea de 2 m pentru păstrat haine), care este lesne de trasportat şi pe care îl puteţi umple parţial pe teren cu ceea ce găsiţi: paie, fîn etc. La nevoie va puteţi culca în el îmbrăcînd peste pijama cu un pulover de lînă. Sacul acesta vă va păstra căldura corpului şi este suficient de larg pentru a va permite mişcările corpului în timpul somnului; • nu dormiţi în îmbrăcămintea pe care aţi purtat-o ziua. Ea trebuie pusă la uscat şi aerisit; • lăsaţi un loc pe unde să pătrundă aer proaspăt în cort sau în orice încăpere dormiţi; • somnul trebuie să dureze cel puţin opt ore. Excursioniştii sub 15 ani au nevoie de zece ore de somn; • cu cel puţin trei ore înainte de culcare nu beţi cafea, ceai, cacao şi nu mîncaţi ciocolată. Veţi evita astfel insomnia sau somnul agitat. Puteţi bea, la culcare, o cană cu ceai de tei sau muşeţel; • nu veţi fi atacat de insecte dacă, la instalare, veţi pulveriza un strat de pulbere insecticidă sub foaia-duşumea şi, apoi zilnic, de jur-împrejurul cortului şi chiar în interiorul său pe foaia de pe sol, sub aşternuturi, în colţuri, la intrare etc. În acelaşi scop puteţi aşterne sub saltele şi de jur-împrejurul laturilor interioare ale cortului frunze de pelin sau izmă. Împotriva prezenţei ţînţarilor în cort poate fi pulverizat un insecticid lichid, cu o pompă sau sub formă de spray. Şi dacă totuşi ceva nu va este pe plac, nu va plîngeţi! pentru că este de presupus că nu aţi plecat de acasă spre a găsi un alt loc la fel de confortabil, ci, dimpotrivă, pentru a fi mai aproape de natură. Amintiţi-vă şi de felul cum înnopta uneori Hogaş, care, după cum însuşi mărturiseşte: „îmi îndesai pălăria pe cap, legîndu-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfăşurai strîns în mantaua mea lunga şi largă, pusei capul pe boccea şi iată-mă în una din cele mai bune condiţiuni spre a păşi spre lumea visurilor". În practica multor excursii pe care le-am organizat noi, de obicei cu grupuri compuse din 15—30 elevi, am folosit corturi pentru dormit, iar ca depozite de materiale şi unelte sau cămară de alimente am construit colibe. Acestea aveau întotdeauna pereţii groşi ca să protejeze materialele nu numai de vînt şi ploaie, dar şi de supraîncălzire în timpul zilelor de vară, mai ales atunci cînd am călătorit în Delta Dunării. Duşumeaua colibei cu alimente era acoperită cu folie din material plastic, iar în jurul ei era presărat un strat de pulbere insecticidă. Aceasta se împrospăta la fiecare două zile. Sticlele cu apă minerală (din care consumam peste 60 litri pe zi, pentru 21 persoane) erau păstrate într-o groapă de formă circulară, adîncă de 60—70 cm, săpată în pămînt sau nisip, umezită zilnic, şi acoperită cu o folie din material plastic peste care se aşternea un strat gros de crengi cu frunze. Pentru pregătirea mîncării amenajam o vatră solid construită din piatră, la care se putea fierbe, prăji sau frige. Pentru fript foloseam un grătar mare improvizat dintr-o bucată de plasă de sîrmă, din aceea folosită la construcţia gardurilor. Pîinea mai rece era împrospătată (şi căpăta un gust mai bun) tot prin prăjire pe acelaşi grătar. Uneori (de pildă cu prilejul unei excursii în corturi, întreprinsă timp de zece zile în zona lacului Bîlea), am preparat şi pîine proaspătă „de casă", din aluat dospit. Acesta era copt în spuză (în cratiţele şi oalele obişnuite folosite pentru gătit). Pentru mesele din prima zi preparam un fel de biscuiţi, adică aluatul întins, foaie mai groasă era tăiat în bucăţi de formă dreptunghiulară şi apoi era prăjit pe o tablă, ca peştele. Dar în excursiile mai lungi prin munţi, unde nu aveam posibilitatea de a ne aproviziona .zilnic cu pîine, pregăteam de regulă mămăligă caldă pentru mesele de prînz şi seară, iar dimineaţa mîncam biscuiţi. Aveam întotdeauna la noi şi o sursă de încălzit mobilă, care era o spirtieră ce ardea fie spirt lichid, fie tabletele spirt. Ea era folosită pentru pregătit ceaiul, cafeaua sau încălzit conservele, dacă vremea nu era favorabilă aprinderii focului sau cînd aveam de pregătit cantităţi mici de bucate. Confort local fără probleme Oricît ne-am strădui, n-am putea epuiza aici lista tuturor micilor „găselniţe" care va pot face viaţa comodă şi interesantă în camping. Dar, în desenele alăturate veţi găsi sugestii utile pentru aprinderea focului, construcţia unui cuptor, improvizarea unor frigări (din nuiele) şi grătare, a instalării bucătăriei de campanie, a iluminării etc. Vom insista mai mult în ceea ce priveşte ... Focul. Cînd trebuie să te mulţumeşti numai cu mijloacele pe care ţi le oferă mediul înconjurător, facerea focului în orice condiţii naturale (vînt, ploaie etc.) cere o pricepere deosebită. Ea începe prin a lua unele măsuri de precauţie. Aşadar, Fig 05 ATENŢIE! Este interzisă aprinderea focului în pădure! El poate fi amplasat la cel puţin 50 m depărtare de marginea pădurii şi la 10 m de colibă, cort, cabană, arbori izolaţi, clăi de fîn etc. • în jurul vetrei focului, terenul va trebui să fie atent, curăţat de orice material combustibil, inclusiv iarba uscată rămasă natural pe sol; • nu se aprinde focul direct pe pămînt, ci într-o mica groapă naturală sau care se sapă cu cazmaua. Din pămîntul scos sau din pietre se construieşte un taluz în partea din care bate vîntul; • dacă este vînt puternic (fără a fi însă o adevărată furtună) focul va fi aprins neapărat într-o groapă adîncă de cel puţin 30 cm, va fi aranjat spre a avea o vîlvătaie mică şi va fi supravegheat continuu. Vîntul puternic adesea smulge şi poartă în zbor bucăţi mari de cărbuni sau tăciuni aprinşi, care pot provoca incendiu la distanţe apreciabile de tabără; o dacă vîntul tinde spre furtună, stingeţi focul fără ezitare şi acoperiţi-i bine resturile! • oricînd şi pe orice fel de vreme, nu părăsiţi locul de înnoptare decît după ce aţi stins complet focul cu apă şi l-aţi acoperit cu pămînt sau pietre; • este interzis şi se pedepseşte prin lege tăiatul lemnului din pădure atît pentru foc, cît şi pentru orice alte trebuinţe. Folosiţi totdeauna arbori sau crengi căzute la pămînt. Fig 06-07 Focul de lemne constituie o necesitate şi o bucurie în majoritatea excursiilor organizate în natură. El este folosit fie pentru pregătirea mîncării sau încălzit, în seri şi nopţi cu temperatura scăzută, fie ca foc de veghe, noaptea, preventiv împotriva animalelor sălbatice. VĂ RECOMANDĂM: • pentru ca focul să se aprindă uşor şi să ardă bine, lemnele trebuie să fie aşezate în aşa fel încît printre ele să pătrundă lesne aerul. Nu folosiţi niciodată benzină pentru aprinderea şi aţîţarea focului! Focul poate fi aprins doar cu un singur chibrit (fără produse petrolifere), dacă materialele combustibile sînt diverse, bine alese şi corect aranjate. Folosiţi paie, fîn, frunze uscate, coajă de copac cu răşină, conuri uscate de brad, trestie uscată, hîrtie şi cartoane rămase de la ambalaje; o dacă pămîntul este ud, aşezaţi drept platformă un strat de pietre plate sau cîteva bucăţi de lemne mai late (eventual coajă de arbori) şi peste ele aranjaţi în ordine: aşchii, crenguţe uscate subţiri, frunze uscate sau paie, surcele şi deasupra lemnele de bază. În locul unde veţi aprinde, puneţi un ghemotoc de hîrtie. Desenele alăturate se referă la cîteva moduri de aranjare a vetrei pentru foc: • focul de tabără, de formă conică său piramidală, la care lemnele principale, lungi de cel puţin 1,50 m, se aşază vertical, formînd la bază un cerc sau un patrulater, iar la vîrfuri se reazemă unele de altele. Dă flacără şi lumină puternică, încălzind bine aerul din jur; • tot ca foc de tabără poate fi aprins şi un rug de lemne aşezate în straturi aerisite suprapuse, ca în figură. Consumă mai multe lemne, dar dă o căldură mai mare; • focul în spiţe se foloseşte mai ales pentru gătit (fiert, fript, prăjit, frigare) sau ca foc lent pentru veghea de noapte. Lemnele de bază, care asigură durata focului, se aşază ca spiţele unei roţi şi sînt aprinse la capetele din centru, către care sînt împinse treptat pe măsură ce ard. Focul acesta arde cu flacără mică şi face puţin fum; • focul adăpostit se aprinde într-o groapă adîncă de circa 30 cm, care are la bază un cerc cu diametrul de 40 cm, iar la suprafaţă unul de 50—60 cm. Este indicat mai ales în timp ce bate vîntul. Dă mare căldură şi păstrează jăraticul vreme îndelungată. Lemnele aşezate în picioare ard complet şi sînt uşor înlocuite fără a deranja vasele aşezate deasupra focului pe trepied sau suspendate de un cîrlig. Iată şi felul în care ard unele esenţe de lemn: — jneapănul — arbust din familia pinaceelor — răspîndit în zona alpină şi etajul subalpin, se aprinde uşor dar face mult fum, gros, înţepător; — bradul se aprinde şi arde repede, cu mult fum, dînd căldură mai redusă; — teiul arde repede, ca şi aninul, dar ultimul dă mai multă căldură; — pinul şi alunul au lemn bun pentru ars la focul de tabără; — fagul arde cu flacără vie, durabilă şi fierbinte; indicată pentru gătit sau focuri de durată lungă (de veghe, pentru încălzit aerul înconjurător); — stejarul dă cărbuni foarte indicaţi pentru pregătit fripturi la grătare sau frigare. Arde greu, ca şi frasinul; — carpenul, deşi greu de tăiat, arde foarte bine şi dă cărbuni excelenţi, care se păstrează vreme îndelungată; — scoarţa de mesteacăn (chiar udă) şi ferigele uscate ard bine; — salcîmul arde bine chiar cînd e verde (ca şi bradul); — plopul şi salcia plîngătoare nu ard bine şi răspîndesc multe scîntei periculoase. Lumina. Cu toate că pare depăşită, sursa de lumină cea mai comodă de transportat, ieftină, uşor de folosit şi eficientă rămîne — după opinia şi experienţa noastră — lumînarea. Cele mai subţiri, pentru a fi apărate de vînt sau curenţi de aer, vor fi instalate în interiorul unor sticle (butelii) cu fundul tăiat (se introduc prin gîtul buteliei) care pot fi montate apoi în diverse locuri. La masă folosiţi l—2 capete de lumînări groase aşezate în borcane de sticlă (rămase de la diferite conserve). În acest fel ele pot servi şi ca felinare în deplasări scurte în jurul taberei. Două-trei lumînări groase sau patru-cinci subţiri dau suficientă lumină pentru practicarea unor jocuri (şah, remi, table etc.) şi chiar pentru citit. Lămpile cu petrol (gaz) sînt foarte indicate pentru campingul de durată improvizat oriunde în natură. Ele se transportă demontate, iar petrolul necesar se aduce numai în bidoane de tablă (nu din material plastic sau de sticlă) bine închise. Folosiţi, de preferinţă, două lămpi mici numărul 5 sau 8, în locul uneia mai puternice; veţi evita astfel jocul de umbre supărător cînd lumina vine dintr-o singură sursă aşezată mai jos de înălţimea omului. Umpleţi rezervorul de petrol al lămpii numai pe jumătate. Alegeţi cu grijă locul unde instalaţi lămpile pentru ca acestea să nu poată fi atinse şi răsturnate din greşeală. Altă soluţie o constituie lămpile cu carbid, fie tipul de mînă — folosit la vizitarea unor peşteri — fie tipul de cameră, care dă o lumină strălucitoare. Sursa cea mai comodă, dar ceva mai costisitoare, este bateria electrică. Lanternele (ca şi lămpile speciale pentru turism) dau lumină bună (cînd sînt asociate cîte două-trei) sînt uşor de aşezat în poziţii convenabile, nu prezintă pericol de incendiu şi pot fi folosite atît în camping, cît şi la mers, indiferent de starea vremii. De fapt, pe lîngă orice altă sursă de iluminat stabilă, lanternele sînt indispensabile şi de neînlocuit în timpul mersului pe jos, la vizitarea peşterilor sau pe vreme cu vînt ori precipitaţii atmosferice. Au însă dezavantajul de a se descărca repede — mai ales dacă sînt folosite continuu. O simplă baterie se epuizează practic după numai două ore de funcţionare neîntreruptă. Pentru a remedia, în parte, neajunsul, la iluminarea cortului, a locului de masă şi a taberei în general, pot fi folosite unele instalaţii electrice alimentate dintr-un grupaj de baterii. În acest scop, legaţi în paralel (plus cu plus şi minus cu minus) 8—10 baterii late, a cîte 4,5 V, pentru a constitui baza energetică, un fel de „uzină" furnizoare de electricitate la o intensitate stabilă timp mai îndelungat decît dacă aţi folosi baterii separate. De la acest bloc de baterii duceţi cîte două fire de sonerie (sau un cablu obişnuit bifilar) în toate locurile pe care doriţi să le iluminaţi. Folosiţi beculeţe de 3,5 V (de lanternă) pe care le montaţi în mici fasunguri (pe care le procuraţi de la magazinele cu articole electrice). Pe acestea le instalaţi — tot în paralel — oriunde pe reţeaua celor două sîrme. Nu sînt necesare întrerupătoare; e suficient să desprindeţi cu mîna unul din firele care fac legătura între fasung şi „reţeaua" electrică sau să răsuciţi puţin beculeţul în fasung. ATENŢIE! Răsuciţi becul cu băgare de seamă fiindcă la manipulări repetate este posibil ca sticla beculeţului să se desprindă de partea metalică a fasungului. Cu această instalaţie simplă şi uşor de transportat (într-o pungă din material plastic sau o cutie), puteţi folosi unul sau mai multe beculeţe concomitent — un timp mult mai îndelungat şi cu lumină constantă — decît dacă aţi utiliza lanterne. Cînd, totuşi, bateriile se epuizează în mare parte... mai pot fi încă de folos. Acum le veţi desface legăturile şi le veţi monta din nou, dar în serie (plusul primei baterii va fi legat la minusul celei de a doua şi aşa mai departe pînă la ultima). Astfel, dacă fiecare baterie mai furnizează doar un singur volt, veţi obţine în final un curent de 8—10 V. Fireşte, va trebui să instalaţi şi beculeţele în serie, două cîte două, pentru a nu le supune supravoltării, deşi — în acest caz — ele funcţionează dînd o lumină mult mai strălucitoare, dar se ard mai repede. Desenul alăturat va arată o posibilitate de instalaţie electrică în cort, cu bloc de baterii, avînd şi un întrerupător independent (montat pe fir). Acesta permite ca lumina să poată fi stinsă direct, de la „pat", fără ca persoana să se mai ridice în picioare după ce s-a culcat. Cei care-şi instalează cortul lîngă autoturism pot folosi ca sursă de electricitate acumulatorul maşinii şi (eventual) lampa de control mobilă sau instalaţia descrisă mai sus. Se va avea grijă ca becurile folosite să corespundă voltajului acumulatorului (6 sau 12 V) sau să fie instalate în serie. Nu se va abuza de această sursă pentru a nu descărca prea mult bateria maşinii şi a rămîne.. ca urmare, în ... pană. Fig 08 ATENŢIE! Nu uitaţi că orice lumină atrage noaptea mii de insecte; de aceea aşezaţi lumînările, lămpile sau becurile la suficientă distanţă de locurile unde stau persoanele. De exemplu aţi face o mare greşeală dacă aţi pune o lampă chiar pe masă, fiindcă în jurul ei s-ar agita necontenit un roi de insecte. Luaţi şi măsuri eficiente de prevenire a unui incendiu de exemplu lampa sau lumînarea să fie bine fixate.

[modifică] Transportul şi conservarea alimentelor

În general se recomandă consumarea a cît mai multe alimente proaspete pe care vi le puteţi procura pe traseu, pentru a nu călători împovăraţi cu o întreagă băcănie în spinare. Uneori, în cîte un sat turistic — cum sînt, de pildă Lereşti, Dragoslavele, Rucăr, Podu Dîmboviţei (toate în judeţul Argeş, pe D.N. 73, Cîmpulung — Braşov) puteţi avea şi norocul despre care pomeneşte Hogaş cînd a călătorit prin satele nemţene: „Căci e o adevărată îmbelşugare şi, mai la urmă, chiar un lux, să mănînci în valea Sabasei brînză cu smîntînă, scrob cu unt proaspăt, borş de pui dres cu ou şi cu smîntînă, pui fripţi şi (...) ca toate acestea să-ţi fie gătite şi puse înainte de o femeie curată". De asemenea în mai toate satele şi aşezările pescăreşti din Deltă călătorul se poate delecta cu bucate specifice acestui ţinut, gătite după reţete ştiute numai de oamenii locului. Dar, de regulă, nu se pleacă în călătorii turistice organizate pe cont propriu fără a lua în bagaje şi unele alimente. Dacă aveţi un mijloc de transport personal potrivit (motocicletă, autoturism), puteţi lua provizii pentru cîteva zile, consumînd mai întîi pe cele care se alterează mai repede. Dacă mergeţi pe munte, veţi luă alimentele necesare în rucsac. Calculaţi cu grijă cîte mese va trebui să luaţi în zone unde ştiţi că nu sînt cabane şi alcătuiţi o listă de alimente concentrate, nevoluminoase, bogate în calorii — după indicaţiile date la „turism la munte". Iată şi cîteva sfaturi care va pot scoate din încurcături: • brînză îşi păstrează prospeţimea timp de 2—3 zile şi nu se usucă dacă este ţinută într-o cutie din aluminiu (cu găurele), cu o bucăţică de zahăr alături; • cafeaua măcinată îşi menţine aroma şi tăria dacă este păstrată închisă într-un borcan sau cutie metalică bine astupată, avînd deasupra un strat de zahăr tos gros de 2 cm; • carnea crudă poate fi păstrată, vara, dacă este învelită într-o cîrpă îmbibată cu oţet sărat şi pusă la umbră. Rezistă astfel 24 de ore. Altă metodă constă în a o înveli în frunză de urzică, apoi într-o hîrtie pergament, celofan sau un ziar uns cu ulei comestibil. Pachetul va fi pus la umbră în bătaia vîntului. În sfîrşit, mai poate fi păstrată introdusă într-un vas cu lapte fiert, astfel încît nivelul lichidului să depăşească suprafaţa cărnii cu 3—4 cm. Friptura de vacă poate avea un gust picant dacă se unge carnea cu muştar, cu 2—3 ore mai înainte de a o prepara. După aceea se frige înăbuşit. Nu se sărează carnea cu mult înainte de a fi gătită fiindcă îşi pierde o parte din suc (lasă zeamă) şi capătă gust fad; • cartofii făinoşi, pentru a nu se terciui repede la fiert, vor fi gătiţi în apă cu adaos de puţin oţet. Cartofii prăjiţi devin crocanţi şi gustoşi dacă sînt şterşi de apă, cu o cîrpă curată, înainte de a-i frige în ulei foarte încins. Piureul de cartofi (din pulberea deshidratată a legumei) va fi preparat numai cu lapte fierbinte, altminteri capătă culoare cenuşie; • ciupercile şi bureţii de pădure (Atenţie! Multe sînt toxice şi pot da intoxicaţii mortale), pentru a nu se înnegri în timp ce sînt curăţaţi, se pun într-un vas smălţuit sau din material plastic ori de sticlă, în care se află apă rece cu un adaos de sare şi puţin oţet; • laptele se transportă sub formă de praf şi se consumă pe loc întreaga cantitate preparată. Dacă pe traseu se procură lapte dulce, el va fi fiert şi — pentru a-1 păstra cel mult şase ore — i se va adăuga un vîrf de cuţit de bicarbonat de sodiu sau 5—6 picături de apă oxigenată. Sticla se păstrează la umbră, în bătaia vîntului. Pentru ca să nu dea lesne în foc, se adaugă o linguriţă de zahăr la un litru de lapte; • ouăle nu plesnesc în timpul fierberii dacă, mai înainte de a fi puse în apă, li se dau în coajă două mici orificii cu vîrful unui ac, nu mai adînci de l mm. Ouăle care au coaja uşor plesnită nu se scurg la fiert dacă sînt puse în apă sărată; • pepenii şi orice alte fructe, precum şi sticlele cu băuturi pot fi răcite, pe vreme călduroasă, dacă sînt înfăşurate în cîrpe udate bine cu o soluţie de apă rece şi sare de bucătărie şi sînt ţinute apoi în curent de aer. Cîrpă trebuie udată din nou cînd se usucă; • peştele cumpărat poate fi verificat dacă este proaspăt într-un lighean cu apă rece: cel bun de consumat cade la fundul apei, are solzii netezi, lucioşi, lipiţi de corp, ochii sînt bulbucaţi şi limpezi, branhiile de culoare roşie aprinsă, iar burta nu-i este umflată. Pentru a i se înlătura mirosul de mîl, se spală de două ori cu apă rece bine sărată şi, cu o oră înainte de a-1 găti, se ţine în apă cu oţet (40 ml la un litru de apă). Pentru a nu se fărî-miţa la prăjit va fi sărat cu 15 minute înainte. Peştele (ca şi bucăţile de carne) pentru ca să se rumenească frumos la prăjit, trebuie zvîntat cu o cîrpă mai înainte de a fi pus în ulei. Peştele (şi ouăle) nu se lipeşte de tigaie în timpul prăjini dacă mai înainte se presară un strat fin de sare pe fundul vasului; • pîinea poate fi păstrată proaspătă dacă este ţinută într-o pungă din material plastic împreună cu o felie groasă de cartof crud şi puţină sare, care împiedică apariţia mucegaiului; • racii pot fi pregătiţi pentru mîncare numai dacă sînt procuraţi vii. Pentru a-i păstra în această stare, fără apă, vor fi introduşi într-un coş de papură, bine umezit cu apă zilnic, umplut cu frunze de ştevie sau urzici. Aici pot rămîne în viaţă cîteva zile; • sandvişurile, covrigii, prăjiturile de casă uscate, cozonacul şi checul pot fi păstrate proaspete timp de 2— 3 zile dacă sînt ţinute în cutii de tablă sau material plastic (bine închise) în care se pune un măr; • sarea poate fi păstrată uscată dacă se amestecă în ea cîteva boabe de orez; • untul şi margarina nu se topesc şi nu capătă gust rînced, pe timp călduros, dacă sînt ţinute învelite într-o pînză înmuiată în apă sărată. Ele trebuie păstrate în recipiente în care nu pătrunde lumina, altminteri la suprafaţă li se formează un strat cu gust de seu; • apa de băut se păstrează ideal în termos, dar dacă este necesară în cantitate mai mare, va fi pusă în bidoane de aluminiu sau din material plastic. Recipientele respective vor fi învelite în hîrtie udă şi pe deasupra li se va pune o „cămaşă" de postav sau un prosop înmuiat. În apă sărată, după care se suspendă de o creangă, la umbră, în bătaia vîntului. Prin evaporarea apei din materialul textil, temperatura lichidului din recipient coboară cu cîteva grade. Pe acelaşi principiu se păstrează apa rece ţinută în urcioare de pămînt nesmălţuite. Altă metodă pentru a răci băuturile constă în introducerea sticlelor într-o găleată cu nisip pînă aproape de dop. Deasupra nisipului se presară cîteva linguri de sare şi se toarnă apoi circa cinci litri de apă rece. În 30— 40 minute temperatura lichidelor din sticle va scădea. Există şi reţete de coborîre substanţială a temperaturii, cu ajutorul unor substanţe chimice. Vă indicăm unele dintre ele mai mult cu titlu de curiozitate, fiindcă rareori veţi avea prilejul să le folosiţi. Astfel, dacă la 100 părţi de gheaţă măruntă sau zăpadă se amestecă: • 30 părţi sodă de rufe, se obţine o temperatură de —2°C; • 30 părţi clorură de potasiu, se obţine temperatura de —11°C; • 33 părţi sare de bucătărie, se obţine temperatura de —21 °C.

[modifică] Bucate fără bucătărie

În excursiile de mai multe zile şi mai ales în drumeţiile prin munţi se consumă, de regulă, hrană rece, care constă adesea în conserve, brînzeturi, dulciuri şi, arareori, legume pentru salată şi fructe. Pe drum se mai prepară ceai şi cafea, uneori lapte. Dar, rezumîndu-vă timp de multe zile la aceleaşi alimente, consumate aşa cum au fost cumpărate, apetitul vi se va reduce treptat, veţi mînca mai puţin şi — ca urmare — puteţi slăbi, iar uneori veţi ajunge la dereglări ale stomacului, intestinelor, ficatului etc. Toate aceste inconveniente pot fi înlăturate dacă pregătiţi pentru fiecare masă alte bucate, folosind tot alimente care pot fi transportate uşor. Pentru a le da gust bun, nu uitaţi să luaţi de acasă: ulei, piper, sare, pastă de roşii (în cutii mici), muştar, usturoi, anason, măsline. În reţetele de mai jos va prezentăm cîteva sugestii de preparate culinare care pot fi pregătite repede, fără instrumente şi utilaje complicate atît din alimente aduse în bagaje cît şi din cele care pot fi procurate pe traseu. La început va indicăm bucatele care se pregătesc lesne, fără a fi nevoie de căldură, apoi unele care se pot face la o plită pe un foc obişnuit de lemne, aşa cum poate fi aprins uşor în excursii. Cantităţile de alimente din toate reţetele sînt dozate pentru patru persoane; • pastă pentru sandvişuri: 100 g unt, 2 felii şuncă presată sau muşchi ţigănesc, 15 măsline, ţelină sau morcov murat, o linguriţă de muştar. Se taie cît mai mărunt şunca şi măslinele (fără sîmburi), se rade ţelină său morcovul (pot fi şi în stare crudă) şi se amestecă bine cu muştar, apoi cu untul pînă cînd se formează o pastă cu care se ung felii de pîine. Se garnisesc cu jumătăţi de măslină. Dacă se folosesc chifle, se taie în două, se scobesc puţin de miez (care se amestecă cu pasta) şi se umple scobitura cu compoziţia de mai sus; • pastă cu brînză: 100 g unt, 200 g brînză de vacă proaspătă sau topită, 16 măsline, 3 ouă fierte tari, o ceapă mică, puţin chimen său piper măcinat (eventual 100 g caşcaval). Se taie ceapa şi măslinele foarte mărunt, se iau numai gălbenuşurile de la ouă, se pisează bine seminţele de chimen împreună cu piperul şi se amestecă omogen cu unul şi brînză pînă cînd se obţine o pastă, cu care se ung felii de pîine sau chifle tăiate. Se garnisesc cu felii de albuş de ou şi bucăţele de măsline. Peste sandvişuri se poate rade caşcaval, care se va depune ca o zăpadă. Cu această pastă pot fi eventual umplute rulouri din felii de şuncă presată sau parizer tăiat subţire. Rulourile se fixează cu cîte o scobitoare, iar la capete li se pun capacele din albuş de ou tare; • sandvişuri cu cornete: felii de pîine, parizer tăiat în felii subţiri, şuncă presată sau pate de ficat, ori salată de boeuf, unt, gogoşari sau castraveciori. Se ung feliile de pîine cu unt şi deasupra se aşază cornete din parizer umplute cu şuncă tăiată mărunt sau salată de boeuf.. ori pate de ficat. Cornetele pot fi fixate de felia de pîine cu ajutorul scobitorilor. Se garnisesc în jur cu feliuţe de .gogoşari sau castraveciori; • sandvişuri crocante: felii de pîine intermediară, usturoi, ceapă, slănină afumată (sau costiţă ori şuncă fiartă), cîrnaţi afumaţi, brînză topită, untişor, păpădie, mentă. În prima parte se taie în bucăţele potrivite alimentele necesare pentru „umplutura" sandvişurilor. Apoi, la focul de tabără, se prăjesc pe ambele feţe feliile de pîine, fie înşirate pe o frigare (la distanţă de 3—4 cm una de alta), fie pe grătar. Cît sînt încă fierbinţi, se freacă crusta formată pe una din feţe cu cîte un căţel de usturoi sau 1/8 de ceapă, astfel încît aceasta să pătrundă în porii pîinii, pentru a-i dă gust şi aromă. Pe feliile calde se aşază apoi umplutura, astfel: a) Pe feliile unse cu usturoi: — felii subţiri de slănină afumată sau costiţă; — felii subţiri de cîrnaţi afumaţi sau costiţă şi cîrnaţi; — resturi mărunte de friptură; — bucăţele de şorici (rămas de la slănină sau costiţă) fierte timp de 30 minute şi unse cu muştar. b) Pe feliile unse cu ceapă: — amestec de brînză proaspătă de vaci cu smîntînă şi cîteva frunze tinere de păpădie tocate fin (său untişor, ori lăptucă); — brînză telemea frămîntată cu seminţe de chimen sau mac; — felii de brînză topită aşezate pe 2—3 frunze de mentă; — pastă de tomate peste care se aşază mici cuburi de caşcaval; — resturi mărunte de şuncă presată (sau friptură, carne fiartă, limbă etc.) tăiate fin şi amestecate cu frunze de untişor şi păpădie tocate, legate cu smîntînă sau un ou crud bătut cu sare şi zeamă de lămîie; — resturi de peşte afumat, sărat sau din ulei, frecate cu unt, muştar şi verdeţuri tocate fin. • sandvişuri asortate: felii de pîine, o ceapă, patru ouă, 100 g unt, l castravecior şi l gogoşar, o jumătate de lămîie, măsline, sare. Ouăle fierte tari se toacă mărunt şi se amestecă împreună cu ceapa tăiată cît mai fin, untul şi zeama unei jumătăţi de lămîie. Se ung feliile de pîine cu această pastă şi se garnisesc cu sferturi de măslină, feliuţe de gogoşar şi castravecior. Sandvişuri vegetariene — pentru cei care ţin regim alimentar fără carne şi peşte: • felii de pîine graham (sau chifle graham) se ung cu unt nesărat şi se presară cu tocătură fină de frunze de salată verde plus mărar. Peste aceasta se aşază felii de roşii şi şuviţe de ardei gras. Se garniseşte cu „grătare" de unt puse cu şpriţul sau cornetul de hîrtie; • felii de pîine intermediară (puţin veche sau prăjite) unse cu maioneză, peste care se aşază (în formă de cercuri) răzătură de ardei, ridichi şi morcovi. Se garniseşte cu măsline tăiate; • felii de pîine se ung cu salată de vinete şi se garnisesc cu felii de ouă fierte tari şi roşii; • felii de pîine unse cu unt (eventual bătut spumos) peste care se aşterne un strat de salată verde sau spanac crud tăiat fideluţă. Se garniseşte cu felii de roşii şi castraveciori muraţi; • felii de pîine unse cu unt frecat cu seminţe de chimen, peste care se aşază jumări de ou. Se garniseşte cu felii subţiri de ceapă, sau cu ceapă tocată mărunt. Sandvişuri desert: • felii subţiri de pîine graham unse cu orez fiert în lapte se garnisesc cu rondele de piersici, pere şi mere sau portocale, stropite cu zeamă de lămîie şi puţină miere de albine. Fructele proaspete pot fi alternate şi cu gem sau dulceaţă. Se garniseşte cu grătare de unt. Garnituri pentru ornarea sandvişurilor. Alegeţi cel puţin două dintre sugestiile de mai jos; aveţi în vedere forma şi variaţia de culoare; • albuş de ou fiert tare, tocat fideluţă; — gălbenuşuri de ouă fierte tari, tăiate în sferturi; • răzătură de ridiche de lună sau de iarnă; — răzătură de zarzavat crud (separat sau amestecat): pătrunjel, morcov, ţelină, păstîrnac, hrean, gulii, stropite cu zeamă de lămîie; — tocătură fină de varză albă crudă, varză roşie, varză murată, conopidă crudă, spanac crud, ardei verde şi roşu, gogoşar. ceapă verde, praz, castravete crud sau murat, lăptucă, stropite cu zeamă de lămîie şi untdelemn; — tocătură măruntă de verdeaţă: mărar, pătrunjel, le-uştean, ţelină tînără, tarhon, creson; — măsline murate sau marinate, tăiate în sferturi sau frecate cu pastă de unt şi muştar, ori golite de sîmburi şi umplute cu unt; — ciuperci sau bureţi cruzi ori prăjiţi, tocaţi fideluţă; — aspic tocat sau tăiat cu forme mici în rondele; — tocătură din resturi de rasol, friptură, şuncă, slănină afumată, peşte afumat, scoici, raci, melci; — caşcaval, şvaiţer sau brînzeturi rase; — unt colorat, care se aplică cu şpriţul sau un cornet de hîrtie. Creme picante pentru sandvişuri. Mai întîi metoda de preparare a untului spumos, care este necesar atît la creme cît şi la unturi picante. Untul, păstrat două ore la temperatura camerei, se pune într-un castron încălzit puţin şi se amestecă mai întîi cu lingura de lemn, apoi cu telul, pînă cînd devine spumos. În unt se încorporează sare după gust. Cremă de bază: 2 ouă crude, o linguriţă de smîntînă, 150 g unt spumos, zeama unei lămîi mici, sare piper. Într-un castron smălţuit sau din material plastic se bat cu telul ouăle cu smîntînă şi se încălzesc puţin pînă cînd se îngroaşă. Se răceşte, i se adaugă untul şi se freacă pînă cînd capătă vîscozitatea specifică cremei. În aceasta se încorporează condimentele şi zeama de lămîie. Cremă de şuncă: 200 g cremă de bază, 100 g şuncă presată tocată cu maşina sau tăiată foarte mărunt, o lingură de hrean ras mărunt, o lingură de muştar. În cremă se amestecă bine şunca tocată. Dacă se doreşte o cremă picantă, se adaugă hrean sau muştar. Cremă de ficat: 200 g cremă de bază, 100 g ficat prăjit dat de două ori prin maşina de tocat său 100 g pate de ficat. Se amestecă cele două preparate; eventual se adaugă mirodenii. Cremă de peşte: 200 g cremă de bază, 150 g rasol de peste sau peşte scos din conserve în ulei trecut prin sită, o lingură de hrean ras sau muştar, zeamă de lămîie. Se amestecă omogen toate ingredientele. Eventual se adaugă 100 g ciuperci tocate şi prăjite. Cremă de caşcaval: 200 g cremă de bază, 100 g caşcaval sau şvaiţer ras, un vîrf de cuţit boia de ardei sau pastă de tomate. Caşcavalul şi boiaua sau pasta de tomate se încorporează omogen în cremă. Unt picant — se prepară mai repede şi mai uşor decît crema. Cu el se ung felii de pîine sau chifle şi apoi sandvişul se completează cu diverse adaosuri şi garnituri, după cum s-a arătat mai înainte. În 150 g unt bătut cu telul se adaugă sare plus: — 100 g spanac fiert şi dat prin sită sau — 100 g ceapă bulb şi foile de la cîteva cepe verzi, tocate mărunt şi date prin sită. La fel se prepară unt cu usturoi sau — două linguri de hrean ras, ori muştar sau — o legătură de tarhon opărit şi dat prin sită sau — 150 g peşte în ulei sau afumat şi 50 g măsline fără sîmburi, tocate şi trecute prin sită. Asemănător se prepară untul cu lapţi sau icre (fără a le trece prin sită), la care se adaugă o lingură de pătrunjel verde tocat foarte fin. Sau — 150 g unt frecat cu 100 g pate de ficat şi două linguri de smîntînă. La acestea se pot adăuga, eventual, 100 g ciuperci prăjite, tocate şi date prin sită. Salată de peşte: o cutie de peşte în ulei, 200 g murături diverse, o ceapă, un morcov crud, două foi de ţelină crudă sau mărar verde, 10 măsline, o linguriţă muştar. Se scot sîmburii măslinelor, după care acestea sînt tăiate în patru. Se taie murăturile în felii subţiri. La fel se procedează cu ceapa, după care toate acestea se amestecă împreună cu muştarul. Compoziţia se întinde pe o farfurie, formînd un fel de pat, peste care se aşază peştii şi se toarnă uleiul rămas în cutie. După aceasta se taie mărunt frunzele de ţelină sau mărarul şi se amestecă omogen cu morcov ras; amestecul se presară peste compoziţia de pe farfurie. Salata poate fi făcută şi cu peşte în sos tomat. În acest caz se adaugă compoziţiei puţin piper pisat. Ouă pavate: 4 ouă fierte tari, 8 măsline, 25 g caşcaval, 25 g unt, sare, piper. Se curăţă ouăle de coajă şi se taie în jumătate de-a lungul. Măslinele, curăţate de sîmburi, se taie în sferturi. Caşcavalul se taie în cuburi mici. Untul se amestecă bine cu puţină sare şi foarte puţin piper sau muştar. După aceasta, suprafaţa tăiată a fiecărei jumătăţi de ou se unge cu un strat subţire de unt preparat, iar deasupra se „pavează" cu bucăţele de măslină alternate cu cubuleţe de caşcaval. Ouă umplute: 4 ouă fierte tari, 50 g caşcaval, plus: — brînză de vaci, unt, chimen; sau — brînză telemea, unt, ceapă tăiată mărunt; sau — unt, pate de ficat, 2 ciuperci prăjite sau fripte şi tocate foarte mărunt, piper; sau — pate de ficat, costiţă sau şuncă presată tăiată foarte mărunt, muştar. Se taie ouăle pe lungime şi li se scot gălbenuşurile, care se amestecă împreună cu ingredientele indicate pentru oricare fel de pastă de mai sus. Se freacă bine pînă cînd compoziţia se omogenizează, după care jumătăţile de albuş de ou se umplu cu pastă. Ouăle astfel umplute se aşază pe o farfurie, iar deasupra lor se presară caşcaval ras. Pentru variaţia gustului şi ca o surpriză plăcută, pe aceeaşi farfurie pot fi aşezate ouă umplute cu 2—3 paste diferite. În loc de ouă pot fi umplute roşii mici şi tari, cărora li se taie un capac deasupra. Li se scot seminţele, cu o linguriţă, fără a le vătăma pulpa. În cazul umplerii roşiilor nu sînt necesare ouă, dar se adaugă în compoziţia pastei ceva mai multă sare şi piper. Ouă cu usturoi: 4 ouă, o sardea afumată, ulei, o lămîie, 4 căţei de usturoi, piper, sare, mărar verde. Se alege numai carnea peştelui afumat, care se toacă mărunt. Usturoiul se taie mărunt şi se freacă bine cu sare, apoi se amestecă omogen cu peştele, trei linguri de ulei, zeama unei lămîi şi puţin piper. În sosul care se formează se aşază felii groase de ouă fierte tari. Pe deasupra se prepară un strat subţire de mărar verde tocat. Ouă cu muştar: 4 ouă fierte tari, foi de salată verde, o ceapă verde, 5—6 ridichi de lună, muştar, ulei, o lămîie, sare. Pe o farfurie se aşază foi tăiate de salată verde proaspătă. Deasupra se pun felii groase de ouă, împreună cu felii de ridiche şi bucăţele de ceapă tăiate mărunt. Peste ele se toarnă un sos preparat din muştar frecat cu ulei (ca la maioneză), zeamă de lămîie şi sare. Ouă cu castraveţi: 4 ouă fierte tari, 2 castraveciori proaspeţi sau muraţi, 8 măsline, o ceapă verde, ulei, oţet, piper, sare, bulion. Se aşază pe o farfurie ouăle şi măslinele tăiate în sferturi, împreună cu feliuţe tăiate subţiri de castraveţi şi ceapă. Deasupra se toarnă sosul obţinut prin frecarea unei linguri de bulion (sau două roşii tocate mărunt) cu ulei, oţet şi sare. Ouă cu ficat: 4 ouă fierte tari, o cutie de pate de ficat (eventual şi 150 g ficat prăjit, rece), o ceapă, 50 g unt sau ulei, piper, sare, 4 ridichi de lună. Se taie ceapa foarte mărunt şi se amestecă împreună cu pateul de ficat, untul sau două linguri de ulei, piper şi sare pînă se obţine o pastă omogenă, care se întinde într-un strat neted pe o farfurie. Deasupra se aşază estetic felii de ou şi bucăţele de ficat prăjit. Peste fiecare felie de ou se pune cîte o rondelă de ridiche. Trebuie mîncat în circa 15 minute de la preparare. Scobitori picante: cîte 50 g de cabanos, costiţă, pastrama de porc, caşcaval, castraveciori (cît mai mici) proaspeţi sau muraţi, ridichi de lună, scobitori. Toate alimentele se taie în felii subţiri sau în cubuleţe cu latura de circa l cm. După aceasta, pe fiecare scobitoare se înfig: o feliuţă de cabanos, una de castravecior, urmată de costiţă, ridiche, pastrama şi alt castravecior. Scobitorile astfel aranjate se aşază pe o farfurie acoperită cu foi de salată verde. Conţinutul unei scobitori se mănîncă dintr-o dată. Franzeluţă umplută: o franzelă subţire şi lungă (tip Bucureşti), unt, ulei, pastă de peşte sau icre preparate, şuncă presată, salam, brînză telemea, sardele, ouă fierte tari, măsline, gogoşari, anason. Se taie franzela în jumătate, apoi fiecare parte se taie din nou în lungime, astfel încît se obţin patru sferturi lungi. Se scobeşte miezul, care apoi se freacă bine cu untul şi uleiul. Se ung bucăţile de franzelă cu această pastă, peste care se aşază la rînd, în straturi late de cîte 3 cm, pasta de peşte (sau icrele), alături de sardele, urmate de şuncă, brînză frecată cu anason, felii de ou, măsline fără sîmburi, salam, între ingredientele umpluturii se aşază felii de gogoşar şi măsline. În acest fel, fiecare sfert de franzeluţă se transformă într-un sandviş multiplu. Umplutura fiecărui sfert poate fi aceeaşi sau poate fi variată după gustul celui care-l va consuma. Astfel la brînză se mai poate adăuga ceapă tocată, la peşte felluţe de lămîie, la mezeluri muştar etc. Chifle umplute pescăreşte: 4 chifle, pastă de peşte sau icre preparate, 8 măsline, gogoşar proaspăt sau murat, două linguri de ulei, piper. Se taie chiflele în jumătăţi (pe lăţime) şi se scobesc de o parte din miez. Pîinea scoasă se amestecă bine cu pasta de peşte sau icrele, gogoşarul tăiat mărunt, uleiul şi piperul. Cu pasta obţinută se umplu jumătăţile de chiflă şi se garnisesc pe deasupra cu felii subţiri de gogoşar şi măsline. Eventual pot fi aşezate deasupra pastei şi bucăţele de stavrid, chilcă, hamsi sau alt peşte mic conservat în ulei. Limbă cu sos: o limbă de vacă sau de porc (cumpărată gata fiartă), muştar, 2 lămîi, 200 g măsline, 2 castraveciori muraţi, 50 g ulei, foi de pătrunjel verde, mărar. Se curăţă limba şi se taie în felii subţiri. Se prepară un şos frecînd muştarul cu uleiul şi zeama de lămîie (care se toarnă pe rînd, cîte puţin şi amestecînd mereu în aceeaşi direcţie). Feliile de limbă se introduc în sos şi se lasă o jumătate de oră pentru a se îmbiba. Apoi sînt scoase şi aşezate pe o farfurie împreună cu felii de castravecior şi măsline. Peste ele se toarnă sosul şi deasupra se cerne verdeaţa tocată mărunt. Limba poate fi înlocuită cu rasol rece de vacă sau cu parizer. Salată cu ouă şi smîntînă: 300 g salată verde, un castravete de circa 100 g, 3—4 ridichi de lună, 2 ouă fierte tari, 100 g smîntînă, o lămîie, sare. Salata se curăţă şi se spală foaie cu foaie, se taie şi se amestecă omogen cu felii de castravete proaspăt şi de ridiche. Separat se prepară sosul, frecînd bine smîntînă cu zeama unei lămîi şi cu sare. Cînd trebuie servită la masă, salata se amestecă bine cu sosul, se aşază pe o farfurie sau într-un castron şi se garniseşte pe deasupra cu felii de ou. Eventual, pot fi adăugate cîteva măsline. Se consumă ca atare, cu pîine sau ca garnitură la o friptură, rasol, şniţel. Salată de ridichi, morcovi şi ţelină: 2 ridichi negre (de iarnă), 2 morcovi, o ţelină, măsline, oţet, ulei, sare, pătrunjel verde. Se curăţă şi se spală legumele, după care se rad fideluţă pe răzătoare. Ridichea se stoarce bine în mînă, pentru a-i îndepărta o parte din sucul amărui. Apoi se amestecă cele trei legume rase împreună cu pătrunjelul tăiat mărunt, uleiul, oţetul şi sarea. Compoziţia se aşază într-un castron şi se garniseşte cu măsline. Salată de varză albă: 500 g varză, frunze de ţelină proaspete sau murate, un gogoşar proaspăt sau murat 50 ml oţet, 100 ml ulei, o linguriţă zahăr pudră, sare, piper. Se curăţă şi se spală varza. I se îndepărtează cotorul, care se rade separat, apoi se amestecă împreună cu varza tăiată subţire. Se adaugă sare şi piper. Se frămîntă în palme, ca să se înmoaie, şi i se stoarce zeama. Se adaugă frunzele de ţelină tocate mărunt şi feliuţe de gogoşar. Totul se amestecă cu un şos preparat din ulei amestecat bine cu oţet şi zahăr pudră. După gust, poate fi adăugat încă puţin piper sau o linguriţă de muştar. Salată cu carne: 200 g resturi de carne fiartă sau friptă, 2 ouă răscoapte, 2 castraveţi, 100 g salată verde, muştar, lămîie, ulei, piper, sare. Salata şi castraveţii curăţaţi şi tăiaţi se amestecă împreună cu carnea tăiată în feliuţe. Se aşază în castron şi deasupra se toarnă sosul preparat din muştar frecat cu ulei, zeamă de lămîie (sau oţet), sare şi piper. Se garniseşte cu felii de ou şi, eventual, mărar tocat. Salată multivitaminată: un morcov, o ridiche de iarnă, o rădăcină de pătrunjel, 100 g andive, o ceapă mică, o lămîie, pătrunjel verde, ulei. Legumele curăţate şi spălate se rad fideluţă şi se amestecă bine cu ceapa tăiate mărunt, împreună cu 50 g ulei, zeama unei lămîi, piper şi sare după gust. Pe deasupra se presară frunze verzi de pătrunjel tocat. Păstrăvi cu unt: 4 păstrăvi, 150 ml lapte dulce, 50 g făină de grîu, 150 ml ulei, 50 g unt, o lămîie, frunze de pătrunjel verzi. Peştii curăţaţi sînt muiaţi în lapte, tăvăliţi prin făină şi puşi la prăjit într-o tigaie cu ulei bine încins. Sînt gata cam în 15 minute. Se lasă focul foarte domol şi se adaugă bucăţele de unt. Cînd acestea s-au topit puţin se trec pe o farfurie fierbinte. Peste ei se toarnă sosul de unt, zeama unei lămîi şi se cern cu frunze de pătrunjel tocate. Plătică a la Snagov — după reţeta lui Alexandru Odobescu: „Se ia o plătică proaspătă şi grasă... o crestezi d-a curmezişul cu cuţitul pe amîndouă laturile; o presări cu un praf de sare; o pui pe un grătar, d-asupra unui jăratic care o rumeneşte încetişor, înlorcînd-o cînd pe o parte, cînd pe cealaltă. (...) storci într-un vas zeama profumată a mai multor lămîi gustoase; o amesteci într-o undă de untdelemn (...) Ca să-nviezi şi să mai asmuţi acea smeadă şi diafană salce, răspîndeşti deasupră-i un oacheş nor de piper; şi apoi, toate acestea împreună, le baţi iute cu lingura, pînă le prefaci într-o spumă uşoară şi palid-aurie. Atunci, aşterni plătica fumegîndă pe un taler, torni peste dînsa zeamă spumoasă, acoperi cu alt taler, şi... cînd peste cinci minute, vei gusta acel delicios fel de mîncare, mă prinz că ai să juri cum că vestitul peşte de mare rhombus, asupra cărui găteală a deliberat gravul senat roman şi pe care l-a cîntat marele Juvenal, n-a putut să aibă un gust aşa de minunat ca plătica de Snagov într-astfel gătită". Omlete variate. Reuşita preparării unei omlete — din punct de vedere tehnic, nu al gustului — depinde în mare parte de tigaia în care este pregătită. Aceasta trebuie să fie din metal bun conducător de căldură (cupru, aluminiu), cu margini joase şi fundul plat. Foarte nimerite sînt cele cu teflon, care împiedică compoziţia să se prindă pe fundul vasului. În tigaia cu grăsime suficientă, foarte bine încinsă, se toarnă ouăle bătute îndelung, sărate şi pipărate (sau cu adaos de boia de ardei). Dacă amestecul începe să se prindă, se ridică tigaia de pe foc, se rade compoziţia pe dedesubt şi se întoarce pe partea cealaltă, ca o clătită. Omleta se pregăteşte chiar în momentul cînd masa este servită. Dacă în compoziţia omletei intră şi alte alimente (carne, brînză, smîntînă, verdeaţă etc.), --acestea vor fi tăiate cît mai mărunt şi vor fi amestecate cu ouăle înainte de a le bate. Peste omleta gata prăjită — fierbinte încă — mai poate fi „cernută" doar brînză sau caşcaval rase fin. Evident, lîngă omletă poate fi servită o garnitură potrivită, ca: felii de tomate sau ardei gras, smîntînă cu nuci, felii de ceapă etc. În tabelul de mai jos vă oferim cîteva reţete pentru omletele variate:

alimente care se adaugă în ouăle bătute, în stare crudă alimente care se fierb în unt şi apoi se adaugă în ouăle bătute, în stare crudă alimente care se adaugă ca garnitură, după prăjit — felii de ceapă felii de tomate şi ardei bucăţele fine de costiţă, ciuperci, ceapă lăptucă tocată amestecată cu smîntînă nuci rase, pătrunjel — tocătură de melci sau scoici şi nuci bucăţele de şuncă presată, verdeaţă tocată tocătură de arpagic şi pătrunjel — — — tocătură de spanac caşcaval ras bucăţele de slănină şi bureţi sau ciuperci — bucăţele de cartofi şi şuncă sau rasol felii de tomate şi ardei iute ceapă tocată, caşcaval ras, smîntînă bucăţele de costiţă felii de castraveţi şi mărar — foi de ceapă verde tocate felii de ceapă — tomate strivite şi mici bucăţele de usturoi amestec de smîntînă şi şofran — tocătură de bureţi mărar tocat ciuperci şi cartofi în cuburi mărar tocat

Gustări pentru excursiile de o zi. Vă oferim cîteva sugestii de preparate alimentare care pot fi transportate uşor şi pot fi mîncate fără a folosi tacîmuri: — sandvişuri variate unse cu maioneză sau sos alb pentru a păstra elasticitatea pîinii; — pateuri cu brînză, carne, ficat sau varză murată călită; — chifle tăiate şi scobite de miez, umplute cu amestec de pui fript sau rasol rece cu sos, ori cu legume tăiate mărunt sau salată de boeuf; umpluturile pot fi foarte variate, ca de exemplu jumări de ouă cu caşcaval etc.; — roşii mici umplute cu salată de boeuf, de vinete sau salată de legume variate şi smîntînă. Se transportă aşezate în rînduri într-o cutie de aluminiu (cu găurele pentru aerisire) sau din material plastic; — roşii umplute cu urdă sau caş frecate cu mărar verde şi ţelină rasă sau cu brînză telemea frămîntată cu mici bucăţele de costiţă şi anason; — clătite umplute cu brînză de vaci şi stafide, aromată cu praf de scorţişoară. Clătitele mai pot fi umplute şi cu varză călită amestecată cu felii subţiri de cîrnaţi fripţi şi boia de ardei, ori cu brînză şi smîntînă etc.; — frigărui pregătite din carne proaspătă de porc sau pasăre, ficat, slănină, cîrnăciori, care pot fi fripte la un foc de lemne. Sos alb; 50 g unt, 25 ml ulei, 80 g făină de grîu, l litru lapte. Se încălzeşte untul în cratiţă, la foc domol, se adaugă uleiul şi se presară încet făină, amestecînd pînă începe să se îngălbenească. Se diluează cu lapte cald şi se bate cu furculiţa sau telul pînă începe să dea în clocot. Se adaugă sare, puţin piper şi se fierbe zece minute la foc mic. În altă variantă, sosul se face cu 100 g făină, iar după fierbere se pasează prin sită şi i se adaugă 250 g smîntînă. Sos picant: se freacă o lingură de muştar cu cîte o lingură de bulion, ulei, zeama unei lămîi şi (după plac) cu mujdei de usturoi. Sosul poate fi folosit cu rasol de limbă sau muşchi, ori cu friptură rece, cremvurşti ori polonezi fierţi sau chiar la sandvişuri cu resturi de carne, mezeluri şi legume. Mămăligă vînătorească: 350 g mălai, 150 g gris, 50 ml ulei, 50 g unt, 100 g brînză de burduf sau telemea rasă, 250 g costiţă afumată, sare. Se pune la fiert apa cu sare şi, cînd începe să clocotească, se toarnă „în ploaie", amestecînd mereu, mălaiul şi grisul. În timp ce acestea fierb şi se umflă se adaugă uleiul şi untul. Dacă mămăliga devine prea vîrtoasă, se adaugă apă şi se amestecă timp de aproximativ 20 minute. La sfîrşit se pun brînză şi costiţa tăiată în bucăţele mici de formă pătrată. Se amestecă bine pentru a omogeniza compoziţia şi se lasă la foc domol încă cinci minute, după care se răstoarnă într-o tavă lată (de plăcintă) şi se întinde într-un strat uniform înalt de 3 cm. Cînd s-a răcit poate fi tăiată în pătrate cu latura de 8—10 cm şi ambalată în pungi de polietilenă. Cine o preferă coaptă, poate pune mămăliga la cuptor, după ce a fost turnată în tavă, unde o va lăsa circa 10 minute, pînă cînd prinde o coajă frumoasă. Se obţine astfel un preparat hrănitor, gustos, uşor de transportat şi de consumat în excursie. Pîine vînătorească: 1 kg făină de grîu, 40 g drojdie de bere, 750 ml lapte, 50 g ulei, 50 g unt, 50 g zahăr, 15 g sare, 250 g costiţă afumată, 250 g caşcaval, 3 ouă, 3 g chimen. Drojdia de bere se înmoaie cu 50 ml lapte în care s-a dizolvat zahărul şi se amestecă în 3—4 linguri de făină. Se cerne apoi restul de făină, se toarnă într-o cratiţă, i se face la mijloc un cuib în care se aşază drojdia de bere şi se lasă la dospit. Se adaugă, după o oră, sarea, uleiul, restul de lapte şi chimenul. Se frămîntă bine aluatul pînă începe să se desprindă de pe mîini. Se unge o tavă de cozonac cu puţină grăsime şi se aşază în ea jumătate aluatul întins într-un strat gros. Peste el se pun caşcavalul şi costiţa tăiată mărunt, amestecate cu ouăle bătute ca pentru omletă. Deasupra umpluturii se aşază restul de aluat, se unge la suprafaţă cu puţin ou bătut şi se pune la copt. După ce s-a copt şi s-a răcit 3—4 ore, pîinea aceasta deosebit de gustoasă şi hrănitoare poate fi ambalată într-o pungă de polietilenă perforată. Ea poate fi păstrată timp de trei zile. Pîine specială petru sandvişuri: l kg făină de grîu, 200 g pireu de cartofi, 100 g unt topit, 600 ml lapte cald, 30 g zahăr, 2 ouă, 40 g drojdie de bere, sare. Se prepară plămada din puţină făină, drojdie, 100 ml lapte, zahăr şi se pune la dospit. După ce a crescut, se incorporează în făină împreună cu restul ingredientelor şi se frămîntă aluatul pînă cînd face băşici. Se lasă la crescut pînă ce-şi dublează volumul, apoi se coace în tavă unsă cu unt. Se foloseşte după 24 de ore. Pîinea este mai gustoasă dacă se foloseşte 1/2 kg făină de grîu integrală sau de secară ori de orz. Bărcuţe: 500 g făină, 50 ml ulei, 200 g unt, 5 gălbenuşuri de ou, 30, g drojdie de bere, 50 g zahăr, 350 ml lapte cald, sare. Se procedează ca la pîinea pentru sandvişuri pînă cînd aluatul a crescut, apoi din el se formează suluri lungi de 7—8 cm, care se subţiază la capete şi se lăţesc la mijloc (ca pîrjoalele). Se lasă din nou la crescut, se ung pe deasupra cu ou şi se coc. Cînd s-au răcit se taie prin mijloc şi între felii se introduce umplutura dorită. Omletă (suport) pentru sandvişuri mici: 6 ouă, 5 linguri smîntînă, făină, sare, piper. Se bat albuşurile spumă şi în ele se incorporează gălbenuşurile frecate în prealabil cu smîntînă, sarea şi piperul. Apoi se adaugă făina, amestecînd. Compoziţia se coace într-o tavă cu fundul plat, pe o hîrtie unsă cu unt. Se lasă la răcit şi se taie în formele dorite. Pe aceste suporturi se aranjează sandvişuri din carne de pasăre, ciuperci, şuncă presată etc.

[modifică] Prevenirea accidentelor şi măsuri de prim ajutor

Un vechi proverb ne învaţă că „prudenţa este mama siguranţei". În orice călătorie este înţelept să prevezi şi să iei măsuri de prevenire şi tratament împotriva unui număr de accidente, neplăceri şi suferinţe posibile. În acest context este bine să ţineţi seama că iarna, pentru a vă proteja împotriva degeraturilor, cînd vă aflaţi în mers, aveţi grijă să purtaţi ciorapii uscaţi şi să nu vă pătrundă umezeala în bocanci. Dacă totuşi vă este frig, înveliţi piciorul într-o foaie de ziar — peste ciorapi — şi astfel „ambalat" îl reintroduceţi în bocanc. Nu trageţi prea tare de şireturi şi evitaţi să vă strîngă bocancul, fiindcă este îngreunată circulaţia normală a sîngelui în picior, fapt care înlesneşte apariţia senzaţiei de frig şi favorizează degeraturile. Purtaţi mănuşi de lînă şi (la nevoie) pe deasupra altele din piele sau îmblănite, dar din acelea cu un singur deget, care păstrează mai bine căldura corpului. Iarna purtaţi pe deasupra corpului numai haine impermeabile la umiditate şi vînt, de preferinţă vătuite. Pe traseu, beţi ceai fierbinte (din termos) bine îndulcit şi cu adaos de zeamă de lămîie, plus puţin alcool (cam 50 ml coniac sau rom la un litru de ceai). În cantitate mică, alcoolul intensifică circulaţia sîngelui şi are o bună acţiune vasodilatatoare. În cantităţi mari, produce accidente grave: dă o senzaţie de moleşeală şi somnolenţă, slăbeşte rezistenţa organismului şi reduce mult reacţiile reflexe. Mîncaţi alimente bogate în calorii: zahăr, glucoza, ciocolată, unt, salam de Sibiu sau de vară, costiţă sau slănină — toate în cantităţi mici. Dacă v-a surprins pe drum viscolul sau noaptea, nu disperaţi şi nu vă continuaţi drumul la întîmplare. E de preferat să vă construiţi un adăpost în zăpadă, fie chiar şi o simplă groapă (sau un şanţ) adîncă de circa un metru pe care s-o acoperiţi cu folie din material plastic, ori o foaie de cort sau o pătură etc. Acoperişul poate fi fixat cu bucăţi de gheaţă sau zăpadă tăiată cu lopata. În interiorul adăpostului improvizat puteţi sta aşezat pe rucsac şi — pentru a ridica puţin temperatura aerului înconjurător — aprindeţi o luminare pe care o fixaţi într-o cutie metalică (ambalaj de conservă). Acest „calorifer de ţinut în mînă" vă poate fi de mare folos. La flacăra lui puteţi încălzi apă sau ceai pentru băut în adăpost. În condiţiile descrise veţi beneficia de o temperatură a aerului cuprinsă între 5° pînă la 8°C, suficientă pentru a fi în afara pericolului de îngheţat. În cazul cînd sînteţi la o cabană, dar simţiţi totuşi noaptea senzaţia de frig, îmbrăcaţi o vestă din lînă peste pijama; ţine de cald şi absoarbe eventuala transpiraţie. A doua zi trebuie dezbrăcată ca şi pijamaua. Dacă la trezire simţiţi senzaţia de frig, este indicat un masaj energic pe piept şi pe abdomen, timp de 5—6 minute, de sus în jos, apoi de la stînga la dreapta şi invers. Relaxaţi-vă muşchii timp de cîteva minute, după care, încălţaţi cu ciorapi de lînă şi îmbrăcaţi în trening, faceţi exerciţii de respiraţie în faţa ferestrei deschise. Continuaţi timp de alte 5—10 minute cu exerciţii obişnuite de înviorare. Spălaţi-vă atît dimineaţa cît şi seara pe trup cu apă rece, după care frecaţi-vă pielea energic cu prosopul timp de cîteva minute. Un mic dejun abundent şi variat, bogat în calorii şi vitamine, terminat cu o ceaşcă de ceai fierbinte vă va pregăti pentru a petrece ziua cu forţă şi bună dispoziţie. Seara, la culcare, dacă soba din cameră este încălzită cu gaze naturale sau cărbuni, stingeţi întotdeauna focul înainte de a vă culca. Veţi evita astfel multe posibilităţi de accidente prin asfixiere. ATENŢIE! Chiar şi o sobă cu lemne defectă — care pierde gaze printre plăcile teracotei — poate fi periculoasă! Dacă sînteţi obişnuiţi să dormiţi în mai multă căldură, cereţi cabanierului o pătură suplimentară. Accidente provocate de frig Frigul încetineşte activitatea normală a organismului, scade funcţiile pielii, iar gerul puternic atacă centrii nervoşi (favorizînd asfixia) şi slăbeşte circulaţia sanguină periferică. Pentru a preveni neplăcerile serioase care pot fi cauzate de frig se cere: — o îmbrăcăminte adecvată; — alimentaţie raţională, bogată în calorii şi vitamine; — exerciţii fizice care să antreneze şi să fortifice organismul. Degerătura apare de obicei în părţile neacoperite ale corpului (nas, urechi, degetele mîinilor). Accidentatul va fi aşezat într-un loc adăpostit, dar fără căldură prea mare. Eventual, camera va fi încălzită treptat, i se vor da băuturi calde, foarte dulci, alcoolizate cu coniac sau rom. Regiunile de piele degerate pot fi unse ori pansate cu o alifie camforată sau o pomăda. Pentru a preveni apariţia degeraturilor, ungeţi zilnic regiunile periferice ale corpului cu o soluţie preparată din o parte glicerina şi două părţi camfor. Îngheţul — mult mai grav decît degerătura — are ca simptome o stare de somnolenţă, înţepenirea mişcărilor muşchilor, împăienjenirea ochilor, uneori putînd să apară şi convulsii sau delir, o slăbire a pulsului. Cel grav îngheţat poate muri prin asfixiere. Tratamentul constă în transportarea celui îngheţat într-un loc adăpostit, dar fără foc sau căldură. I se fac fricţiuni cu zăpadă, urmate de altele cu apă rece şi apoi cu un prosop înmuiat în alcool sau un fular, pulover ori o mănuşă aspră de lînă. După ce îşi revine, bolnavul poate fi transportat într-o încăpere încălzită moderat, unde i se va da să bea cafea neagră tare amestecată cu puţin alcool. Dacă nu-şi revine, i se va face respiraţie artificială. Tratamentul va fi continuat cu perseverenţă pînă la venirea medicului. Uneori pot fi necesare pînă la şase ore pentru reanimarea celui îngheţat. Asfixia — poate surveni mai ales iarna în timpul avalanşelor de zăpadă (dar, uneori, şi în peşteri, ca urmare a unor surpări de teren). Cel accidentat va fi dezgropat din zăpadă, scos la aer, i se va curăţa faţa şi i se va face respiraţie artificială. Cîrceii — apar de obicei la înotul în apă rece sau ca urmare a oboselii. Adesea ei denotă o lipsă de calciu. Prevenirea cîrceilor se face prin ingerarea de medicamente care conţin calciu (clorocalcin, cedecalcin, calciu gluconat cu vitamina D2, cavit etc.) sau alimente cum sînt laptele şi brînzeturile. Tratamentul se face prin masaje lente ale muşchilor pînă ce se încălzesc şi îşi revin. Dacă durerea este puternică i se va da şi o tabletă de romergan. După ingerarea acestui medicament este strict interzis a se consuma alcool timp de zece ore, iar bolnavul se va culca. Hipotermia — scăderea temperaturii organismului sub valorile normale. Apare la stările de şoc şi în turismul de iarnă, cînd omul este surprins de viscol sau, obosit, se culcă pe zăpadă pentru o scurtă odihnă — (imprudenţă care poate fi fatală!). Bolnavul va fi reîncălzit prin băi fierbinţi, i se va face respiraţie artificială (la nevoie) şi i se va administra vitamina C. Va fi chemat de urgenţă un medic. Accidente provocate de căldură Vara, la mare, dar şi la munte — chiar şi iarna! — expunerea prelungită, neraţională, la soare produce cel puţin o arsură de gradul I, numită eritem solar. Pielea se înroşeşte şi dă usturimi adesea greu de suportat. Locul ars va fi pudrat cu bicarbonat de sodiu, pudră de amidon sau talc. Pot fi aplicate şi comprese reci cu soluţie de bicarbonat de sodiu (o lingură la un pahar de apă) sau se poate unge locul cu vaselină, unt ori iaurt. În caz de arsuri grave — cu băşici — se va apela la medic. ATENŢIE! Eritemul solar poate apare şi în cazul mersului prelungit pe drumuri de munte sau de şes aflate în bătaia soarelui, mai ales dacă aveţi mari porţiuni de corp descoperite. În asemenea cazuri, pe lîngă arsura pielii, poate apare congestia pleurilor şi chiar a muşchilor. Insolaţia — apare după expunerea prelungită a corpului descoperit la acţiunea razelor solare. Se constată oboseală excesivă, ameţeală, încetinirea pulsului, congestia feţei, uneori vărsături, respiraţie zgomotoasă şi dureri mari de cap. Suferindul va fi pus la umbră, i se va schimba îmbrăcămintea, va bea apă rece cu puţină sare, i se vor aplica comprese reci pe cap, pe faţă şi pe piept. Va bea cafea rece tare şi neîndulcită. În caz că bolnavul şi-a pierdut cunoştinţa şi nu şi-a revenit după aplicarea măsurilor de mai sus, i se va face respiraţie artificială. I se poate da să miroase amoniac. Nu i se va da nici o picătură de alcool! Tratamente de ... buzunar Primul sfat, la această temă, este să nu plecaţi de acasă în călătorii turistice care vă solicită organismul (mers îndelung pe jos, cicloturism, ascensiuni, expunere îndelungată la soare, înot...), dacă nu sînteţi în perfectă stare de sănătate. Trebuie avut în vedere că turismul — sub orice formă — poate să vă prilejuiască unele neplăceri fizice sau chiar accidente. Multe dintre acestea sînt puţin grave, dar fac necesar un tratament indicat imediat; altele au nevoie de o intervenţie rapidă de prim ajutor şi de prezentarea ne-întîrziată la meidic. Este, deci, necesar să învăţaţi cum să stabiliţi de ce suferiţi, să ştiţi cum să interveniţi prompt şi eficace şi să discerneţi cînd ajutorul medicului este indispensabil. Astfel, dacă pentru o simplă indigestie sau o mică arsură, tăietură sau rosătură este suficient să apelaţi la trusa medicală de voiaj, pentru o fractură sau o intoxicaţie cu ciuperci sau alte alimente (peşte, ouă...), bolnavul va fi transportat imediat la spital. Trusa de prim ajutor — este indispensabilă chiar pentru o scurtă călătorie de o zi. Ea poate fi individuală sau pentru un grup. Dotarea ei este în funcţie de durata călătoriei, de locul acesteia îşi de gradul de dificultate (dacă, de exemplu, se parcurg etape lungi pe munte, unde lipseşte asistenţa medicală calificată; dacă se cercetează mai îndelung o peşteră neamenajată etc.). Alegeţi din lista următoare cele pe care le socotiţi necesare fiecărei călătorii: acalor — împotriva febrei; acid lactic — picături antidiareice; algocalmin (tablete şi fiole) — împotriva durerilor; amoniac (soluţie diluată) — împotriva înţepăturilor de insecte; apa oxigenată sau perogen (tablete care se dizolvă în apă) — pentru dezinfectarea pielii sau gargarism; aspirină — împotriva răcelii; aţele — pentru fixat membrele luxate sau rupte; bicarbonat de sodiu — pentru indigestie, febră musculară, hiperaciditate gastrică; bromoval — tranchilizant uşor în insomnii; codenal — împotriva tusei; cofeină (fiole) — stimulent cardiac; cio-colax (tablete) — purgativ uşor; cloramfenicol (antibiotic, tablete) — împotriva infecţiilor; comprese sterile — pentru pansamente; emetiral — împotriva vomismentelor; extraveral — tranchilizant uşor în insomnii; feşe (de două lăţimi) — pentru pansamente sau fixat aţele; garou — pentru oprit emoragii la braţe sau picioare; jecolan (unguent) pentru răni, arsuri, rosături; lasonil — pentru entorse, contuzii, hematoame (nu în plăgi sîngerînde şi infectate); leucoplast — pentru fixat pansamente pe piele; novocaină (fiole) — calmant local; pastile Burow — pentru comprese; picături Davila — împotriva crampelor la stomac; piramidon — pentru cefalee, nevralgie, stări febrile, gripă; rinojug (soluţie) — pentru rinite acute şi cronice; romazulan (soluţie) pentru faringite, amigdalite şi abcese dentare, sub formă de gargară; intern este indicat în gastrite, colite şi tulburări digestive, însoţite de balo-nare; romergan pentru migrenă, urticarie, stări de soc, gastroenterite; saprosan — pentru enterite, enterocolite, tulburări intestinale; sulfametin — pentru amigdalită, stări gripale; ser aniviperin, care se găseşte numai în zonele populate cu vipere (a nu se uita seringa) — împotriva muşcăturilor de viperă; spirt sanitar — dezinfectant; tetraciclină (antibiotic), tablete, pentru amigdalite, faringite, traheite; unguent în plăgi, arsuri; tinctură de iod — dezinfectant; ultralan (unguent) pentru arsuri de gradul I, eritem solar, eczemă anală; Valeriana — calmant cardiac; vată; vitamina K (fiole) — împotriva hemoragiilor; vitamina PP — pentru eritem solar, degeraturi, infarct renal.

[modifică] Unele accidente posibile

Înţepături, muşcături — Viespile, albinele, bondarii şi ţînţarii cauzează multe neplăceri excursioniştilor, care — în cazul unor înţepături multiple — se pot transforma în suferinţe grave. În mod obişnuit, după o înţepătură de albină, se extrage acul insectei (fără a strînge glanda cu venin, care adesea este lîngă ac) şi se tamponează locul înţepăturii cu soluţie de amoniac diluată 1/5 cu apă sau cu sare. Se aplică apoi un dezinfectant şi — eventual —, un pansament uşor cu tetraciclină sau ultralan (unguente) fixat cu leucoplast. La nevoie este bună şi o frunză de pătlagina (uşor strivită) sau o compresă cu apă de Burow. Dacă suferindul are o stare generală neplăcută (ameţeală, bătăi de inimă puternice, greaţă, febră), el va fi transportat cît mai urgent la un medic. Dacă înţepăturile sînt provocate de un ghimpe sau aşchie, se va folosi o pensetă sau ac (flambate pentru a le dezinfecta) ca să fie extrase din piele şi se va stoarce rana pînă sîngerează. Locul înţepăturii se tamponează cu un dezinfectant (tinctură de iod, spirt sanitar, tetraciclină-unguent etc.) se aplică un strat de ultralan sau alt unguent cu antibiotic (tetraciclină), după care se pansează. În cazul unor înţepături sau tăieturi provocate de obiecte metalice (cui, sîrmă ghimpată, tablă ruginită etc.) se va proceda ca mai sus, dar accidentatul se va prezenta la medic pentru o injecţie antitetanică. Dacă o insectă intră în ureche nu vă alarmaţi şi nu folosiţi obiecte ascuţite sau tari pentru a o scoate. Urechea va fi spălată cu apă caldă după care se vor picura în ea 8—10 picături de glicerină sau ulei; insecta va ieşi singură. În muşcătura de păianjen, accidentatului i se va aplica gheaţă pe locul lezat. Deasupra muşcăturii va fi legat un garou, pentru a întîrzia pătrunderea veninului în sînge, după care se va face apel la un medic. Muşcătura de animal cu sînge cald (cîine, lup, cal, şobolan etc.) prezintă mai ales pericol de turbare! Rana va fi spălată cu apă şi săpun, dezinfectată cu tinctură de iod şi pansată după aplicarea unui strat de unguent antibiotic. Cel muşcat se va prezenta imediat la un centru anti-rabic. În afară de cele expuse pînă aici, în cursul unei călătorii turistice pot apare şi alte accidente despre care este necesar să ştiţi cum trebuie să procedaţi. Conjunctivita — poate apare la ochii celor care au trecut printr-o furtună de praf şi adesea la cei care merg pe bicicletă sau motocicletă. Ochii vor fi spălaţi şi curăţaţi de impurităţi cu o soluţie de acid boric 4%. Se vor picura în ambii ochi cîte 1—2 picături de colir cu sulfacetamidă, din 3 în 3 ore, chiar dacă unul din ochi e sănătos. Contuzia — adică învineţirea pielii după o lovitură ca urmare a ruperii unor vase mici de sînge, se tratează prin aplicarea de comprese cu apă de Burow sau cu apă rece, alcoolizate. Mai bine este dacă locul învineţit este frecat uşor cu lasonil (unguent). Entorsa — constă în întinderea anormală a ligamentelor unei articulaţii. Uneori se ajunge chiar la ruperea acestora. Vor fi aplicate comprese reci cu apă sau cu apă de Burow, după care articulaţia va fi înfăşurată cu o genunchieră sau o gleznieră. În loc de apă de Burow, este mai eficientă aplicarea unui strat de lasonil. Imediat ce este posibil, bolnavul se va prezenta la medic. Febra — poate apare din nenumărate cauze. Se va lua o tabletă de acalor sau piramidon. Dacă sînt şi dureri de gît se va face gargară, de 5—6 ori pe zi, cu ceai de muşeţel sau romazulan (o linguriţă la o jumătate pahar cu apă călduţă). În caz de amigdalită, faringită, traheită se va lua cîte o tabletă de sulfametin la 12 ore timp de două zile, apoi cîte o tabletă la 24 ore. Cînd febra apare după o baie de soare prelungită, se vor face frecţii uşoare cu alcool camforat. Dacă bolnavul tuşeşte, i se vor dă ceaiuri calde de tei, cu zeamă de lămîie. Totdeauna, dacă febra nu cedează în 2—3 ore, se va face apel la medic. Febra musculară — poate apare în primele zile de mers pe jos prelungit la persoanele fără antrenament în acest sens. Se constată o durere în muşchi şi o stare generală rea. Se iau 2—6 comprimate de bicarbonat de sodiu, seara, la culcare. Acesta ajută atît la prevenirea, cît şi la calmarea acestei stări neplăcute. Fractura — se constată prin: dureri mari, vînătaie, deformare locală sau, în cazuri grave, mobilitate anormală, frecătură osoasă — care se simte cu mîna la locul oaselor fracturate. Se va proceda imediat şi ca primă măsură la imobilizarea strictă a osului fracturat. Astfel se calmează durerea şi se evită pericolul apariţiei unor noi leziuni. Se va da apoi accidentatului o tabletă sau o fiolă (buvabilă sau injectabilă) de algocalmin şi va fi de urgenţă transportat la spital! Hemoragia. În zgîrieturi sau răniri superficiale ale pielii sîngele va fi oprit prin pansament compresiv. În caz mai grav, de tăietură adîncă, va fi apăsată artera direct pe rană sau deasupr'a ei prin aplicarea unui garou (tub de cauciuc, panglică, cordon etc.). Între garou şi piele se va aşeza un strat de vată cu tifon sau o batistă curată. Legătura poate fi ţinută maximum 60 minute, apoi după fiecare o jumătate de oră se desface timp de două, trei minute. Se apelează de urgenţă la medic! Intoxicaţia alimentară se manifestă prin vărsaturi, greaţă, dureri abdominale care apar în urma consumării unui aliment alterat (mezeluri, carne, peşte, ouă etc.). Bolnavului i se vor provoca vărsături, i se va face, eventual, o clismă cu apă sărată şi i se va da un purgativ. I se vor pune comprese reci la cap şi i se va da ceai de mentă amestecat cu flori de muşeţel, cîte puţin. Dacă situaţia nu se ameliorează în 2—3 ore bolnavul va fi prezentat la medic. Intoxicaţia cu ciuperci este foarte gravă şi poate apare la 10—18 ore de la consumarea ciupercilor toxice. I se va dă să bea bolnavului un pahar mare de apă în care au fost dizolvate trei linguriţe de sare pentru a-i provoca vărsături; după aceea va fi transportat la medic. Leşinul se manifestă prin pierderea cunoştinţei, respiraţie şi puls încetinite. Bolnavul va fi culcat cu capul mai jos decît trunchiul şi picioarele, i se vor descheia hainele, cureaua şi scoate cravata şi i se va dă să miroase amoniac. Dacă starea de leşin persistă se va recurge la respiraţia artificială. Cînd şi-a revenit i se va da să bea apă rece, ceai sau cafea. Luxaţia sau scrîntitura — adică deplasarea unui os din încheietură — are loc de obicei la umăr. Se vor aşeza comprese reci pe locul bolnav şi se va face imobilizarea: la umăr cu un fular sau prosop legat pe după gît, iar la picior vor fi puse aţele învelite în cămăşi, batiste, prosoape sau tifon. ATENŢIE! Nu se trage brusc de osul luxat şi nu se face nici o încercare menită să aşeze osul la loc, deoarece se riscă producerea unei fracturi, rupturi de tendoane, nervi etc. Bolnavul va fi prezentat de urgenţă la medic. Rosătura produsă de încălţăminte, curele de rucsac sau haine (cu sau fără băşici) va fi spălată cu apă rece, după care se va aplica o compresă cu apă boricată sau vin îndulcit. Pentru a preveni sau a trata o infecţie se va unge cu tetraciclină sau ultralan. Ruptura de muşchi poate apare în urma unui efort brusc sau prea mare. Deşi sînt foarte dureroase, eLe nu prezintă pericol. Accidentatul va sta culcat, i se vor pune comprese reci şi i se va da algocalmin. Răul de munte apare uneori la altitudini ce depăşesc l 700 m, mai ales în cazul drumeţilor neantrenaţi, nefamiliarizaţi cu ascensiunile, ca urmare a scăderii procentului de oxigen din atmosferă. Se manifestă printr-o stare de oboseală generală (care sporeşte pe măsură ce creşte înălţimea), ameţeli, senzaţii de durere în timpane, iar uneori şi hemoragii nazale. Se recomandă odihna îndelungată la umbră şi o respiraţie adîncă, dar lentă, pentru a oxigena cît mai bine organismul. Se va bea o cafea tare cu mult zahăr şi se va mînca ciocolată şi felii de lămîie cu zahăr, dulceaţă sau gem, unt sau slănină. În ascensiuni la peste 2 000 metri se va consuma o raţie alimentară bogată în calorii nutritive, abundentă în vitamine, dar fără alcool. Trăsnirea. Accidentatului i se va face respiraţie artificială. Dacă prezintă leziuni acestea vor fi bandajate. La trezire i se va dă să bea cafea neagră tare, fără zahăr. Va fi de urgenţă transportat la medic. (Măsurile de prevenire a trăsnirii sînt indicate în subcapitolul „Turism la munte".) Cu toate măsurile de prevedere se poate totuşi întîmpla să aveţi o indispoziţie sau accident pentru care nu dispuneţi de medicamentele necesare. În acest caz nu uitaţi că pretutindeni vă înconjoară plantele medicinale, marea farmacie a naturii, eficientă într-un număr nebănuit de mare de boli de la diaree la răni şi de la insomnie la gripă.

[modifică] Unele boli care pot fi tratate cu ajutorul plantelor medicinale

Fireşte, orice excursie este şi un prilej binevenit de a culege plante medicinale pentru a fi folosite ulterior acasă. După recoltare, vor fi supuse unei uscări parţiale (întinse pe foi de ziar sau bucăţi de ţesături, la umbră), apoi vor fi păstrate în pungi de hîrtie sau în săculeţ! din bumbac, dar nu mai mult de 2—3 zile. Reveniţi din excursie la domiciliu, veţi întinde din nou plantele la uscat, pe foi de hîrtie, acoperite cu tifon. Pentru a vă fi de folos, atît în timpul excursiilor, cît şi acasă, trebuie să vă daţi numai osteneala de a le cunoaşte (identifica) şi a şti ce proprietăţi au, precum şi felul în care trebuie să fie folosite cu eficienţă. Paginile următoare vă pot fi o bună călăuză.

Afecţiuni ale aparatului cardiovascular: • ceai (Thea sinensis L.) — se folosesc frunzele uscate, care conţin cantităţi de cafeina (şi un alcaloid specific, teofilina) mai mari decît boabele de cafea. Teofilina are efect excitant central mai puţin pronunţat decît cel diuretic şi de îmbunătăţire a activităţii inimii, de dilatare a vaselor coronariene, în care scop se folosesc derivaţi ai teofilinei. Cafeina este un excitant al sistemului nervos central, cu multiple calităţi terapeutice. Se foloseşte sub formă de ceai alimentar slab, foarte recomandabil în timpul excursiilor întreprinse în orice anotimp. Poate înlocui cu succes cafeaua neagră; • coacăz negru (Ribes nigrum L.) — frunzele au acţiune diuretică şi hipotensivă. O linguriţă de pulbere obţinută din frunze uscate este fiartă timp de cinci minute în 200 ml apă. Extractul se consumă călduţ jumătate dimineaţa, restul seara; • păducel (Crataegus monogyna Jacq) — se culeg florile şi fructele, care sînt folosite sub formă de ceai, în amestec cu părţi egale de fructe de măceş. Extractele de păducel prezintă un uşor efect sedativ, sînt cardiotonice şi au acţiune spasmolitică la nivelul coronarelor. Acţiunea se instalează după un tratament de 7—10 zile. Indicat în afecţiuni uşoare ale miocardului, în afecţiuni coronariene (angina de piept), în perturbări ale ritmicităţii cardiace, în nevroze. Infuzia preparată din flori şi folosită ca gargarism calmează durerile de gît. Un pahar de ceai băut înaintea meselor calmează palpitaţiile, ameţelile şi favorizează somnul; • porumb (Zea mays) — decoctul preparat din 30 g stiluri (mătase) la un litru de apă, fiert timp de cinci minute, şi băut cîte trei căni pe zi, este util în insuficienţă cardiacă, gută, litiază renală, cistită şi albuminurie; • talpa gîştii (Leonurus cardiaca L.) — se recoltează părţile aeriene la înflorire. Prezintă acţiune sedativă, mai ales în tulburări cardiace. Sînt folosite în stări de nelinişte, insomnie. Un util extract hidroalcoolic se prepară astfel: se fierb 25 g talpa gîştii într-un litru de vin, timp de trei minute; se lasă în repaus 12 ore, se strecoară prin tifon dublu, se completează pînă la un litru cu vin. Se administrează zilnic de 3—5 ori cîte 50 ml.

Boli ale aparatului respirator: • busuioc (Ocimum basilicum) — infuzia preparată din flori şi frunze calmează tuşea convulsivă incipientă şi uşurează digestia; • coada şoricelului (Achilea millefolium L.) — are proprietăţi tonice şi astringente; opreşte hemoragiile. Sucul plantei proaspete opreşte hemoragiile şi contribuie la vindecarea rănilor recente ale pielii. Are şi efect febrifug. Macerată în bere, ajută la vindecarea crăpăturilor pielii. Ceaiul se prepară prin fierberea timp de trei minute a 15 g plantă în 300 ml apă; se lasă în repaus 15 minute. Se consumă în timpul zilei în cantităţi mici. Se foloseşte în gastrite, ulcer gastric, ulcer duodenal, colite; • limba mielului (Borago officinalis) — infuzia, preparată din 15 g flori proaspete la 200 ml apă, este folositoare împotriva guturaiului, în pneumonie, reumatism acut; • saschiu, brebenoc (Vinca minor) — decoctul preparat din 60 g substanţă la un litru de apă contribuie la dez-inflamarea amigdalelor şi calmarea hemoragiilor; • jaleş (Salvia officinalis) — se recoltează frunzele, care se folosesc sub formă de gargarisme repetate în faringite, amigdalite, laringite. Activează circulaţia locală şi manifestă acţiune antibiotică şi astringentă; • nalbă mare, nalbă albă (Althaea officinalis L.) — se recoltează rădăcinile şi frunzele. Se întrebuinţează în inflamaţiile căilor respiratorii: laringite, traheite, bronşite. Din 5 g rădăcină uscată şi 100 ml apă rece se prepară un macerat timp de 3—4 ore, iar din frunze o infuzie în aceeaşi proporţie. Se consumă în ziua preparării; • podbal (Tussilago farfara L.) — se recoltează frunzele care conţin substanţe mucilaginoase. Este folosit ca expectorant şi calmant al tusei. Infuzia se prepară din două linguriţe de substanţă uscată în 200 ml apă. Se .administrează de 2—4 ori pe zi; • scai vînăt (Eryngium planum L.) — se recoltează părţile aeriene. Are calităţi de expectorant şi calmant al tusei în bronşite, tuse convulsivă. Poate fi folosit la copii şi bătrîni fiind lipsit de orice toxicitate. Decoctul se prepară dintr-o linguriţă de plantă uscată fiartă în 150 ml apă, timp de zece minute; se îndulceşte cu miere; Fig 09 • soc (Sambucus nigra L.) — se recoltează florile, din care se prepară ceai îndulcit cu miere. Se consumă cît mai fierbinte. Are acţiune sudorifică. Infuzia se prepară din 15 g floare uscată opărită cu 250 ml apă clocotită.

În colici şi stări spastice: • angelică (Archangelica L.) — decoctul preparat din rădăcini este folosit în stări de vomă şi colici gazoase. Are şi proprietăţi de expectorant; • laur, dafin (Laurus nobilis) — decoctul preparat din frunze activează digestia şi inhibă formarea de gaze intestinale; • mentă, izmă bună (Mentha piperita L.) — se recoltează frunzele din care se prepară ceai folosit în disfunc-ţii digestive. Consumat rece, în cantităţi mici, ceaiul este un antiemetic inofensiv, indicat suferinzilor de colecistopatii şi gravidelor. Infuzia se prepară opărind o linguriţă de frunze uscate cu 200 ml apă clocotită (nu se fierbe!) — se lasă în repaus 15 minute, după care se strecoară. Este utilă şi în afecţiuni hepato-biliare; • muşeţel, romaniţa (Matricaria chamomilla L.) — se recoltează inflorescenţele. Ceaiurile de muşeţel au efect antiinflamator şi spasmolitic; se folosesc în inflamaţiile tubului digestiv: în gastrite, enterocolite, colite. Ceaiul se prepară opărind o lingură de flori uscate cu apă clocotită. După un repaus de 15 minute se strecoară prin tifon. Se consumă în tot cursul zilei, cît mai frecvent, în cantităţi mici.

În constipaţii: • ienupăr (Juniperus communis L.) — infuzia preparată din frunze are efect purgativ. Extractele hidroalcoolice măresc apetitul, ajută digestia, sporesc secreţia urinei şi previn febra; • nalbă de pădure (Malva silvestris) — infuzia preparată din 15 g flori la un litru de apă este folosită împotriva constipaţiei, a inflamaţiilor pielii, ochilor, căilor urinare. Ca gargarism se foloseşte în dureri de gît iar sub formă de baie, pentru calmarea pielii arse de insolaţie; • crusin, paţachină (Frangula alnus Mill.) — se recoltează scoarţa, care este cel mai valoros laxativ indigen. Ceaiul se prepară din 5—10 g coajă uscată, în combinaţie cu fructe de fenicul. Se consumă seara înainte de culcare. Efectul laxativ apare după 6—8 ore. Nu se recomandă la gravide. Se va administra cu prudenţă la hipertensivi şi bătrîni; • volbură, rochiţa rîndunicii (Convulvulus arvensis L.) — se recoltează părţile aeriene care au efect laxativ-purgativ.

În diaree: • coada racului (Potentilla anserina LJ — se recoltează părţile aeriene care trebuie să fie bine spălate. Produsul este astringent, hemostatic, uşor antispasmodic, avînd şi acţiune antibacteriană. Se prepară un decoct din două linguri de produs uscat şi 500 ml apă; se administrează cîte 50 ml din două în două ore; • mur şi zmeur (Rubus caesius L. et R. idaeus L.) — frunzele prezintă acţiune antidiareică, slab spasmolitică. În colite cronice se recomandă consumarea unui ceai alimentar compus din frunze de zmeur, mur, fragi şi afin; • răchitan, călbăşoară (Lythrum salicaria L.) — se recoltează părţile aeriene care au acţiune antibiotică. Se foloseşte în enterite, enterocolite, şi în special în colite. Se poate asocia cu coada racului şi turiţa mare. Decoctul se prepară din 30 g produs uscat cu 600 ml apă. Se consumă neîndulcit în cursul unei singure zile; • stejar pedunculat şi gorun (Quercus pedunculata et Q. robur L.) — se recoltează scoarţa de pe ramuri nu mai groase de 10 cm diametru. Prezintă acţiune astringentă, hemostatică, antiseptică. Poate fi folosit şi ca antidiareic.

În boli hepato-biliare: • anghinare (Cyna.ro. Scolymus L.) — ceaiul de frunze de anghinare este eficace în alergii alimentare, urticarii, colită cronică. Este contraindicat în afecţiuni ale căilor, biliare, în insuficienţă renală acută şi în hiperchinezii ale colecistului. Ceaiul se administrează la început în doze crescînde, iar la sfîrşitul tratamentului (de aproximativ o lună) doze descrescînde, după care urmează o pauză de două săptămîni. La început ceaiul se prepară dintr-o linguriţă de frunze uscate, apoi din 2—3 linguriţe la 500 ml apă. Infuzia se administrează dimineaţa şi seara, pe nemîncate (are gust amar puternic); • cicoare (Cichorium intybus L.) — se recoltează părţile aeriene şi rădăcinile. Sub acţiunea consumării ceaiului de cicoare se măreşte cantitatea de bilă care devine mai fluidă. Ceaiul se prepară opărind 5 g de plantă uscată cu 200 ml apă; se fierbe 3—5 minute, se lasă la răcit 15 minute, apoi se strecoară. Se beau zilnic 3—5 ceaiuri; • pir (Agropyron repens L.) — decoctul preparat din 20—30 g la un litru de apă contribuie la dizolvarea calculilor biliari şi uşurează inflamaţiile vezicii; • pojarniţa, sunătoare (Hypericum perforaturn L.) — se recoltează părţile aeriene în timpul înfloritului. Ceaiul se foloseşte în afecţiuni hepatobiliare. Se prepară din 5 kg substanţă uscată fiartă timp de trei minute cu 250 ml apă. Se consumă neîndulcit dimineaţa şi seara. În hiperaciditate se administrează de mai multe ori pe zi în cantităţi mici, călduţ. Fig 10 În ulcer gastric: • pătlagină îngustă (Plantago lanceolata L.) — se recoltează frunzele din care, prin stoarcere, în stare proaspătă, se obţine un suc folositor în ulcer gastric, ulcer duodenal, colită ulceroasă; • păpădie (Taraxacum officinale) — se recoltează frunzele şi rădăcinile din care se prepară un decoct prin fierbere timp de trei minute a 1—2 linguri de produs uscat în 200 ml apă. Se lasă 15 minute în repaus şi se consumă neîndulcit dimineaţa şi seara cîte un ceai timp de 4—6 săptămîni. Este un bun tonic, stomahic, recomandat şi în afecţiuni hepato-biliare. Frunzele pot fi consumate şi crude, în salate. Au o puternică acţiune diuretică şi sînt folositoare în obezitate.

În boli ale aparatului uro-genital: • cireş şi vişin (Cerasus avium L. et C. vulgaris) — se recoltează pedicelii (codiţele) prin fierberea cărora se obţine un ceai diuretic inofensiv, indicat în pielite, cistite, calculoză (litiază) renală. 10 g codiţe uscate se fierb timp de 10 minute cu un litru de apă, se strecoară şi se consumă în cursul unei zile; • fenicul, molură (Foeniculum vulgare) — se recoltează fructele care au proprietatea de a mări diureza; slabă acţiune spasmolitică şi antibiotică la nivelul căilor urinare; • pin (Pinus sylvestris) — se culeg mugurii în lunile ianuarie-februarie, care conţin circa 200 g răşină la kg. Infuzia obţinută din 25—50 g la un litru de apă are efect antiseptic puternic asupra căilor respiratorii, urinare şi hepatice, este stimulentă a glandelor cortico-suprarenale şi acţionează favorabil în afecţiuni reumatismale, gripe, răceli. Se consumă trei ceşti pe zi.

În boli ale sistemului nervos: • păducel (Crataegus monogyna) — se recoltează florile şi fructele care pot fi folosite sub formă de ceai, împreună cu o parte egală de fructe de măceş. Prezintă efect sedativ. Se consumă 3—4 ceaiuri pe zi. • roiniţa, iarba stupului (Melissa officinalis L.) — se recoltează frunzele, care sînt folosite la prepararea de ceaiuri sedative, carminative şi alimentare. Se poate combina cu o cantitate egală de frunze de izmă.

În boli de piele: • cătină albă (Hippophae Rhamnoides L.) — se recoltează fructele din care prin presare şi separare de faza apoasă se obţine un ulei gras. Acesta conţine cantităţi însemnate de provitamină A şi de vitamina E. Serveşte la protejarea mucoaselor şi a pielii de acţiunea nocivă a unor radiaţii. Este folosit şi la tratarea arsurilor, degeraturilor, diferitelor plăgi. Din fructe se pot prepara băuturi răcoritoare, vinuri fermentate, sucuri, siropuri, dulceaţă; • crin alb (Lilium) — cataplasmele pregătite din rădăcini rase contribuie la vindecarea tumorilor inflamate. Fiertura petalelor sale în ulei de măsline sau de floarea-soarelui, aplicată pe răni sau arsuri, grăbeşte vindecarea acestora. • dentiţă, iarbă roşie (Bideus tripartita) — infuzia, aplicată sub formă de cataplasme, ori băi, contribuie la vindecarea rănilor pielii. Contra tusei se mestecă rădăcini şi frunze proaspete; • lăsnicior (Solanum dulcamara) — frunzele proaspete se aplică crude, strivite sau tocate, sub formă de cataplasme, în contuzii, entorse, hemoroizi externi. De-coctul preparat din 10—25 g scoarţă sau crenguţe (culese în timpul iernii) produce transpiraţie (favorabilă în răceli); • pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.) — frunzele proaspete, uşor zdrobite, se aplică pe răni pentru oprirea sîngerării şi grăbirea vindecării. Au şi efect antibiotic, înainte de folosire vor fi bine spălate. • tătăneasă (Symphytum officinale L.) — se recoltează rădăcinile cu rizomi. Se foloseşte în stare proaspătă, extern. Rădăcinile bine spălate şi pisate se aplică pe răni, în ulcer varicos al gambei. Are efect cicatrizant, favorizînd regenerarea ţesuturilor.

În boli ale cavităţii bucale: • coada şoricelului (Achillea millefolium L.) — se recoltează florile şi părţile aeriene din care se prepară un decoct folosit extern, prin clătirea cît mai frecventă a cavităţii bucale în aftoză şi stomatită. Decoctul se prepară opărind 10 g de plantă uscată cu 300 ml apă; se fierbe timp de trei minute şi se lasă în repaus 15 minute. • jaleş (Salvia officinalis L.) — se recoltează frunzele din care se prepară o infuzie folosită în afecţiuni ale cavităţii bucale: gingivite, stomatite, afte. Se clăteşte gura din oră în oră. Prezintă efect antibiotic, de mărire a intensităţii circulaţiei sanguine locale, astringent; Fig 11 • mărăcine (Rubus caesius) — decoctul preparat din frunze şi crenguţe tinere, folosit ca gargarism, este util contra aftelor şi durerilor de gît; • răculeţ (Polygonum bistorta) — rădăcinile mestecate în stare proaspătă, ori infuzia preparată din ele şi folosită ca gargarism, contribuie la vindecarea gingivi-telor. În reumatism: • gălbăşoară, dreţe (Lysimachia nummularia L.) — se recoltează părţile aeriene folosite extern în medicina populară sub formă de comprese în reumatism, sciatică, furunculoză. Prezintă un spectru antibiotic bine definit; • salcie albă (Salix alba L.) — se recoltează scoarţa din care se prepară un decoct din 5 g de produs la 200 ml apă. Se beau trei ceaiuri pe zi; • urzica comuna (pişcătoare) (Urtica dioica) — sucul frunzelor proaspete, folosit sub formă de cataplasme, are acţiune revulsivă, utilă în stări reumatice şi sciatică. Diluat cu apă şi picurat în nări, opreşte sîngerările.

În boli de ochi: • albăstrele, vineţele (Centaurea cyanus) — infuzia preparată din flori este folosită pentru spălat ochii şi sub formă de comprese călduţe împotriva conjunctivitei şi a iritaţiei pleoapelor; o muşeţel, romaniţa (Matricaria chamomilla L.) — ceaiul preparat din flori este folosit extern sub formă de comprese călduţe în conjunctivite şi alte inflamaţii ale organului vizual; • sulfina (Melilotus officinalis) —- infuzia preparată din flori este eficace contra inflamaţiilor ochiului. Sub formă de cataplasme, este folosită în tratamentul tumorilor pielii. Băile cu infuzie calmează durerile reumatice şi ale gutei, îngerată, infuzia are efect calmant, somnifer, linişteşte tuşea şi uşurează digestia.

Contra muşcăturilor de şerpi şi insecte: • frasin (Fraxinus excelsior) — infuzia preparată din frunze este laxativă, folositoare împotriva reumatismului, gutei şi a veninului şerpilor. Pe muşcătura de şarpe se poate aplica o cataplasmă din tocătură de frunze proaspete, care atenuează efectul veninului; aceasta, fireşte, ca un remediu ajutător, după ce s-a administrat tratamentul specific, ori în cazuri de primă urgenţă; • mac (Papaver somniferum) — frunzele proaspete, uşor strivite, aplicate pe înţepături de insecte, calmează durerile. Infuzia preparată din 4—10 capsule uscate la un litru de apă, din care se bea cîte 100 ml de două ori pe zi, este utilă în dezinterie, vomismente, iritaţii ale intestinului, tuse. Administrată sub formă de clisme, infuzia calmează inflamaţiile abdominale; • verbină, urzicuţă (Verbena officinalis) — infuzia, folosită ca frecţie pe piele, fereşte de înţepăturile ţînţarilor; are şi efect excitant asupra stomacului, combate febra.

Contra transpiraţiei excesive: • chiparosul (Cupressus sempervirens) — decoctul obţinut din 30 g scoarţă şi conuri la un litru de apă, folosit sub formă de băi, frecţii, împachetări, este eficace împotriva transpiraţiei excesive şi urît mirositoare. Se va face în fiecare seară cîte o baie la picioare.

[modifică] Preparate din plante medicinale

Folosirea plantelor medicinale în tratamentul multor boli este, în ţara noastră, atît o practică tradiţională a medicinii populare, cît şi una importantă a industriei de medicamente. Peste 300 de plante, din care 150 recoltate din flora spontană, servesc la prepararea multor medicamente farmaceutice sau sînt folosite direct, singure sau în amestecuri cu alte plante. Există mai multe metode de a obţine preparate din aceste plante, în medicina casnică, iar de folosirea corectă a acestor procedee relativ lesnicioase depinde în bună măsură eficienţa tratamentului. Folosirea directă, în stare proaspătă. De exemplu, frunzele de pătlagină îngustă, spălate şi uşor strivite, se aşază pe răni pentru oprirea sîngerării şi înlesnirea vindecării. Unguentele preparate din zeama stoarsă din frunze proaspete de pătlagină se folosesc în tratamentul rănilor care se închid greu. Cataplasma — planta fin măcinată se amestecă bine cu apă călduţă pînă cînd se formează o pastă care este folosită extern în aşa-zisele oblojeli. Pasta se aşază între două straturi de pînză sau tifon şi se aplică pe piele. Astfel se prepară, de exemplu, cataplasma cu muştar, care are efect util în durerile reumatice. Cataplasmele cu efect iritant (de exemplu cea cu muştar) se menţine pe piele un timp limitat, care nu trebuie să depăşească zece minute. Infuzia, cunoscută sub denumirea mai comună de ceai, se pregăteşte prin contactul dintre planta bine mărunţită şi apa clocotită, timp de 15 minute. Prepararea se face într-un vas de faianţă, porţelan sau metal smălţuit. Peste două linguriţe de plantă uscată se toarnă 250 ml de apă clocotită, se acoperă şi se lasă 15 minute, amestecul d în acest interval de două, trei ori. Se strecoară prin tifon sau vată şi eventual se îndulceşte cu zahăr sau miere. Pentru multe ceaiuri, chiar dacă sînt consumate în scop alimentar, prepararea se va face după indicaţiile de mai sus, nu prin fierbere (de exemplu ceaiurile de tei, mentă, muşeţel ş.a.) pentru că s-ar pierde o bună parte din uleiurile volatile şi alte principii active ale plantelor. Prepararea infuziei este indicată în cazul folosirii florilor, frunzelor subţiri, unor părţi aeriene, sau cînd principiile active se volatilizează prin fierbere. De exemplu, infuzia din flori de soc, tei şi muşeţel (amestecate) se recomandă în tratamentul răcelii şi al gripei. Decoctul — fiertura este indicată mai ales pentru plantele cu ţesut lemnos, cum sînt acelea de la care se folosesc rădăcinile, rizomii, frunzele groase, seminţele sau cojile (ciuboţica cucului, odoleanul, scoarţa de stejar ş.a.). Planta mărunţită se amestecă bine cu apă rece şi se fierbe circa 30 minute. Florile şi frunzele (unde este indicat decoctul) se fierb numai 5—10 minute. Se strecoară fierbinte printr-un tifon şi se completează cu apă pînă la volumul indicat. Se consumă în cursul unei zile. De exemplu, decoctul din rizomi de ciuboţica cucului (asociat e-ventual cu fructe de anason sau fenicul) este folosit ca expectorant în bronşite şi alte inflamaţii ale căilor respiratorii. Se prepară din 6 g plante fierte cu l g bicarbonat de sodiu în 200 ml apă. Maceraţia — pe această calc se obţin extractele apoase, vinuri, oţeturi medicinale (aromate) şi lichioruri. Maceraţia se foloseşte în cazul plantelor ale căror principii active sînt uşor solubile în apă, dar se alterează la temperaturi mai ridicate. Plantele mărunţite şi spălate cu apă se amestecă bine cu dizolvantul şi se lasă să stea 6—24 ore (în funcţie de plantă) la temperatura camerei. În cazul plantelor care conţin substanţe mucilaginoase, peste produsul vegetal se toarnă apă fiartă şi răcită şi se lasă în contact numai 30 de minute. La sfîrşit se strecoară, şi lichidul se păstrează în sticle astupate. Extrasele apoase se păstrează la rece şi trebuie folosite în cel mult 24 ore. Pe această cale se obţin, de exemplu, oţetul de trandafiri sau vinul nefermentat din măceşe. Digestia sau plămădeala la cald este o macerare cu apă sau alt dizolvant la temperatura de 40—8 O °C. Planta mărunţită amestecată cu dizolvantul se toarnă într-un vas de metal smălţuit, care este apoi încălzit pe o baie de apă fierbinte (bain-marie) timp de 2—3 ore, amestecînd din cînd în cînd. Se strecoară prin tifon şi se păstrează la rece în sticle mici şi totdeauna pline. Siropurile sînt destinate spre a fi folosite în special de către copii. Ele sînt soluţii extractive apoase (infuzie, decoct) la care se adaugă zahăr în procent de 50—65%. De exemplu, siropul de pătlagină (ca şi cel de ceapă) se foloseşte în inflamaţia căilor respiratorii, mai ales la copii, fiind lipsit complet de orice acţiune secundară dăunătoare. Tincturile se prepară mai ales în farmacii sau fabrici de medicamente. Ele sînt extracte hidroalcoolice în raport de 1/10 sau 1/5 plantă uscată faţă de lichidul extractiv. Vinurile medicinale sînt, de asemenea, preparate hidroalcoolice care pot fi pregătite în casă, astfel: se obţine o infuzie sau un decoct din plantă uscată, se decantează lichidul, iar produsul vegetal se stoarce; apoi se extrage cu vin prin o uşoară încălzire timp de 30 minute. Se lasă în repaus alte 30 minute, se filtrează şi se amestecă cele două soluţii extractive (apă+vin). Dacă apare un precipitat se lasă în repaus 12 ore, apoi se decantează lichidul limpede. Eventual se şi filtrează. Vinurile medicinale se consumă cîte 50—100 ml de trei ori pînă la cinci ori pe zi. Băile medicinale se prepară fie prin turnarea în apa de baie a unei infuzii sau a unui decoct, fie prin introducerea unui săculeţ de tifon cu plantele mărunţite direct în apa de baie cît mai fierbinte, unde se lasă timp de 15—20 minute, agitînd de cîteva ori. Pe lîngă preparatele de mai sus, care pot fi uşor obţinute în „farmacia casei", iar unele dintre ele chiar în timpul unei excursii, dacă e necesar, în industria de medicamente plantele medicinale servesc şi la prepararea de comprimate (tablete), drajeuri, capsule, picături etc. În toate cazurile de folosire a plantelor medicinale este însă neapărat necesar să se cunoască şi să se respecte doza şi durata tratamentului. Multe plante medicinale sînt lipsite de efecte secundare, vătămătoare, dar sînt şi unele cu acţiune puternică ce trebuie folosite numai cu avizul medicului.

[modifică] Efecte calmante, binefăcătoare ale apei potabile

Tratamentul cu apă sau hidroterapia este unul dintre cele mai vechi. Este un leac comod, gratuit, fără efecte dăunătoare, uşor de administrat. Poate aduce mari foloase, mai ales participanţilor la excursii. VĂ RECOMANDĂM: • în dureri de cap sau abdominale aplicaţi pe locul suferind o compresă cu apă rece sau o pungă cu gheaţă, timp de 20—60 minute, interval în care poate fi împrospătată de două—trei ori; • în migrene sau dureri de cap mai puternice folosiţi o compresă cu apă caldă, împăturiţi în patru, pe lungime, un prosop şi muiaţi-l în apă fierbinte. Stoarce-ţi-l puţin şi-l aşezaţi pe ceafa celui suferind. Tot cu comprese fierbinţi înfăşuraţi-i încheieturile mîinilor şi pumnii; • pentru a îmbunătăţi circulaţia sîngelui, a stimula activitatea inimii şi a sistemului nervos se folosesc prişniţele cu comprese stimulente. Cîte un prosop împăturit şi muiat în apă la circa 22°C se aplică bine stors pe torace, abdomen şi picioare. Deasupra se aşază o compresă uscată, care poate fi un prosop împăturit. Compresele trebuie ţinute între 2—6 ore; • în oboseală musculară (febră musculară) nevralgii şi nevrite se foloseşte alternativ o compresă cu apă fierbinte urmată de alta cu apă rece la 12—15°C. Ele activează circulaţia locală, excită nervii periferici şi măresc tonusul muscular; • în spasme şi inflamaţii cronice (colite, anexite etc.) se folosesc compresele cu aburi. Pe piele, deasupra locului suferind, se aşază o flanelă uscată, iar peste ea o compresă înmuiată în apă fierbinte şi stoarsă. Se acoperă cu un prosop uscat. Se poate aşeza peste prosop o sticlă cu apă fierbinte sau o cărămidă subţire (de sobă) fierbinte; • în insomnii, mai ales după o zi cu activităţi de surescitare, folosiţi împachetările cu prosoape umed^ aplicate pe gambe; • pentru persoane sănătoase, un bun efect relaxant îl au şi băile uşor călduţe făcute timp de 20—30 minute. Pentru a combate o stare de surmenaj, oboseală mare, astenie musculară, numai persoanele complet sănătoase pot folosi băi calde de trei minute, urmate de fricţiuni reci. Tratamentul produce o înviorare rapidă. RECOMANDĂRI referitoare la şerpi şi la ciuperci Este bine să ştim cum să procedăm în situaţiile cînd întîlnim în cale unele din animalele pădurii. Trebuie mai ales să ne păstrăm calmul pentru a acţiona eficient şi cu rapiditatea necesară. Dintre toate aceste întîlniri neplăcute mai deosebite pot fi cele cu şerpii care populează pădurile, cîmpurile şi apele. Singura reptilă veninoasă din ţara noastră este vipera sau năpîrca pe care o putem găsi în patru specii: Ammodytes, Aspis, Berus şi Ursinii. Oricare altă specie de şarpe — de apă, cenuşiu, de pădure — nu este periculoasă. Iată cîteva elemente după care puteţi să recunoaşteţi viperele, să ştiţi cum să vă feriţi de ele şi cum să procedaţi în caz de muşcătură. Faţă de ceilalţi şerpi, vipera prezintă unele semne particulare, fiind astfel foarte uşor de identificat: nu depăşeşte 65—70 cm lungime, coada mai deschisă la culoare decît corpul este scurtă şi conică (spre deosebire de cea lungă şi ascuţită a altor şerpi), pe spate, de-a lungul coloanei vertebrale are pielea acoperită cu romburi (brune-cenuşii) şi o dungă frîntă, în zigzag; capul este acoperit (parţial sau total) cu solzi mici şi are formă triunghiulară specifică, ochii — caracteristică esenţială! — au pupilă verticală (ca felinele) în comparaţie cu cea orizontală a celorlalţi şerpi. Dar, pentru a constata aceasta, trebuie să te apropii de viperă, ceea ce este foarte dificil. Dacă nu o loveşti sau iriţi, vipera nu atacă niciodată. Ea reacţionează agresiv — apărîndu-se — numai atunci cînd este atinsă, lovită sau călcată din greşeală. Riposta ei este bruscă, fără a greşi ţinta. Datorită unor concreţiuni specifice, năpîrcile care trăiesc în zona văii Cernei (Băile Herculane-Domogled), în Banat (Cheile Nerei) sau Dobrogea, au botul prelungit, caracteristică ce le-a atras şi denumirea de vipere cu corn. De obicei viperele stau ascunse printre ierburi şi crengi, frunze uscate şi bolovani. Ele ocolesc zonele prin care trece omul mai des şi preferă să se cuibărească la soare, printre pietre şi stînci. Desenul corpului lor constituie un bun camuflaj şi numai cu atenţie sporită pot fi detectate. În asemenea locuri trebuie să păşim cu grijă. Tufişurile care apar în cale trebuie evitate. În zonele unde vieţuieşte vipera nu vă avîntaţi în zmeuriş! Procedaţi cu prudenţă şi atunci cînd vă căutaţi un loc pentru tabără, popas sau înnoptare. Controlaţi stîncile însorite, ierburile şi tufărişurile pe o rază de cel puţin 25 metri. Curăţaţi spaţiul din jurul corturilor pe o distanţă de aproximativ 10 metri. Datorită acestor măsuri de prevedere, vipera va evita locul în care v-aţi instalat chiar dacă în ajun şi-a făcut siesta acolo. Noaptea nu aveţi de ce să vă temeţi, răcoarea goneşte şerpii în locurile lor tainice. În cazul unei muşcături trebuie acţionat cu promptitudine. Muşcătura, deşi mică, este extrem de dureroasă (veninul se răspîndeşte rapid), se umflă şi se învineţeşte. Cel muşcat va rămîne culcat, fără a mişca braţele sau picioarele. Mîna sau piciorul rănit — pentru că de obicei aici ţintesc muşcăturile — se imobilizează rapid mai sus de rană cu un garou (chiar improvizat dintr-o curea, cordon, frînghie etc.), locul muşcăturii se dezinfectează. După aceea rana va fi crestată în cruce cu o lamă (de bărbierit) sau un cuţit (curat şi flambat). Din crestătură se suge sîngele cu venin şi se aruncă, folosind o ventuză flambată (improvizată dintr-un pahar de sticlă, borcănel etc.) sau — la nevoie — cu gura. Se spală locul muşcăturii cu o soluţie concentrată de hipermanganat de potasiu, apă oxigenată sau spirt sanitar şi i se face accidentatului o injecţie cu ser antiviperin. Apoi i se dă să bea un ceai fierbinte, fără adaos de alcool. În lipsa serului, cel muşcat va fi transportat pe targa, de urgenţă, spre cel mai apropiat post de prim ajutor. Este interzis a i se da să bea accidentatului orice fel de băutură alcoolică. Ciupercile şi bureţii apar în calea drumeţului printre copacii pădurii, acolo unde lumina abia pătrunde, ieşind la iveală din stratul gros şi umed de frunze în putrefacţie. Unele strălucesc în culori ademenitoare, altele sînt cafenii şi se adăpostesc sfioase astfel încît numai o privire ageră le poate localiza. Cînd sînt descoperite, fiecare se gîndeşte de obicei la gustul delicios al unei mîncări de hribi sau la aroma neîntrecută a ciupercilor prăjite şi începe să le culeagă. ATENŢIE! Multe dintre ele sînt însă de o mare toxicitate şi ascund un pericol ce s-a dovedit nu rareori mortal. Cu denumiri care diferă de la o regiune la alta, ciupercile sînt destul de greu de identificat, de recunoscut în natură mai ales de către drumeţul venit de la oraş. Trebuie o pricepere deosebită pentru a le deosebi pe cele comestibile de cele toxice, de aceea vă recomandăm să nu le culegeţi şi să nu le consumaţi! — precedînd astfel potrivit zicalei populare care ne învaţă că „paza bună trece primejdia rea".

[modifică] Starea vremii

Buna desfăşurare a unei excursii depinde şi de starea vremii. Ceaţa, lipsa de vizibilitate, frigul excesiv, vîntul puternic, ploaia îndelungată sau abundentă pot face temporar imposibilă continuarea excursiei. Iarna, ninsoarea bogată sau viscolul pot crea situaţii primejdioase. Iată suficiente motive ca în orice deplasare turistică, mai ales pe trasee montane sau în afara localităţilor, să se depună eforturile necesare pentru cunoaşterea şi aprecierea din vreme a fenomenelor meteorologice, în vederea stabilirii timpului probabil. Acesta poate fi dedus, cu aproximaţie, ţinînd seama de următorii factori: — forma şi activitatea norilor; — direcţia vîntului; — presiunea atmosferică; — temperatura aerului; — comportarea animalelor şi plantelor; — informaţii culese de la localnici. Desigur, nu se dobîndesc toate cunoştinţele meteorologice necesare excursionistului de la primele încercări, dar manifestînd o preocupare constantă pentru această „specialitate" a călătoriilor, observînd cu atenţie natura şi mai ales învăţînd să corelaţi între ele diferitele fenomene, veţi reuşi, treptat, să prevedeţi cu suficientă exactitate starea timpului local pentru următoarele 24 de ore. Printre instrumentele care dau indicaţii în această problemă se numără, în primul rînd, barometrul şi termometrul, dar se cere o „ştiinţă" a citirii şi interpretării observaţiilor în funcţie de locul unde sînt instalate instrumentele. Astfel, barometrul nu indică presiunea atmosferică exactă, după indicaţiile cadranului său (ploaie, variabil, frumos etc.) decît la şes. Cu cît creste altitudinea se schimbă şi presiunea atmosferică normală. De exemplu, la o altitudine de: — l 000 m pres. atm. normală este de 674 mm; — 1500 m „ „ „ „ „ 634 mm; — 2 000 m „ „ „ „ „ 596 mm; — 2 500 m „ ,, „ „ „ 559 mm. O creştere a presiunii atmosferice peste normele locului indică, în general, că vremea va fi bună. Scăderea rapidă a presiunii atmosferice prevesteşte o apropiată stricare a vremii, iar o scădere treptată poate fi interpretată ca o alterare a timpului după 12—24 ore. Dacă presiunea se menţine constantă, înseamnă că starea vremii rămîne neschimbată (bună sau rea). Indicaţiile barometrului trebuie să fie însă neapărat corelate cu temperatura aerului. Dar şi aceasta variază în funcţie de altitudine. Se va ţine deci seama de faptul că la fiecare creştere cu o sută de metri a altitudinii, temperatura scade în medie cu 4/10 grade. Astfel se poate aprecia la ce temperatură se va afla excursionistul la obiectivul unei ascensiuni, în funcţie de temperatura şi altitudinea punctului de plecare. De exemplu, dacă se pleacă din Sinaia la 20°C şi 800 m altitudine, la 2 000 m, temperatura, măsurată la umbră, va fi de aproximativ 15—16°C. Şi aparatele de radio pot furniza unele indicaţii ale modificării stării atmosferice. Dacă buna audiţie este îngreunată de recepţionarea aşa-numiţilor paraziţi atmosferici, înseamnă că în aer sînt descărcări electrice şi că se apropie ploaie, ninsoare sau furtună. Se va avea grijă însă de a nu confunda aceste pîrîituri cu cele produse de paraziţii industriali: motoare sau generatoare electrice (mai ales la locomotivele electrice sau cu motor Diesel), linii electrice de înaltă tensiune, ori chiar funcţionarea unui aspirator de praf la cabană. Indicaţiile instrumentelor şi aparatelor vor fi corelate cu observaţii asupra fenomenelor naturale. Puteţi aprecia că va fi vreme bună, dacă: — presiunea atmosferică se menţine constantă pe vreme deja frumoasă sau dacă creşte încet şi continuu; — temperatura este caldă în timpul zilei şi se răceşte treptat noaptea. Atenţie însă: noaptea aerul este mai cald pe coastele dealurilor decît în văi; — norii sînt de tip cumulus, în formă de grămezi izolate, ca nişte baloturi, care apar în cursul zilei şi dispar seara; — vîntul adie uşor dimineaţa pe cer senin şi aer răcoros, fără o direcţie precisă. Pe timp frumos vîntul bate moderat, dinspre nord; — soarele apune pe cer albastru, senin şi trandafiriu; — luna străluceşte viu, pe cer senin; — roua său bruma s-a format în timpul nopţii; — fumul se ridică vertical spre cer.

Comportamentul insectelor sau păsărilor: Vremea este bună dacă: rîndunelele zboară în înaltul cerului, privighetoarea cîntă noaptea, pescăruşii şi bîtlanii zboară mai la înălţime ca de obicei, ţînţarii zboară în roiuri compacte, muştele zboară grupate în roiuri mici care se învîrtesc, şopîrlele ies să se încălzească la soare. Vremea se anunţă, de asemenea, bună dacă: scînteiuţele de munte (Anagallis arvensis) — o specie de anemone cu flori albe, roz sau albăstrii — cu corolele larg deschise, strălucesc în zonele umbrite ale poienilor; floarea sîngelui (Nigritella nigra) cu corola purpurie întunecată îşi ţine florile larg deschise şi răspîndeşte o aromă de vanilie. Se apropie vreme rea, dacă: — presiunea atmosferică scade brusc sau treptat. Dacă scăderea continuă încet e semn de vreme rea îndelungată; — temperatura nu se schimbă în decurs de 24 ore nici noaptea; — norii sînt de tipul cirrostratus — ca un voal formînd în jurul soarelui un cerc (halou), anunţă ploaie în mai puţin de 24 ore; norii de tipul cumulonimbus incus (în formă de nicovală) prevestesc ploaie şi furtună; norii altocumulus lenticularis, de culoare albă, la 3—4 km înălţime anunţă o ploaie repede şi rece, de durată, în mai puţin de 24 ore. Cînd apar nori cenuşii care acoperă cerul, iar dedesubtul lor trec în direcţie contrară vîntului nori mici negricioşi, ploaia este foarte aproape. Vremea se strică repede şi în cazul cînd norii vin dintr-o direcţie opusă vîntului care bate la sol. Va ploua a doua zi dacă seara norii urcă repede spre creste; — vîntul încetează complet puţin înainte de furtună; apoi reîncepe puternic împreună cu ploaia. Cînd în dimineţile de vară cerul e senin şi aerul cald, iar vîntul nu adie e semn de furtună, după-amiază, iar iarna indică formarea cetii seara. Dacă pe vreme ploioasă ori cu ninsoare vîntul bate dinspre sud, timpul nu se va schimba l—2 zile. Cînd vîntul de nord-est îşi măreşte puterea, suflînd violent pe coama muntelui, în ziua următoare va fi ploaie (vara), iar viscol (iarna); — soarele apune într-o culoare vişinie sau e înconjurat de un halou luminos. Zorile sînt de culoare roşie-purpurie. Dacă la răsăritul soarelui cerul este violaceu, va ploua curînd. Va fi vînt dacă soarele apune într-o culoare galben deschis; — luna este înconjurată de un halou sau o coroană, ori este traversată la orizont de fîşii de nori. Dacă nu cade roua sau nu se lasă ceaţă în văi sau dacă ceaţa din timpul nopţii nu dispare diminineaţa. Dacă fumul se lasă la suprafaţa pămîntului: Comportamentul insectelor, păsărilor şi animalelor: Vremea va fi rea dacă: vacile se strîng unele lîngă altele, rîndunelele zboară aproape de suprafaţa pămîntului, păsărelele nu mai cîntă, albinele se refugiază ziua în stupi, găinile se scaldă insistent în praf, porumbeii se întorc în porumbar înainte de vreme, peştii sar peste suprafaţa apei, corbii se rotesc în stol şi croncănesc des, cîinii ciobăneşti lasă turma şi pleacă la stînă, furnicile se retrag în muşuroaie, broaştele ies la mal şi orăcăie puternic, mistreţii, cerbii şi căprioarele, caprele negre coboară şi se afundă în pădure, vulturii coboară săgetînd aerul şi-şi caută adăpost în cuiburile lor de pe stînci; Vremea se anunţă, de asemenea, rea dacă: scînteiuţele de munte (Anagallis arvensis) îşi strîng corolele şi se ghemuiesc; floarea sîngelui (Nigritella nigra) se zgribuleşte luînd forma unui ştiulete şi-i dispare mirosul ca de vanilie, trifoiul (trifolium) îşi înalţă tulpina.

[modifică] Înregistrări audio-vizuale

Din bagajele oricărui excursionist şi din aparatura oricărei expediţii şcolare nu trebuie să lipsească mijloacele necesare pentru înregistrări sonore, fotografice sau pe film cinematografic. În cuprinsul acestor pagini nu vom intra în detalii tehnice privind întreaga varietate de aparate, benzi, pelicule şi accesorii care pot fi achiziţionate, ci ne vom mărgini la o expunere succintă, privind modul în care şi unde pot fi ele folosite mai eficient, precum şi care sînt aparatele necesare într-o variantă minimă. Vom vorbi ceva mai detaliat despre prelucrarea — la înapoiere — a materialelor înregistrate, deoarece lucrul atent în laborator, făcut cu ochi de artist, corectitudine tehnică şi fantezie poate spori mult valoarea înregistrărilor iniţiale de pe teren.

[modifică] Aparatura necesară

Pentru înregistrări sonore. În deplasări, mai ales cînd itinerarul include deplasări lungi pe jos spre obiective interesante, se cere ca aparatul pentru înregistrări să posede două calităţi de bază: să fie uşor şi să funcţioneze alimentat cu baterii electrice. Pentru acestea cel mai indicat aparat este casetofonul. Dar el are numai o singură viteză. Există însă şi magnetofoane cu greutate redusă, ce funcţionează cu alimentare din reţeaua electrică şi care — important! — au două, trei viteze de înregistrare. În acest caz imprimările vorbite sau cîntecele populare cu acompaniament simplu (numai din l—2 instrumente) vor fi făcute folosind viteza 4. Astfel se realizează economie de bandă. Vitezele rapide (9,5 sau 19) vor fi folosite numai pentru înregistrarea unor melodii executate de orchestre mari, cu instrumente variate şi numeroase, pentru a se obţine o bună fidelitate sonoră. Pentru drumurile lungi şi anevoioase — cum sînt cele făcute prin munţi — casetofonul rămîne însă aparatul ideal datorită greutăţii sale reduse. Evident însă că, în acest caz, înregistrările făcute pe teren pot fi ulterior copiate pe o bandă de magnetofon cu patru piste şi folosind o viteză sporită. Dacă expediţia durează mai mult timp, este prevăzător să vă aprovizionaţi cu baterii de rezervă, apreciind că un set necesar pentru încărcătura eficientă a aparatului durează 8—10 ore. ATENŢIE! Nu înregistraţi niciodată cu baterii epuizate! Motorul subalimentat va avea o viteză mai lentă şi — ulterior — la redare cu viteză normală, înregistrarea va apare alterată, cu sunete subţiate. De obicei, în timpul călătoriei, înregistrările se fac unele după altele, la rînd, în ordinea evenimentelor întîlnite pe traseu. La înapoiere însă, atunci cînd este nevoie ca materialul să fie aranjat tematic pentru a fi folosit, de exemplu în cadrul unor manifestări (conferinţe, simpozioane, mese rotunde), ori pentru sonorizarea unor filme etc. trebuie ca el să fie selectat şi prelucrat pentru a-l monta în ordinea dorită. Metoda cea mai simplă constă în copierea de pe benzile aparatului cu care s-au făcut înregistrările (nu cu altul similar, deoarece fiecare aparat are unele caracteristici proprii) pe banda unui magnetofon cu patru piste, alegînd din fiecare înregistrare primară secvenţele care interesează în funcţie de tema manifestării sau a filmului etc. Atunci cînd se urmăreşte ca înregistrările vorbite să aibă şi un fond muzical, se copiază pe o pistă de pe faţa unei benzi partea vorbită, iar pe cea de-a doua pistă, de pe aceeaşi faţă de bandă, partea muzicală, însă avînd grijă ca aceasta să aibă un volum sonor mai redus. La redare, va fi apăsat butonul care permite ascultarea simultană — mixată — a ambelor piste ale benzii (aşa cum sînt înzestrate, de pildă, multe tipuri de magnetofoane poloneze). La aparatele care dispun de un dispozitiv pentru trucaje, înregistrările vorbite şi cele muzicale se fac, pe rînd, pe aceeaşi pistă. În sfîrşit, dacă nu se poate dispune de un magnetofon cu patru piste, ci doar de unul cu două piste, ori dacă metodele descrise mai înainte nu satisfac, mixajul mai poate fi realizat prin înregistrarea cu ajutorul microfonului la care se vorbeşte (sau se imprimă vorbirea redată prin difuzorul aparatului cu care s-a făcut înregistrarea în timpul călătoriei) şi — simultan — se prinde şi fondul muzical dat de un picup (de pe disc) sau de la radio, televizor, casetofon etc. În acest caz, aparatul care dă fondul muzical va fi aşezat mai departe de microfon şi i se va regla volumul de redare prin încercări, pînă cînd se stabileşte raportul dorit între volumul părţii vorbite şi cel al sublinierilor muzicale. În laboratoarele bine utilate, mixajul mai multor surse, care pot fi două magnetofoane, un picup şi un microfon sau două, se realizează cu ajutorul unor mixere speciale (masă de montaj sonor) cu mai multe canale. O grijă deosebită se va acorda la înregistrarea benzilor sonore destinate să însoţească proiecţiile de filme. În acest caz, mai ales partea vorbită trebuie să fie bine sincronizată cu imaginea. Pentru aceasta, se înregistrează mai întîi muzica (în timp ce se proiectează imaginile) — alegînd şi montînd melodiile respective, după care se imprimă partea vorbită — simultan cu imaginile. Proiecţia se va face — printr-o fereastră — din altă încăpere decît aceea unde se înregistrează, pentru ca microfonul să nu prindă şi zgomotul produs de motorul aparatului. Pentru înregistrări vizuale. Fotogramele — sau fotografiile fără aparat — se fac cu ajutorul hîrtiei fotosensibile şi al unei bucăţi de sticlă de geam. Fotogramele se obţin prin aşezarea (la lumina roşie, în camera obscură) a unor obiecte translucide sau opace, direct pe hîrtia fotografică, care se acoperă — uneori — cu o bucată de geam, după care montajul se expune cîteva secunde la lumina unui bec obişnuit. Urmează developarea şi fixarea imaginii ca şi în cazul celor obţinute după negative fotografice. Procedeul acesta este folosit fie pentru obţinerea conturului unor obiecte opace sau a unor frunze, flori etc., fie atunci cînd se urmăreşte obţinerea unor fotograme artistice. Acestea se realizează din îmbinarea unor obiecte translucide cu unele opace, siluete decupate din carton sau hîrtie neagră ori roşie etc. Uneori se pot obţine fotograme deosebit de interesante prin expunerea aranjamentului sub lumina unui aparat de mărit în care a fost introdus un negativ fotografic obişnuit. Aparatul de fotografiat. Există în circulaţie atîtea tipuri de aparate de fotografiat încît ne-ar fi practic imposibil să analizăm aici avantajele şi dezavantajele fiecăruia şi — cu atît mai puţin — să optăm pentru un tip ideal. De aceea ne vom ocupa doar de cîteva aparate, începînd cu unul folosit mai rar, aşa-zisul aparat de tip „box". Cutia aparatului este din metal sau material plastic şi are formă cubică sau paralelipipedică. Are obiectivul format dintr-o singură lentilă, cu luminozitate mică (f: 6,3 sau f: 9). Nu se reglează claritatea în funcţie de distanţă; se obţin imagini clare, mai ales în peisaje, începînd cu 3 metri şi pînă la infinit. Obturatorul este simplu şi oferă doar două posibilităţi de expunere: „poză" şi „instantaneu" — care nu sînt reglabile ca durată. Aparatele se folosesc cu rolfilme negative 6X9 cm, cu care se obţin opt imagini. Tot din categoria aparatelor mai vechi, aflate încă în uz, sînt cele cu burduf — şi acestea de diferite tipuri. Ele folosesc rolfilme obişnuite, cu mosor de lemn sau de metal, permiţînd obţinerea a opt imagini negative format 6X9 cm sau — potrivit tipului de aparat — 12 negative format 6X6 cm, ori 16 imagini negative format 4,5 x 6 cm. Negativele sînt de obicei de calitate satisfăcătoare, iar aparatele se mînuiesc uşor. Sînt şi aparate cu burduf care folosesc filme de 35 mm, de la care se obţin negative obişnuite format 24 X 36 mm. Există, de asemenea, aparate cu burduf mult mai mari, care ajung pînă la imagini de 13 X18 cm, care se folosesc cu rolfilme, plăci de sticlă, planfilme, filme-pack, camera fotografică Linhof. Cele mai răspîndite aparate fotografice, larg folosite în prezent, sînt cele de format mic, care folosesc filme perforate, de 35 mm, încărcate în cartuşe de 36 imagini (sau numai 20 imagini), cu care se obţin imagini negative (sau reversibile — pozitive) de format 24x36 mm. Există şi tipuri de aparate care folosind tot filmul de mai sus, permit obţinerea a 72 imagini de format 18 X 24 mm. Însă după aceste negative nu pot fi obţinute imagini pozitive mărite, de calitate satisfăcătoare, mai mari de formatul 13 X18 cm. Marea majoritate a acestor aparate — chiar cele foarte ieftine — sînt dotate cu mecanisme perfecţionate şi cu optică suficient de bună, astfel încît dau un randament ridicat la un preţ convenabil al negativelor. În plus sînt uşor de manipulat şi au un volum mic. Fiind şi uşoare, sînt lesne de transportat în orice excursie, chiar în cele care au loc pe lungi itinerarii .montane. Aparatele sînt construite din metal sau material plastic, turnate sau presate, dar e bine să alegeţi un tip realizat din dur-aluminiu, evitînd pe cele din materiale care se ciobesc sau se sparg cu uşurinţă. Aparatele cu preţ de cost mediu permit folosirea unui număr sporit de obiective interschimbabile, de mare luminozitate, care merg de obicei pînă la f: 2. Claritatea se reglează cu uşurinţă prin rotirea obiectivului, sub controlul unui telemetru. Au obturatoare cu perdea, care permit folosirea unor tipuri de expunere de la o secundă pînă la 1/1000 S, la unele tipuri ajungîndu-se chiar la 1/2 000 S. Acest tip de aparat este cel mai recomandabil pentru excursii şi expediţii, atît pentru calităţile descrise mai sus, cît şi pentru faptul că permite realizarea de fotografii bune, fie în peisaje sau portrete, fie în fotografii de sport, industriale, de cercetare ştiinţifică etc. Ultima familie de aparate de care ne vom ocupa — pe scurt — este cea de tip „reflex". Există aparate cu unul sau cu două obiective. Cele cu un obiectiv permit trecerea automată de la punerea la punct a clarităţii, la fotografierea imaginii alese. Sînt aparate care lucrează cu rolfilm normal şi dau negative format 6 X 6 cm sau, altele, care folosesc film de 35 mm, care dau negative de 24 X 36 mm. De obicei sînt înzestrate cu obiective interschimbabile, de mare luminozitate. Controlul calităţii imaginii se face pe un geam mat, în timp ce se deplasează obiectivul — graţie dispozitivului reflex, care constă într-o oglindă înclinată la 45°, plasată pe calea razelor de lumină. Adesea sînt înzestrate cu obturator cu perdea şi permit viteze de lucru de la o secundă pînă la 1/2 000 S. Cu acest tip de aparate pot fi obţinute fotografii bune, de toate genurile, fiind deci indicate şi în fotografierea obiectivelor din călătorii. Au avantajul de a fi scutite de prezenţa paralaxiei (decalaj care apare între imaginea dată de vizorul unui aparat de fotografiat şi aceea pe care o înregistrează de fapt obiectivul. Paralaxa se datorează faptului că vizorul şi obiectivul sînt montate pe două axe optice paralele, dar diferite). Aparatele reflex cu două obiective sînt folosite în general de către fotografii pentru presă. Un obiectiv este folosit pentru vizare., iar cel de al doilea pentru fotografia propriu-zisă. Folosesc rolfilme normale 6X9 cm şi dau 12 negative format 6x6 cm. Au înzestrare optică bună. Claritatea imaginii se stabileşte şi aici tot pe un geam mat, ca urmare a mişcării solidare a celor două obiective. Existenta a două obiective oferă fotografului avantajul de a putea urmări imaginea vizată tot timpul, adică şi pe durata expunerii. Calitate importantă mai ales atunci cînd se urmăreşte fotografierea unui subiect în mişcare. Cu orice tip de aparat veţi lucra, e necesar să-i cunoaşteţi bine mecanismele, să urmăriţi cu grijă claritatea imaginilor vizate şi să verificaţi de fiecare dată corelaţia între sensibilitatea filmului, deschiderea diafragmei şi timpul de expunere. Se recomandă ca în expediţie să nu plecaţi niciodată cu un singur aparat de fotografiat. Imaginile pe care intenţionaţi să le măriţi mult fotograf iaţi-le pe negative format 6x6 cm. Evident, toate recomandările de pînă aici, ca şi cele care urmează, se adresează tinerilor fotografi-amatori, fiindcă în excursie sau în expediţie ei trebuie să fotografieze. Subiectele mai importante vor fi fotografiate de două, trei persoane pentru ca, ulterior, să poată fi aleasă imaginea cea mai reuşită, mai clară sau luată dintr-un unghi mai interesant. Aparatul de filmat. Desigur, sînt şi multe tipuri de aparate de filmat, de la cele mai simple pînă la unele superior înzestrate optic şi mecanic, dar foarte costisitoare. Amatorii pot realiza filme foarte frumoase chiar cu aparate uşoare, mai puţin perfecţionate şi — în consecinţă — ieftine. Se cere însă ca operatorul să fie înzestrat cu simţ artistic şi să cunoască bine tehnica şi posibilităţile aparatului. Aparatul de filmat este o cameră de luat vederi care ia cu regularitate 16 fotografii succesive pe secundă, de fapt o infinitate de imagini fotografice instantanee. Imaginile acestea — ca şi în fotografie — sînt înregistrate unele sub altele pe o peliculă fotosensibilă; numai că aici ea se derulează cu o mişcare sacadată în aparat. Cineastului amator îi recomandăm trei tipuri de aparate: cele care folosesc peliculă format 16 mm, cele cu care pelicula de 16 mm este folosită de două ori, deci filmul va avea formatul 8 mm (este denumit: 2x8 mm) şi aparatele care folosesc peliculă de format Super 8 mm. Fiecare aparat are, firesc, avantaje şi inconveniente specifice, din care vom menţiona cîteva care ni se par importante: • filmul de format 16 mm permite proiecţia pe ecrane de dimensiuni normale, accesibile deci unui public numeros; • poate fi prezentat direct şi în emisiuni de televiziune; • permite depunerea unei piste magnetice pentru înregistrarea directă a sunetului. Ca inconvenient unul singur: costul ridicat atît al aparatelor, cît şi al peliculei alb-negru şi color. Filmul de format 8 mm se realizează — după cum spuneam — pe o peliculă de 16 mm, care are un număr de perforaţii dublu faţă de formatul 16 mm obişnuit. Filmul trece prin aparatul de filmat pentru a fi impresionat mai întîi pe o parte (fără a o afecta pe cealaltă), apoi bobina se reaşază în aparat, neîntoarsă, şi se expune din nou pentru a fi impresionată pe ceilalţi 8 mm. După developare filmul apare cu două benzi alăturate de 8 mm lăţime fiecare. Acestea sînt tăiate, cu un cuţit special, şi se obţin două benzi separate care au fiecare perforaţii pe o singură latură, cîte două de fiecare imagine. Dimensiunile imaginii sînt de 3,28x4,37 mm. Avantajele constau în: • aparatul de luat vederi are dimensiuni şi greutate foarte mică; • filmul are un număr de imagini dublu faţă de filmul de 16 mm — la un metraj echivalent şi, de aici; • maximum de economie atît la costul aparatului cît şi — mai ales — al peliculei; • extremă uşurinţă în transport şi manipulare. Inconvenientele constau mai ales în: • dimensiunile prea mici ale imaginii în proiecţie; • imposibilitatea „citirii" peliculei, la montaj, cu ochiul liber, vizionarea trebuind să fie făcută cu un aparat special; • slaba calitate a redării zonelor filmate mai depărtate datorită formatului redus al imaginii şi distanţei focale prea scurtă a obiectivelor. Filmul de format Super 8 mm are multe caracteristici comune cu cel de dublu 8 mm. Astfel, aparatele de luat vederi au tot dimensiuni şi greutate reduse, mînuirea se face cu uşurinţă, bobinele cu peliculă se încarcă la lumina zilei (la umbră) şi se expun pe ambele laturi. În plus însă, la proiecţie se obţine o imagine mai mare cu circa 40% faţă de filmul de 8 mm normal, de o claritate superioară mai ales la pelicula alb-negru. Are posibilitatea depunerii pe film a unei piste magnetice pentru înregistrarea sunetului. Inconvenientul principal este că şi aici filmul nu poate fi „citit" pentru montaj decît cu ajutorul unei vizioneze speciale. Din experienţa noastră considerăm că filmul de Super 8 mm este astăzi cel mai indicat pentru cineamatori şi pentru elevi în special, fiind de nelipsit într-o expediţie şcolară întreprinsă cu orice scop. Nimic nu poate reda mai viu şi mai impresionant momente ale călătoriei sau imagini document ale unor cercetări ori descoperiri, decît pelicula cinematografică. Pe lîngă utilitate documentară, ea oferă şi prilejul unor realizări artistice multiple, ţinînd seama că frumuseţea imaginilor filmate se îmbină cu montajul, comentariul vorbit şi muzica. Folosind aparate de luat vederi şi peliculă de Super 8 mm alb-negru şi color, elevii noştri au realizat mai multe filme de călătorie. Dintre acestea, cel intitulat Leagăn de ape, cu o durată de 50 minute, făcut pe peliculă color, în cursul unei călătorii întreprinsă în Delta Dunării (în anul 1974), a demonstrat convingător calităţile acestui tip de aparat şi bandă fotosensibilă, în faţa unui juriu naţional, care l-a distins cu un premiu I. Mecanismul aparatelor de filmat este acţionat la unele tipuri prin arc, iar la altele cu ajutorul unor baterii electrice. La unele aparate mai simple toate reglajele se fac manual, în timp ce altele mai perfecţionate au încorporate o celulă fotoelectrică ce permite reglarea automată a o-biectivului în funcţie de lumina, sensibilitatea peliculei şi viteza de filmare. Există aparate la care viteza poate fi reglată (în vederea realizării de trucaje sau a observării mai în amănunţime a mişcării) la 24 de imagini pe secundă — cînd mişcarea se încetineşte — sau la 12 imagini pe secundă — cînd mişcarea se accelerează. Preferaţi totdeauna să lucraţi cu aparate la care expunerea se face automat. De altfel, pentru cazuri speciale, acestea permit şi reglajul manual. Nu ne vom ocupa aici de numeroasele accesorii ale aparatului de filmat, ele fiind descrise de obicei în prospectul fiecărui tip de aparat. Socotim însă necesar ca aparatul de filmat — indiferent de tip — să fie înzestrat cu: • un teleobiectiv, care permite obţinerea de imagini la scară mare a unor subiecte aflate la depărtare mare de aparat sau a unor obiecte mici, cum pot fi insectele, unele flori, texte scrise pe documente etc.; • un filtru cenuşiu de mare folos atunci cînd trebuie să filmaţi în plin soare şi aveţi o peliculă cu emulsie prea sensibilă. Desigur, nu ne propunem să vă descriem modul de întrebuinţare al aparatelor de filmat, dar socotim util să facem cîteva recomandări „de bază" pentru cineaştii amatori: • aprovizionaţi-vă cu filme de mai multe grade de sensibilitate pentru a putea filma atît pe vreme însorită, cît şi pe nori sau ploaie, în aer liber sau în interior — cu sau fără lumină artificială; • ţineţi — în repaus — aparatul ambalat într-o pungă din material plastic şi purtaţi-l într-o pungă specială, pentru a-l feri de praf (sau nisip) şi accidente uşoare; • curăţaţi zilnic (în timpul excursiei) praful din aparatul de filmat cu ajutorul unei pensule fine sau a unei scobitori de lemn învelite în tifon; • la aparatele cu arc, întoarceţi mecanismul după fiecare secvenţă filmată; • filmaţi, de preferinţă, subiecte care se mişcă. În general, în timpul filmării aparatul trebuie să fie stabil. Dacă e neapărat necesar să-l mişcaţi, o veţi face cît mai lin; • pelicula color trebuie expusă foarte corect. Filmările se fac de obicei vara, iar rezultatele cele mai bune se obţin prin filmări la soare în orele călduroase ale zilei; • pelicula alb-negru de sensibilitate mai redusă are granulaţie mai fină; • la filmările cu film color evitaţi planurile îndepărtate. Pelicula. Materialul fotosensibil folosit în prezent la aparatele de fotografiat constă în filme de diferite formate, cel mai răspîndit fiind rolfilmul de format 6x9. cm. Aparatele de format mic lucrează cu film de 35 mm perforat. Sensibilitatea generală a emulsiilor filmelor se determină prin mai multe procedee: DIN (german), ASA (american) sau GOST (sovietic) etc. Filmele fotografice ortocromatice pot fi folosite în toate fotografiile în care subiectul nu are şi culoarea roşie. Sînt recomandabile mai ales în peisaje în care predomină verdeaţa, de preferinţă cu folosirea unui filtru galben. Filmele ortopancromatice au o emulsie care merge foarte bine la mai toate genurile de fotografii. Sensibilitatea lor faţă de culoarea roşie este mai redusă. Filmele pancromatice — folosite cel mai mult în prezent — au o emulsie sensibilă la toate radiaţiile luminoase. Developarea lor trebuie făcută în întuneric complet. Pentru filmele cinematografice se recomandă folosirea unor pelicule cu sensibilitate mijlocie (15°—17° DIN) a căror granulaţie este mai fină decît a peliculelor foarte sensibile (20°—27° DIN). Pelicula cinematografică nu este inflamabilă. Spre deosebire de peliculele fotografice pe care se obţin imagini negative, peliculele cinematografice de amator sînt reversibile, adică, după prelucrarea lor în laborator, se transformă direct în filmul pentru proiecţie, fapt din care rezultă o mare economie. Manipularea peliculei virgine se va face totdeauna la întuneric complet, deoarece ele sînt sensibile la toate culorile. Peliculele color au o sensibilitate mai redusă decît multe emulsii alb-negru. La filmările cu peliculă color se vor evita diferenţele mari de umbre şi lumini în aceeaşi imagine. De cîte ori va procuraţi filme fotografice şi cinematografice verificaţi dacă data înscrisă pe cutia ambalajelor lor — ca termen de expirare — n-a fost depăşită. Nu lucraţi niciodată cu filme depăşite, chiar dacă, în cazuri rare, se mai pot obţine unele rezultate acceptabile cu pelicule care n-au trecut cu mai mult de un an peste acesta dată. Calitatea emulsiei descreşte cu timpul şi folosirea peliculei depăşite se face „la noroc" — dînd de cele mai multe ori rezultate nesatisfăcătoare. Dacă după developare filmul apare într-o tonalitate gri sau prezintă pete şi dîre, este semn că pelicula a fost veche sau păstrată în mod necorespunzător. Peliculele color trebuie să fie developate cît mai curînd după ce au fost filmate. În ceea ce priveşte subiectul filmat facem o singură recomandare: să se pregătească totdeauna un scenariu, bazat pe o idee conducătoare a întregului film. Filmul este un fel de povestire în imagini care trebuie să fie înţeleasă chiar fără un comentariu vorbit prea amănunţit şi — mai ales — să fie realizat în mod interesant, inedit. Nu filmaţi la întîmplare tot ceea ce va atrage privirea pe traseu. La sfîrşit veţi putea constata că aţi terminat pelicula fără să fi realizat în întregime scenariul propus şi că aveţi în schimb o sumedenie de momente pe care nu ştiţi la ce să le folosiţi. Includerea lor „totuşi" în film va duce adesea la scăderea calităţii artistice a acestuia.

[modifică] Jocuri şi amuzamente în excursie

Într-un cerc de prieteni, în timpul călătoriilor mai lungi cu trenul sau seara în jurul focului de tabără, vă puteţi amuza organizînd unul sau mai multe din jocurile pe care vi le propunem în continuare.

• Jocuri matematice — Obiectul ales. Aşezaţi pe o masă trei obiecte diferite, dar aveţi grijă ca fiecare dintre ele să aibă un număr diferit de litere în denumire şi ca acestea să nu depăşească nouă litere, de exemplu: dop, pară, pahar. Rugaţi pe cineva să-şi aleagă în secret (în gînd) unul dintre obiecte. Cereţi-i apoi să înmulţească numărul literelor obiectului cu 5. Să adune la rezultat cifra 3, pentru că sînt trei obiecte în joc. Să dubleze numărul obţinut. Rugaţi pe altcineva să aleagă, tot în secret, un număr cuprins între l şi 9, pe care să-l comunice primului jucător, iar acesta să-l adune la totalul obţinut mai înainte; după care să vă comunice rezultatul final. Ce aveţi de făcut? Scădeţi, în gînd, cifra 6 din acest rezultat şi veţi obţine întotdeauna un număr compus din două cifre: — prima cifră reprezintă numărul literelor obiectului ales; — cea de a doua este numărul ales, de către ultima persoană; Astfel puteţi afla fără greşeală — şi comunica celor din jur — atît denumirea obiectului, cît şi numărul ales în secret. Să luăm un exemplu, fie obiectele: dop, pară, pahar (respectiv de 3—4—5 litere). Obiect ales: para (4 litere), de unde: 4X5=20 + 3=23X2=46+8 (numărul ales în secret) =54. Vi se comunică, deci, 54, din care scadeţi 6 şi obţineţi 48. Prima cifră arată că obiectul ales are patru litere (şi deci nu poate fi decît para), iar a doua indică numărul ales, adică 8.

• Ghicirea datelor. Dintr-un calendar oarecare, al oricărui an, alegeţi o lună oarecare, unde zilele să fie trecute în coloane săptămînale, de exemplu:

L M M J V S D 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31

La alegerea unui jucător încadraţi apoi cu linii un pătrat compus din patru rînduri şi patru coloane de numere alăturate, să zicem: Aşezaţi-vă în aşa fel încît să nu-i vedeţi pe ceilalţi jucători şi nici fila de calendar, şi cereţi cuiva să aleagă o dată (număr) oarecare dintre cele 16 încadrate, pe care s-o sublinieze. Rugaţi apoi o altă persoană să aleagă o nouă dată, dar care să nu fie pe acelaşi rînd sau coloană cu prima. Procedaţi la fel cu încă două persoane (fireşte, datele pot fi alese şi subliniate chiar de mai puţine persoane, eventual şi de una singură). În exemplul nostru, să presupunem că au fost alese: 3, 9, 18, 22. Şi acum urmează . . . surpriza: fără a cere nici un fel de lămuriri anunţaţi că suma celor patru date subliniate este egală cu 52. În adevăr: 3 + 9 + 18 + 22=52. Cum aţi aflat rezultatul? Dar îl ştiaţi chiar din momentul cînd aţi încadrat cele patru rînduri şi coloane; pentru aceasta era necesar să citiţi, să adunaţi şi să înmulţiţi cu 2 numerele din două colţuri opuse ale pătratului. Iată: 1 + 25=26X2=52; sau 22 + 4=26X2=52 Desigur, se poate renunţa la înmulţirea cu 2 dacă se adună toate numerele din cele patru colţuri ale pătratului, de exemplu: 1+4 + 22 + 25=52. Aceasta este regula generală a jocului, oricare ar fi luna luată ca bază.

• Un număr oarecare. În afară de organizator, la acest joc trebuie să participe patru fete şi patru băieţi (sau cel puţin două fete şi doi băieţi). Luaţi o coală de hîrtie albă, nouă, nemototolită şi fără nici un semn. Împăturiţi-o în opt părţi egale şi rupeţi-o după liniile îndoiturilor. Daţi fiecărei persoane cîte o bucată. Cereţi jucătorilor să scrie pe hîrtia primită un număr oarecare compus din cel puţin trei cifre, în timp ce staţi aşezat astfel încît să nu puteţi vedea ceea ce se scrie. Hîrtiile completate vor fi depuse la întîmplare într-o cutie, şapcă, borcan etc. În acest moment al jocului luaţi recipientul în care se află hîrtiile şi citiţi fiecare număr, după care anunţaţi dacă el a fost scris de o fată sau de un băiat (în cazul că sînt numai două fete şi doi băieţi, fiecare jucător va primi cîte două hîrtii). Cum reuşiţi să aflaţi? Este vorba, fireşte, de un truc, dar va fi extrem de greu ca cineva să-l ghicească. Totul constă în felul în care rupeţi şi distribuiţi hîrtia. Astfel, prima dată o veţi rupe pe lat, la jumătatea înălţimii lăsaţi foile suprapuse şi rupeţi-le din nou pe mijlocul lăţimii (partea cea mai mică). Rupeţi, în continuare, sferturile pe lungimea lor şi veţi obţine opt bucăţi egale, dar ... priviţi-le cu atenţie: patru dintre ele sînt rupte pe cîte trei laturi, iar celelalte patru numai pe două laturi. Cînd le distribuiţi aveţi grijă să le oferiţi pe toate cele cu trei laturi rupte numai fetelor (său numai băieţilor) şi astfel nu va vă fi deloc greu să „ghiciţi" cine a scris numerele; ajunge o singură privire asupra hîrtiei şi puteţi anunţa: „5678 a fost scris de o fată" etc.

• Ghicirea rezultatului. Cereţi unei persoane să aleagă în gînd un număr oarecare oricît de mare şi oferiţi-i pentru calcule un creion şi o bucată de hîrtie. Rugaţi apoi ca la numărul ales să adune 150, după care să scadă 37. Mai departe, cereţi ca din rezultat să fie scăzut numărul ales iniţial, iar noul număr obţinut să fie înmulţit cu 5. Ca ultimă operaţie rugaţi ca produsul să fie împărţit la 2.

1 2 3 4 8 9 10 11 15 16 17 18 22 23 24 25

În acest moment sînteţi în măsură să-i comunicaţi persoanei rezultatul tuturor calculelor sale. Acesta este 282,5. Iată şi un exemplu: să alegem, de pildă, numărul 20. 20 + 150=^170—37=^133—20=113x5=565 : 2=282,5

• Ghicirea vîrstei. Iată un procedeu datorită căruia puteţi să „ghiciţi" vîrsta unei persoane. Rugaţi pe cel în cauză să adauge un zero la numărul întreg al anilor pe care i-a împlinit, adică să-şi înmulţească vîrsta cu 10. După aceasta să aleagă o cifră oarecare cuprinsă între l şi 9 pe care s-o înmulţească cu 9. Produsul obţinut să-l scadă din numărul iniţial (vîrsta înmulţită cu 10) şi să vă comunice rezultatul calculelor. Pentru a afla numărul care reprezintă vîrsta căutată, separaţi cifra unităţilor şi adunaţi-o cu restul numărului care v-a fost comunicat. Suma reprezintă numărul căutat, adică vîrsta persoanei în cauză. De exemplu, dacă persoana are, să zicem, 14 ani, prin adăugarea unui zero va obţine numărul 140. Dacă cifra aleasă la întîmplare va fi, de pildă, 4 şi o va înmulţi cu 9, va obţine produsul 36, pe care scăzîndu-1 din 140, va avea diferenţa 104. Separînd cifra unităţilor, adică 4, şi adunînd-o la 10 (numărul rămas după despărţirea cifrei unităţilor) veţi obţine 10 + 4=14. Există multe alte trucuri cu ajutorul cărora poate fi „ghicită" vîrsta cuiva. Iată încă unul la fel de simplu şi tot de efect. Rugaţi persoana să-şi înmulţească numărul întreg al anilor împliniţi cu cifra 2, iar la produsul obţinut să adune cifra 5. Suma rezultată s-o înmulţească cu 5 şi să vă comunice numai rezultatul final. Ce aveţi de făcut? În toate cazurile ultima cifră va fi 5. Nu veţi ţine seama de ea. Puteţi chiar cere persoanei să vă spună rezultatul calculelor sale fără ultima cifră. Din numărul rămas scădeţi (în gînd) cifra 2, iar diferenţa va fi tocmai numărul ce reprezintă vîrsta căutată. Să aplicăm acest nou procedeu la exemplul de mai sus, al persoanei în vîrstă de 14 ani. Calculele vor fi: 14X2=28 + 5=33X5=165. Veţi ţine seama numai de 16 din care veţi scade 2 şi va rezulta, desigur, 14. La fel calculaţi pentru oricare alt număr. Să mai luăm, ca exemplu, o persoană în vîrstă de 63 ani: 63X2=126 + 5=131X5=655. Opriţi pe 65 din care scădeţi 2 şi diferenţa va fi 63.

Cartonaşe pentru ... ghicit Transcrieţi pe şapte cartonaşe de formă identică numerele din tabelele de mai jos. Oferiţi-le apoi unei persoane şi rugaţi-o să vă înapoieze numai pe acelea care, printre numerele ce le cuprind, au înscris şi numărul care reprezintă vîrsta sa. De exemplu, dacă vi s-au dat cartoanele II, III, IV şi VI puteţi anunţa că persoana are vîrsta de 46 ani. Cum aţi aflat? Observaţi că numărul 46 se află scris numai în coloanele acestor 4 cartonaşe. Adunînd primul număr (de pe prima coloană) a fiecărui cartonaş, se obţine: 2 + 4 + 8 + 32=46. La fel se procedează în oricare caz similar. Calculaţi, de pildă, ce vîrstă are persoana care v-a înapoiat cartonaşele I, III şi IV. Veţi aduna 1+4 + 8=13. Fireşte, aceste cartoane pot fi folosite şi pentru a „ghici" un număr oarecare (cuprins între 1 şi 100) pe care cineva l-a ales în gînd. În acest caz, ca şi în cele precedente, va vor fi înapoiate numai cartoanele pe care se află scris numărul ales, iar dumneavoastră îl aflaţi, fără greşeală, prin adunarea numerelor iniţiale ale respectivelor tabele. Fig.

Piese de şah din dopuri de plută Simplu, ingenios şi necostisitor pot fi construite piesele unui joc de şah folosind dopuri de plută şi beţe de chibrit. Mai întîi se confecţionează „modulele" din îmbinarea cărora va rezulta fiecare piesă. Acestea constau din jumătăţi, sferturi şi şesimi de dop, tăiate pe lăţime, cu ajutorul unui briceag sau cuţit bine ascuţit. Apoi se stabileşte „silueta" tip a fiecărei piese, de exemplu: pionul va fi o simplă jumătate (sau o jumătate plus o şesime), tura va însemna un dop întreg, calul va rezulta din asamblarea unei jumătăţi cu un sfert (reunite printr-un băţ de chibrit), nebunul va fi realizat din două sferturi şi o şesime (înşirate de-a lungul unui chibrit), regina va avea o jumătate plus trei şesimi îmbinate prin două chibrituri, iar regele va fi lucrat dintr-un dop întreg plus trei şesimi şi două chibrituri, între „feliile" unei piese aranjate pe un băţ de chibrit se lasă mici spaţii libere. Piesele negre se înmoaie apoi în cerneală, ori se vopsesc cu tuş sau cu o culoare de acuarelă, tempera, guaşă etc. Tabla jocului de şah poate fi liniată pe o simplă foaie pătrată din carton sau hîrtie. Dacă sînt destinate unei folosinţe mai îndelungate, înainte de a fi îmbinate, modulele pot fi finisate cu o pilă sau şmirghel fin.

DOMINO. Piesele unui joc de domino pot fi realizate din bucăţele de placaj sau carton, tăiate toate la aceleaşi dimensiuni. După aceasta, pe faţă se desenează cu tuş sau cerneală tip „carioca" punctele începînd cu O—O, O—1, O—2 ş.a.m.d. pînă la 6—6 sau 9—9. Cu ajutorul pieselor de domino pot fi organizate şi unele jocuri matematice.

REMI (sau rumy). — în mod asemănător se pot construi şi „pietrele" unui joc de remi. Fiecare serie va fi scrisă cu cerneală tip „carioca" de culoare diferită: negru, roşu, galben, verde.

Construcţie pe sticlă Pentru fiecare jucător sînt necesare cutii cu chibrituri şi cîte o sticlă de un litru, asemănătoare ca formă. Scopul jocului este de a aşeza, în timp de un minut, cît mai multe beţe de chibrit pe gura sticlei, indiferent în ce mod şi formă, dar fără a le lipi sau a le lega cu ceva. Este permis să fie repuse la loc beţele care cad, în timpul celor 60 de secunde. Cînd timpul a trecut, jucătorii fac un pas înapoi, iar conducătorul jocului numără „recolta" fiecăruia şi declară cîştigător pe cel care a pus cel mai mare număr de chibrituri. Eventual jocul poate fi repetat, luîndu-se în considerare suma celor două, trei runde.

Jocuri de cuvinte Jocul poate începe cu cel puţin doi participanţi. Se desfăşoară în scris. Dintr-un săculeţ, unde sînt introduse bileţelele cu toate literele alfabetului (în afară de k, x, y), se trag pe rînd cinci bilete. Fiecare literă scoasă este anunţată jucătorilor, iar bileţelul respectiv este reintrodus în sac, astfel încît să poată fi, eventual, tras din nou. Se cere ca, în timp de 3—4 minute, fiecare participant să compună cît mai multe cuvinte alcătuite numai din aceste litere, luate o singură dată într-un cuvînt. Nu sînt admise cuvinte care au mai puţin de trei litere. Dacă din cele 5 extrageri nu a ieşit nici o vocală, atunci ultimul bileţel este anulat şi se consideră, din oficiu, că a fost litera a. Nu este admis a se scrie nume proprii, în afară de denumiri geografice bine cunoscute. Iată un exemplu în care au fost extrase literele: t, o, d, c, a. Din ele pot fi compuse cuvintele: act, cad, cat, cod, cot, dac, dat, doc, oac, odă, coda, cotă, toca, catod, codat. Se acordă cîte l punct pentru fiecare cuvînt compus din trei litere, 2 puncte pentru cele cu patru litere şi 5 puncte pentru cele care includ toate cele cinci litere extrase. Deci, în exemplul de mai sus, se acordă 26 puncte. Jucătorii pot conveni ca în locul literelor k, x, y să introducă în sac vocalele a, o, u în dublu exemplar. De asemenea se stabileşte de la început dacă se admite ca a=ă, i=î, s=ş, t=ţ. În cazul cînd nu se convine asupra acestor egalităţi, vor fi introduse în sac şi literele ă, î, ş, ţ.

Litera repetată Joc pentru cel puţin doi participanţi. Se joacă în scris. Se urmăreşte ca fiecare jucător să scrie trei cuvinte în care o anume literă să se găsească de cît mai multe ori. Litera cheie poate fi extrasă dintr-un săculeţ unde toate literele alfabetului sînt scrise pe bileţele, ori poate fi aleasă prin deschiderea unei cărţi la întîmplare, şi luînd prima literă a primului cuvînt de pe pagină. De exemplu, să presupunem că a fost aleasă litera a. Pot fi scrise cuvintele : abandona, academician, abracadabranta Astfel litera a se găseşte de 12 ori. Se acordă cîte l punct pentru fiecare folosire a literei date, deci, în exemplul de mai sus, se obţin 12 puncte. Timpul acordat este de două minute. Un joc complet se face cu trei extrageri. Cîştigă cel care totalizează mai multe puncte din cele trei reprize.

Cuvinte în colaborare Joc pentru doi parteneri. Fiecare are cîte o foaie de hîrtie şi un creion. Se începe prin a desena pe fiecare hîrtie cîte un pătrat compus din 16 căsuţe, dispuse 4/4. După aceasta unul dintre jucători înscrie o literă, la proprie alegere, în oricare căsuţă a pătratului său, fără ca partenerul să-i vadă aşezarea. În acelaşi timp el anunţă ce literă a scris. Celălalt jucător trebuie să înscrie în propriul pătrat, unde crede de cuviinţă, litera anunţată, după care îi vine rîndul să aleagă o a doua literă, pe care o scrie şi o anunţă colegului de joc. Scopul urmărit de fiecare este ca, astfel, să obţină cît mai multe cuvinte (maximum 8) pe cele patru rînduri şi patru coloane ale pătratului, de care dispune. Se va ţine seama că: un cuvînt nu poate figura decît o singură dată într-un joc şi nu poate fi scris în acelaşi timp atît la singular cît şi la plural, de exemplu tată — taţi. Nu este admis a se scrie nume proprii decît dacă acestea reprezintă noţiuni geografice binecunoscute, de exemplu: ARAD, DEVA etc. Se admite că a=ă, i=î, s=s, t=ţ. Timpul maxim de gîndire la fiecare literă anunţată este de 30 secunde. Se acordă cîte l punct pentru fiecare cuvînt corect format. Jocul se repetă de patru ori, astfel încît fiecare partener să poată începe de două ori. Cîştigă cel care totalizează cele mai multe puncte după adunarea rezultatelor a patru reprize. Jocul devine dificil dacă o singură literă se repetă des, ori dacă se folosesc litere cu întrebuinţare redusă: x, y. Iată, mai jos două jocuri de cîte 8 puncte fiecare:

ACAR ROCA MARE ADOR ARAC ROŢI ROŢI ERIE

Jocul poate fi practicat, într-o versiune mai dificilă, folosind un pătrat compus din 25 de pătrăţele dispuse 5/5. Evident, în această variantă, cuvintele trebuie să fie compuse din cîte cinci litere. O altă variantă este aceea în care se cere ca un număr cît mai mare de cuvinte să fie identice atît pe orizontală cît şi pe verticală. Acestor cuvinte li se acordă cîte 5 puncte. Mai jos se află un joc realizat complet, care valorează deci 25 puncte: ISTEŢ ŞTIRI TITAN ERATĂ TÎNĂR Realizarea lui este meritorie şi pentru faptul că aici consoana t este prezentă de şapte ori, ceea ce înseamnă 28% din totalul literelor folosite.

Luptă pe 30 de pătrăţele Joc pentru doi parteneri. Materialele jocului constau într-un carton de formă dreptunghiulară, care este împărţit în 30 de pătrăţele aranjate în cinci rînduri de cîte şase, precum şi în 24 de pioni sau fise decupate din carton. 12 pioni vor fi de o culoare şi ceilalţi 12 de altă culoare sau formă. Pionii pot fi înlocuiţi şi cu monede de 5 şi de 15 bani sau cu seminţe diferite, de exemplu fasole şi porumb. Fiecare jucător dispune de cîte 12 pioni, fireşte toţi de aceeaşi culoare. Aceştia sînt aşezaţi pe căsuţele cartonului unul cîte unul, fiecare jucător avînd voie să aşeze o dată numai un singur pion. Nu este permis să se aşeze mai mult de doi pioni de aceeaşi culoare unul lîngă altul. După ce toţi pionii au fost aşezaţi mai rămîn libere numai şase pătrăţele. Jocul este început prin tragere la sorţi. După ce prima partidă a fost jucată, următoarele vor fi începute pe rînd de fiecare jucător. Scopul jocului este de a se reuşi să se alinieze trei pioni de aceeaşi culoare, unul după altul, pe un rînd vertical sau orizontal. De fiecare dată cînd un jucător realizează o astfel de formaţie, el are dreptul să ridice şi să scoată din joc unul dintre pionii adversarului, indiferent în ce loc este el plasat. Deosebit de interesant şi util este să se reuşească formarea unui „cal". Acesta constă în a avea două grupe de cîte doi pioni alăturate, între care se plimbă un al treilea. Astfel, la fiecare mişcare se realizează cîte o nouă formaţie de trei şi deci se scoate din luptă cîte un pion al adversarului. Această „cursă" este o armă aproape sigură pentru cîştigarea jocului. Întreg jocul este destul de simplu. El are unele elemente asemănătoare cu clasicul „ţintar". Pentru a cîştiga jocul este necesar ca aşezarea iniţială a pionilor să se facă cu multă grijă, căutînd să se aranjeze formaţii proprii favorabile, dar — în acelaşi timp — să se bareze calea eventualelor formaţii ale adversarului. După aşezarea tuturor pionilor, jucătorul care urmează la rînd are dreptul la prima mişcare. El poate să deplaseze oricare dintre pionii săi o singură pătrăţică în orice direcţie liberă, dar numai pe linii orizontale şi verticale; nu este permisă mutarea pe diagonale. O partidă ia sfîrşit atunci cînd unul dintre jucători a rămas cu numai 2 pioni. Un joc întreg se compune din trei partide şi este cîştigat de către cel care a realizat un cîştig de cel puţin două partide. Jocul acesta are avantajul de a putea fi improvizat în orice împrejurare, făcînd desenul celor 30 de pătrăţele pe o bucăţică de hîrtie şi folosind drept pioni orice materiale la îndemînă, care după terminare pot fi aruncate.

Amuzamente cu pioni Pregătiţi un carton de formă pătrată, cu latura de 12 cm şi 12 pioni, de formă rotundă sau pătrată, decupaţi tot din carton sau material plastic, de mărimea unui nasture de cămaşă. Jumătate din numărul lor vor fi de o culoare, iar restul de alta, de exemplu 6 albi şi 6 negri, Cu ajutorul acestora este posibilă organizarea mai multor jocuri şi dezlegări de probleme de perspicacitate. Aşezaţi 6 pioni astfel încît să formeze trei rînduri., fiecare a cîte 3 piese. Aşezaţi 10 pioni pe două rînduri a cîte 5 piese. Mutaţi apoi 4 pioni, astfel încît să formaţi 5 rînduri, fiecare a cîte 4 piese. Aşezaţi 12 pioni, indiferent culoarea, de-a lungul laturilor pătratului, astfel încît să aveţi pe fiecare latură cîte 4 piese. După aceasta, încercaţi să aranjaţi aceleaşi piese în figuri care să aibă cîte 5 pioni pe o latură şi, apoi, cîte 6. Desenaţi pe carton figura din desenul alăturat şi aşezaţi pe aceasta 8 pioni, numerotaţi de la l la 8, în poziţiile indicate. Apoi, mutaţi, pe rînd, cîte o singură piesă., astfel încît toţi pionii să devină aranjaţi în ordinea naturală a numerelor pe care le poartă (de la l la 8). Soluţia optimă necesită 17 mişcări. Fig 11 Din trei mutări. Aşezaţi pe carton, într-un singur rînd, alternativ, începînd de lîngă latura din dreapta, un pion alb, apoi unul negru pînă cînd aveţi în şir 3 albi şi 3 negri. În stînga rândului trebuie să mai rămînă suficient spaţiu liber pentru patru pioni. Se cere ca din trei mutări să fie aranjate piesele astfel încît ele să se suc-ceadă în ordinea culorilor: cele trei albe, urmate de cele negre. În cîte mutări? Scrieţi în centrul a opt pioni numerele de la l la 8. Notaţi apoi în cele patru colţuri ale cartonului literele A, B, C, D, iar în centru litera E. Aici (în centru) aşezaţi toţi pionii sub forma unei coloane, la baza căreia se află pionul 8, iar deasupra ceilalţi, în ordinea descrescătoare a numerelor; deci prima piesă va fi cea cu numărul 1. Încercaţi acum să mutaţi pionii cu numere fără soţ în colţul notat cu litera A, iar pe cei cu soţ în colţul B în cel mai mic număr de mişcări. Vă puteţi folosi pentru treceri auxiliare şi de colţurile C şi D. Ţineţi seama că: 1) mutare înseamnă orice schimbare a poziţiei unui pion; 2) poate fi mutată o dată numai o singură piesă şi numai cea de deasupra unei coloane; 3) nu este admis ca o piesă cu număr mai mare să fie aşezată peste una cu număr mai mic şi nici una cu soţ peste alta fără soţ, sau invers. Cîte mutări vă sînt necesare? Joc în doi. Desenaţi pe carton un rînd compus din opt pătrăţele egale şi notaţi-le cu litere de la A la H. În căsuţele D, F şi H aşezaţi cîte un pion (indiferent culoarea). Trageţi la sorţi cine începe jocul. Fiecare participant mută, pe rînd, cîte o singură piesă, oricare, numai de la dreapta spre stînga, şi o aşază pe alt pătrăţel gol sau ocupat de alt pion (deasupra acestuia). O piesă poate sări peste alta. Cîştigă jocul partenerul care va aşeza ultima piesă în pătratul A. Dacă se joacă după un sistem bine gîndit dinainte, jocul poate fi cîştigat întotdeauna de cel care începe. Fig 12 Desenaţi pe carton — Se mută întîi pionul 7 pe locul liber din faţa lui, apoi pionul 6 se ridică în spaţiul ocupat înainte de 7 şi astfel, în continuare se mişcă pionii: 3_7_6 — l — 2 — 4 — l — 3 — 8— l — 3 — 2 — 4— 3 — 2. Din trei mutări — Consideraţi că pionii au fost numerotaţi de la l la 6. Mutările se fac luînd ... cîte doi pioni la o mişcare, după cum se vede în desenul alăturat. Fig 13 În cîte mutări? — Sînt necesare cel puţin 24 de mutări, astfel: piesa nr. l se mută în cîmpul A, deci l—A,, apoi 2—-B, 3—C, 4—D, 5—B, 3—B, l—-B, 6—C, 7—A, l—A, 6—E, 3—C, l—C, 5—A, l—A, 3—A, l—A, 6—C„ 8—B, 6—B, 2—E sau C) 4—B şi 2—B. Fig 14

Jocuri pe tabla de şah Şi cînd sînteţi singur, tabla de şah va poate oferi prilejul unor momente de meditaţie pentru a rezolva probleme care ţin şi de domeniul matematicii, avînd, deci, un spor de atractivitate. 1. Începeţi prin a pregăti 32 de cartonaşe (de mărimea unui cîmp al tablei de şah) pe care scrieţi în ordine numerele de la l pînă la 32. Aşezaţi apoi în cele patru cîmpuri albe de sus ale tablei de şah cartonaşele cu numerele: 21, 4, 10, 31. De aici înainte iniţiativa vă aparţine: distribuiţi restul numerelor în celelalte cîmpuri albe, astfel încît să obţineţi pe toate liniile orizontale şi pe coloane suma 66. 2. Problema aceasta are 4 860 de soluţii. Se cere să aşezaţi pe tabla de şah cinci regine, în aşa fel încît ele să ameninţe toate cîmpurile. Cîte poziţii diferite reuşiţi să găsiţi? 3. Încercaţi să aşezaţi pe tabla de şah opt regine în aşa fel încît niciuna să nu fie în gardă cu alta. Această problemă are 92 de soluţii. 4. Desenul alăturat va prezintă o tablă de şah pe care sînt aşezaţi patru cai. Încercaţi să împărţiţi tabla în patru părţi identice ca formă şi suprafaţă, astfel ca pe fiecare parte să se afle numai un singur cal. 5. Aşezaţi la locul său firesc pe tablă un nebun. Găsiţi apoi care este numărul minim de mutări ce-i sînt necesare pentru a parcurge toate cîmpurile tablei de pe culoarea sa. 6. Căutaţi un loc (cîmp) pe tabla de şah de unde începeţi cursa unui cal, astfel ca la fiecare mutare piesa aceasta să atingă alt cîmp, iar după mutarea a 64-a, pînă cînd va fi trebuit să parcurgă toate cele 64 de pătrăţele, să revină în cîmpul de unde a pornit. Fig 15-16 Răspunsuri: 1. Aşezaţi numerele în cîmpurile de culoare albă aşa cum se vad în desenul alăturat. 2. Există 638 de poziţii iniţiale. Restul, pînă la 4 860, se obţine prin rotiri şi reflecţii în oglindă ale tablei de şah. În desenul alăturat vi se prezintă una din poziţiile iniţiale. 3. Acest joc are 12 poziţii iniţiale, din care una o puteţi observa în desenul alăturat. 4. Tabla de şah trebuie împărţită aşa cum reiese din desenul alăturat. 5. După cum reiese din desen, sînt necesare 17 mutări. 6. Aşezaţi calul şi apoi mutaţi-1 potrivit traseului indicat în figura alăturată. Fig 17-18

[modifică] La întoarcerea din excursie

După înapoierea dintr-o călătorie, chiar dacă aceasta a fost de scurtă durată, trebuie să vă îngrijiţi, cît mai repede, de întreţinerea şi repararea (la nevoie) a obiectelor pe care le-aţi avut la drum. Obiectele din material plastic sau cauciuc (perne, colaci, caschete de baie, bureţi etc.), precum şi saltelele sau bărcile pneumatice se scutură sau se perie pentru a îndepărta nisipul şi praful, apoi se spală (sau se şterg) cu o soluţie dintr-un detergent în apă, se clătesc şi se pun la uscat la umbră. Dacă sînt cumva pătate cu păcură sau ulei mineral ori vegetal locurile respective vor fi presărate abundent cu un detergent (pulbere) şi frecate (cu mişcări circulare) cu un tampon din pînză udă. Eventual operaţiunea se repetă. Nu folosiţi în nici un caz benzină, neofalină sau petrol. Aceste produse sînt indicate numai pentru obiectele confecţionate din fire textile naturale (bumbac, in, lînă). Saltelele şi pernele din material plastic expandat (poros) îmbrăcate în huse textile, trebuie să fie, de asemenea, spălate cu apă şi un detergent fluid (Deval), apoi bine clătite cu apă caldă. Aceasta se va face după sosirea din fiecare excursie, pentru a se înlătura praful şi transpiraţia. Se pun la uscat întinse pe frînghie, la umbră. Dacă sînt puse la păstrat fără a fi curăţate pot căpăta un miros urît (sau pot mucegai), care cu greu mai poate fi înlăturat. Termosul se demontează, extrăgînd butelia de sticlă din învelişul exterior, şi se spală fiecare piesă în parte. Dacă interiorul buteliei a prins un miros dezagreabil, turnaţi înăuntru un pahar de apă în care-aţi adăugat două linguri de oţet; puneţi capacul şi agitaţi puternic. Asamblaţi din nou termosul numai după ce toate piesele sale sînt bine uscate atît în interior, cît şi în exterior. Pe teren, dacă nu aveţi la dispoziţie un detergent, puteţi folosi cu succes cenuşă şi nisip fin (chiar amestecate) sau resturi de săpun strînse într-o cîrpă ori o batistă uzată, care va fi folosită ca burete spălător. Verificaţi cu atenţie toate piesele cortului. Scuturaţi-le de praf, curăţaţi eventualele pete şi reparaţi posibilele rupturi sau rosături de pe ţesături (pînză). Nu uitaţi corzile care pot fi roase şi subţiate, în care caz nu le înnodaţi, ci înlocuiţi-le. Nu împachetaţi piesele cortului decît după ce au fost bine uscate la soare, altfel prind mucegai. Curăţaţi cu atenţie şi piesele metalice ale cortului, apoi ungeţi-le cu un strat subţire de vaselină, împotriva oxidării. Nu uitaţi să spălaţi şi foliile din material plastic folosite, rucsacul (care este bine să fie spălat cu un detergent atît pe dinafară cît şi în interior), sacii de dormit, păturile, pernele, aşternuturile, care — din cauza transpiraţiei înmagazinate şi a prafului — pot căpăta mirosuri urîte. Reparaţi şi întreţineţi obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Ghidaţi-vă, pentru aceasta, şi după reţetele pe care vi le vom oferi în continuare.

[modifică] Curăţarea şi întreţinerea obiectelor din piele

Îmbrăcămintea, încălţămintea, mănuşile, curelele, servietele şi alte obiecte confecţionate din piele naturală pot fi curăţate de pelicula de impurităţi sau de pete accidentale. Iată cîteva reţete la îndemîna oricui: Îndepărtarea unui strat subţire, uniform, de impurităţi. Se bate spumă albuşul unui ou. Se îmbibă o bucată de pînză cu această spumă şi se freacă pielea, cu mişcări circulare. Apoi se lustruieşte prin frecare cu pluş sau o bucată de pînză groasă, moale (diftină, molton) şi curată. Îndepărtarea unui strat mai gros sau mai vechi de impurităţi. Se dizolvă 25 g fulgi de săpun de toaletă (ras) în 50 ml apă fierbinte. Se agită pînă la dizolvarea completă şi se lasă în repaos pînă cînd ajunge la temperatura camerei, după care se adaugă 50 ml benzină extracţie (neofalină, nu benzină auto). Se agită îndelung, pînă la obţinerea unei emulsii omogene. În aceasta se îmbibă un tampon din pînză moale sau tifon cu care se freacă suprafaţa murdară a pielei. Dacă murdăria nu iese complet, se repetă operaţiunea folosind alt tampon curat. Apoi se lustruieşte, ca mai sus. Îndepărtarea petelor de iarbă, fructe, cafea. Se dizolvă 2,5 g clorură de potasiu în 25 ml apă caldă şi se adaugă 25 rnl soluţie de acid clorhidric. Se agită pentru omogenizare. Separat, în altă sticlă, se dizolvă 2,5 g acid citric în 10 ml apă caldă, apoi se adaugă 50 ml spirt sanitar. Se amestecă bine cele două soluţii obţinînd astfel un preparat care se aplică, frecînd uşor cu un tampon, numai peste locurile pătate. Dacă pata rezistă, se lasă deasupra ei un tampon de vată îmbibat în soluţie, timp de 10— 15 minute. După aceasta se freacă din nou şi se şterge locul, de 2—3 ori, cu vată înmuiată în apă caldă. În final, se unge cu un strat subţire din crema de întreţinere (preparată după reţeta de mai jos) şi se lustruieşte cu pluş. Cremă pentru întreţinere. Pe baia de apă său de nisip se topesc 50 g ceară de albine şi 50 g vaselină pură. Se stinge sursa de căldură şi peste 'amestecul cald se adaugă 30 ml terebentină. Se amestecă sau se agită (într-o sticlă) pînă la completa omogenizare. La răcire se obţine o cremă care se aplică pe piele cu un tampon de vată. Se lustruieşte cu o bucată de pluş. Operaţiunea se execută de obicei o dată pe an, sau după curăţirea pentru îndepărtarea unor impurităţi ori a unor pete. Altă cremă. Se topesc pe baia de apă 50 g ceară de albine şi 5 g colofoniu (sacîz) bine mărunţit. Se adaugă 20 g ulei de in şi se stinge sursa de căldură. În soluţia caldă se toarnă 50 ml terebentină şi se amestecă pînă la omogenizare. Se foloseşte după răcire. Curăţirea mănuşilor sau a curelelor (cordoanelor). În 50 ml apă caldă se dizolvă 5 g Deval sau alt detergent. Se adaugă l ml amoniac (soluţie) şi 5 ml apă oxigenată. Se agită pentru omogenizare. Cu soluţia obţinută se spală mănuşile de culori deschise. Se clătesc apoi cu apă caldă şi se usucă îmbrăcate pe mîini (altminteri pielea se strîmtează). Altă reţetă (pentru culori deschise). Se amestecă 10 ml neofalină, 2 ml terebentină şi 10 g talc pulbere. Mănuşile (îmbrăcate pe mîini) se freacă bine cu această pastă. Talcul rămas după uscare se înlătură prin scuturare şi periere. Reţetă pentru mănuşi de culori închise. În 50 ml lapte se dizolvă 2 g sodă de rufe. Mănuşile (îmbrăcate pe mîini) se freacă bine pînă cînd dispar urmele de transpiraţie şi alte impurităţi. Se şterg cu un prosop uscat şi se lasă pe mîini pînă la completă uscare. Alta reţetă. 20 g săpun (ras) de toaletă se dizolvă în 20 ml apă caldă, apoi se adaugă 15 ml amoniac (soluţie) şi 15 ml apă de clor, agitînd continuu. Soluţia se aplică pe mănuşi prin frecare cu un tampon de vată. Se usucă şi se ung cu un strat fin din crema pentru întreţinere (de mai jos), apoi se lustruiesc cu pluş sau flanelă. Crema pentru întreţinerea supleţei mănuşilor. 4 g ulei de ricin sau de peşte se amestecă bine cu 6 g ulei de parafină (medicinal). Separat se dizolvă 0,5 g borax în 20 ml apă. Cele două soluţii se amestecă pînă la obţinerea unei emulsii omogene, cu care se ung mănuşile, curelele său hainele din piele fină, o dată pe an. Se lustruiesc cu pluş sau flanelă.

[modifică] Întreţinerea încălţămintei

Zilnic se înlătură praful prin periere. Dacă sînt urme sau pete de noroi, acestea se curăţă cu un tampon textil înmuiat într-o soluţie apoasă dintr-un detergent, apoi se clăteşte, se usucă şi se dă cu cremă. Pentru îndepărtarea mirosului neplăcut şi a urmelor de transpiraţie din interior, se şterg cu o soluţie obţinută din: apă 100 ml, Deval 2 g, apă oxigenată 10 ml, spirt sanitar 20 ml, formol 2 ml. Încălţămintea din material plastic se spală cu o soluţie dintr-un detergent (de preferat Deval) în apă, apoi se şterge cu o cîrpă uscată, încălţămintea de lac se freacă bine cu un tampon înmuiat în pasta preparată astfel: 5 g ulei de in, l g Deval şi 10 g smîntînă se amestecă omogen, la rece. Se şterge cu o cîrpă moale şi se poate lustrui cu piele de căprioară. Pantofii de tenis sau ghetele de baschet se spală, pur şi simplu, atît în exterior cît şi în interior, cu o perie şi o soluţie apoasă dintr-un detergent, apoi se clătesc. Se lasă la uscat, expuşi la soare şi vînt, ori chiar atîrnaţi pe sîrmă de rufe cu ajutorul clasicelor cîrlige. Este recomandabil ca în interiorul acestui tip de încălţăminte să fie introdus un branţ din plută, bine pudrat cu pulbere de talc pe ambele feţe. Branţul se schimbă şi se spală zilnic. Crema pentru încălţăminte poate fi obţinută în gospodărie uşor, de bună calitate şi economic. Se prepară o dată o canitate mai mare, care se toarnă şi se păstrează în cutii său borcane mici, astupate ermetic. Cremă neagră. Pe baia de apă sau de nisip se topesc, amestecînd bine: 25 g vaselină pură, 50 g ceară de albine şi 50 g parafină. Separat se dizolvă 5 g negrozin în 10 ml spirt tehnic. Se stinge orice flacără şi în soluţia de spirt se adaugă 150 ml parchetin şi 200 ml terebentină. Această soluţie comună se toarnă încet şi amestecînd continuu peste amestecul de mai sus, cald, dar în absenţa oricărei flăcări. Cînd s-a obţinut o ceară omogenă se toarnă, caldă încă, în cutii. Ceară maro. Ca mai sus, se topesc 50 g ceară de albine şi 25 g fulgi de săpun. Se stinge orice flacără şi se adaugă, amestecînd continuu, 75 ml terebentină şi o soluţie de 3 g colorant maro pentru piele dizolvat în 6 ml spirt tehnic. Ceară incoloră pentru lustruit încălţămintea. Pe baia de apă se topesc 50 g ceară de albine, 25 g cerezină şi 50 g parafină. În absenţa sursei de încălzire, se adaugă amestecînd: 250 ml parchetin şi 100 ml terebentină. Pasta se toarnă caldă în cutii sau borcane, care se astupă ermetic. Ceara se aplică într-un strat subţire numai peste pielea încălţămintei deja dată cu cremă. Se lasă în repaos 5—10 minute, după care se lustruieşte cu peria şi apoi cu pluşul.

[modifică] Pentru impermeabilitatea încălţămintei

Substanţele pentru impermeabilizare se aplică numai pe încălţămintea curată şi uscată. Unguent. Pe baia de apă sau de nisip se topesc, amestecînd: 25 g seu de oaie sau capră, 5 g ceară de albine şi 5 g colofoniu. Se adaugă 30 ml ulei de in fiert. Cu acest amestec, cald, se ung tălpile şi feţele încălţămintei. Se repetă după 6 ore şi se lasă în repaos cel puţin 24 ore înainte de purtare. Altă reţetă. Ca mai sus, se topesc, amestecînd: 15 g ceară de albine împreună cu 60 g ulei de peşte. Se adaugă 3 g borax, 30 ml glicerina şi, eventual, un colorant (negru de fum sau ocru — în funcţie de culoarea încălţămintei) 3 g. Se stinge focul şi se toarnă 10 ml terebentină, amestecînd pînă la omogenizare. Se aplică 2—3 straturi succesive, cu un tampon de vată, cînd unguentul este cald. Ceară. Ca mai sus, se topesc şi se amestecă bine: 25 g ceară de albine, 25 g parafină, 15 g lanolină (sau seu de oaie), 15 g seu de vită. Ferind de flacără, se adaugă 100 ml parchetin şi 75 ml terebentină. După omogenizare se toarnă caldă în recipiente, care se păstrează bine astupate. Pastă. Se topesc 10 g seu de viţă, 30 g untură de porc şi 20 g ceară de albine. Ferind de flacără, se adaugă, amestecînd, 15 ml ulei de gătit şi 15 ml terebentină. Se omogenizează. Părţile din piele (şi tălpile) se ung cu pasta caldă, apoi se repetă de încă două ori, folosind un tampon de vată. Altă reţetă. Se topesc: 30 g seu de viţă şi 35 g ceară de albine, apoi se adaugă 35 ml ulei de in fiert. Eventual poate fi adăugat şi un colorant de anilină sau negru de fum (pentru încălţămintea de culoare neagră) 0,5 g. Se omogenizează şi se aplică, cînd este caldă, în 2—3 straturi succesive la interval de cel puţin o oră între straturi. Numai pentru impermeabilizarea tălpilor. Se topesc 25 g ceară de albine, 25 g răşină uscată şi 10 g seu de vită. Apoi se adaugă 200 ml ulei de in şi 10 ml terebentină. Se aplică pe tălpi şi cusături, caldă. După răcire, se repetă de încă două ori. Pentru redarea supleţei pielei uscate (scorojite) a încălţămintei. Dacă pielea bocancilor a devenit scorţoasă, casantă, este periculos să fie folosiţi fără o prealabilă recondiţionare, deoarece poate plesni pe neaşteptate şi, în plus, prezintă riscul de a produce rosături grave piciorului. Pentru a reda elasticitatea pielei şi a tălpii este necesar ca aceasta să fie bine unsă, de 2—3 ori, cu un amestec cald preparat din: 35 g parafină topită şi omogenizată cu 20 ml ulei de in şi 10 ml ulei de peşte. Feţele şi tălpile se freacă apăsat cu o bucată de flanelă.

[modifică] Capitolul IV. SĂ OCROTIM NATURA CU DRAGOSTE ŞI RESPECT

În tren sau autocar, la cabană, în camping, pe drumuri de apă, de şes ori de munte, etica turistică nu este diferită de cea care ne călăuzeşte comportamentul de zi cu zi. Numai că, în timpul excursiilor, grija faţă de noi înşine şi faţă de semeni trebuie corelată cu respectul faţă de aerul, apa şi pămîntul — într-un cuvînt, mediul înconjurător — care permite omului să trăiască şi să se dezvolte, faunei şi florei să existe. Felul în care ne comportăm în excursie trebuie să fie astfel încît să nu supere pe nimeni şi să nu vatăme ori să contribuie la urîţirea naturii, la poluarea locurilor pe unde trecem şi poposim. Desigur, şi în cursul unei călătorii turistice, fiecare se comportă potrivit trăsăturilor personalităţii sale, deprinderilor şi obiceiurilor pe care le are, nivelului său de educaţie civică, de bună cuviinţă şi simţului de responsabilitate, de respect şi dragoste faţă de natură şi de oameni.

[modifică] Cum ne comportăm în timpul excursiilor?

În rîndurile următoare nu intenţionăm să fixăm limitele imuabile ale unui cod etic al turistului, ci doar să ne referim, pe scurt, la unele aspecte şi atitudini despre care apreciem că este util să le aibă în vedere oricine pleacă de acasă, pentru a se bucura de frumuseţea şi binefacerile naturii şi de tot ceea ce oamenii au construit, amenajat şi realizat pentru ca turistul să se simtă bine şi să-i fie de folos în decursul călătoriilor. Astfel, cînd porniţi la drum, luaţi numai atîtea bagaje cît sînteţi siguri că le puteţi transporta singuri, fără a fi nevoie ca pe traseu să faceţi apel la altcineva care să vă poarte rucsacul sau măcar o parte din obiecte. Nu lăsaţi tovarăşii de drum să vă aştepte. Punctualitatea trebuie să fie o calitate indispensabilă oricui, nu numai în drumeţie. Un tren pierdut sau rătăcirea de colectiv din cauza unei întîrzieri de cîteva minute poate rata programul întregii excursii. Căutaţi să ajungeţi la punctul de întîlnire cu cîteva minute mai devreme decît ora stabilită. În călătorie căutaţi să nu ieşiţi cu nimic din comun: adoptaţi o ţinută decentă, corespunzătoare sexului şi vîrstei. Grija faţă de felul cum vă îmbrăcaţi este o dovadă de respect faţă de voi şi, mai ales, faţă de alţii. În tren sau autocar, ori pe vapor fiţi politicos cu cei din jur. Dacă aveţi cunoscuţi printre persoanele din compartiment salutaţi-i. Răspunsul la salut este, pentru un om politicos, obligatoriu. Primul salută bărbatul cel mai tînăr. Dacă daţi mîna cu cei cunoscuţi, evitaţi să le întindeţi o mînă moale. Persoanele în vîrstă oferă mîna celor mai tineri şi niciodată invers. Se întinde totdeauna mîna dreaptă. Dacă o situaţie excepţională vă obligă să daţi mîna stîngă (dreapta, de pildă, e ocupată cu bagaje), sînteţi obligat să vă cereţi scuze. Nu reţineţi şi nu strîngeţi „voiniceşte" mîna care vi s-a oferit. Cînd daţi mîna cuiva scoateţi mănuşa. Căutaţi să vă aranjaţi bagajele şi să ocupaţi locul în compartiment sau autocar fără a-i deranja pe ceilalţi călători. Nu vă antrenaţi în discuţii zgomotoase şi nesfîrşite cu colegii de grup sau călătorii din compartiment. Şuşotelile, comentariile, chiar strecurate la ureche, nu sînt politicoase, deranjează pe ceilalţi călători. Nu folosiţi aparatul de radio sau casetofonul decît dacă aveţi garanţia că nu deranjaţi pe nimeni cu sunetele lui; în prealabil cereţi permisiunea asistenţei. Evitaţi un du-te-vino continuu pe uşa compartimentului. Nu uitaţi că pe fereastră mai doresc să privească şi alţii, aşa că nu o ocupaţi în întregime rezemîndu-vă cu coatele. Admiraţi peisajul fără exclamaţii stridente. Într-un vehicul aglomerat nu ezitaţi nici o clipă să oferiţi locul vostru unei persoane mai în vîrstă, cu copil în braţe sau unei femei. La cabană respectaţi liniştea celorlalţi turişti. Ţipetele, strigătele, comportarea zgomotoasă nu sînt făcute pentru jocurile de cabană. Rîdeţi cu decenţă. Cînd se rîde nu se astupă gura cu mîna. Dacă sosiţi seara tîrziu la cabană, instalaţi-vă cu cît mai puţin zgomot. Veţi aprecia această dovadă de politeţe faţă de ceilalţi cînd şi alţii vă vor trata la fel. Uşile se închid şi se deschid încet, cu mîna, şi nu se trîntesc. Nu fugiţi pe culoare. Peste tot păstraţi curăţenia. Înainte de a intra în cabană, ştergeţi bine încălţămintea, scuturaţi-vă picioarele de apă sau de zăpadă, dacă este cazul. Grija faţă de bunurile obşteşti este o îndatorire cetăţenească. Nu le deterioraţi. Respectaţi şi păstraţi cu grijă inventarul cabanei. Nu credem că ar fi cineva în stare să se culce pe pat cu bocancii în picioare sau să-şi şteargă mîinile sau încălţămintea pe faţa de masă, perdele, pături. Dimineaţa, înainte de a pleca, faceţi patul în care aţi dormit pentru a-l lăsa aşa cum l-aţi găsit. Cînd sînteţi în drumeţie, mergeţi în ordine, linişte şi cu decenţă. Pe şosele şi drumuri publice se impune cunoaşterea şi respectarea cu stricteţe a regulilor de circulaţie. Fiecare participant va rămîne în cîmpul vizual al celorlalţi. Ajutaţi-vă ori de cîte ori este nevoie tovarăşii de drum, excursionişti din alte grupuri şi străduiţi-vă să nu le faceţi greutăţi de nici un fel. Fiţi atent la ceea ce se întîmplă în jur şi interveniţi cînd puteţi fi de folos. Aveţi încredere în colectivul şi conducătorul excursiei; sprijiniţi-1 de fiecare dată cînd este nevoie. Marcajele şi tăbliţele indicatoare, semne atît de preţioase mai ales în drumeţia de munte, nu trebuie stricate sau „îmbogăţite" cu inscripţii, mesaje, desene etc. Nu va „distraţi" niciodată schimbîndu-le direcţia; poate fi un fapt cu consecinţe grave pentru cei ce vin după voi. Locul unde aţi poposit şi aţi mîncat să nu iasă cu nimic în evidenţă din cadrul înconjurător firesc, după ce l-aţi părăsit. Nu faceţi focul în pădure în nici o împrejurare! Nu poluaţi în nici un fel natura. Nu aruncaţi la întîmplare ambalaje, borcane, sticle, cutii, hîrtii... Depuneţi toate resturile într-o groapă pe care o astupaţi cu pămînt, nisip sau pietre. Nu vă scrieţi numele pe scoarţa copacilor, stînci, stîlpi indicatori, pereţii peşterilor sau alt „loc vizibil". Aminti-ţi-vă de cuvintele lui Calistrat Hogaş: „Toţi cîţi trecuseră pe aici, călători, poate, ca şi mine, îşi zgîriaseră numele lor în scoarţa netedă a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovaţi, în gîndul meu, pe toţi aceşti zgîrietori de copaci, care avuseseră deşertăciunea vrednică de rîs de a-şi eterniza numele în pustiu; şi cu atît mai mult îi găseam vinovaţi, cu cît mi se părea mie că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreţia singurătăţii şi se amesteca jignitor în sublimul întregului". Cînd vizitaţi o peşteră, chiar nepăzită, nu rupeţi stalactite sau stalagmite! Prin locurile pe unde treceţi puteţi întîlni păsări şi animale rare ori specii de plante unice care vă bucură privirea şi vă trezesc emoţii plăcute, de neuitat. Admiraţi-le cu discreţie, eventual fotografiaţi-le, dar nu le faceţi nici un rău. De pildă, pelicanii din Delta Dunării sînt ultimii descendenţi din stirpea marilor zburătoare de baltă. Ei şi-au făcut în rezervaţiile din Deltă singurul mediu optim de regenerare de pe întreg continentul european. Capra neagră, podoabă de rară frumuseţe şi agilitate a înălţimilor şi a crestelor inexpugnabile, dă munţilor noştri un semn de nobleţe şi-i aşază sub pecetea peisajelor inedite. Poienele populate cu narcise sînt adevărate bijuterii înflorate şi parfumate ale naturii, simboluri ale gingăşiei şi purităţii. Nu le culegeţi florile! Buchetele se vor ofili repede şi zadarnic, dar prin acţiunea voastră nesăbuită veţi răpi altor călători bucuria de a le vedea acolo unde florile cresc. Dăinuirea lor în stare sălbatică reprezintă un adevărat miracol al ecosistemului carpato-dunărean. Nu rupeţi, ci ocrotiţi cu respect toate acele plante rare care sînt în paza legii şi a omeniei. Dintre acestea, vă amintim doar cîteva: — garofiţa Pietrii Craiului (Dianthus callizonus) — plantă unicat mondial, care poate fi întîlnită numai pe pajiştile şi în pădurile Pietrei Craiului; — floarea de colţ, albumeală (Leontopodium alpinum), care creşte pe stîncăriile prăpăstioase din etajele montane; — sîngele voinicului (Nigritella nigra şi lV. rubra), două specii de orhidee care vieţuiesc mai ales în păşunile alpine şi subalpine; — usturoiul cheilor (Allium obliquum), ce poate fi întîlnit în ţara noastră numai la Cheile Turzii etc. În paginile următoare ne vom ocupa, în mod special, de unele rezervaţii, păduri şi exemplare izolate de arbori şi arbuşti care constituie adevărate comori ale naturii din patria noastră.

[modifică] Popasuri prin unele rezervaţii naturale

Călătoriile prin rezervaţii naturale din România oferă prilejuri unice de cunoaştere a unor exemplare deosebite, excepţionale, din floră şi faună, care trăiesc în mediul lor natural, dar şi clipe de uimire, încîntare şi emoţie în faţa unor peisaje de o frumuseţe fascinantă, adesea nebănuită. Pentru întîlnirea cu aceste comori inestimabile ale naturii patriei, turistul trebuie să se pregătească în mod deosebit. Mai întîi îi este necesară o bună informare documentară referitoare la zona pe care intenţionează s-o viziteze. Pentru aceasta va trebui să-şi procure hărţi speciale (care pot fi găsite şi în Atlasul geografic general, ghiduri, lucrări de specialitate şi de popularizare, determinatoare. Toate acestea îi vor permite călătorului nespecialist să descopere mai lesne plante extrem de rare, dar de talie mică, cum este, de pildă, garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) — care constituie un unicat mondial — ce poate fi întîlnită doar în România, în rezervaţia Piatra Craiului, mai ales pe versantul vestic al masivului, dinspre Dîmboviţa, prin pajiştile de la limita dintre etajul subalpin şi zona alpină, ori prin stîncăriile însorite din partea inferioară a zonei. Numai că această raritate este o plantă micuţă, pe care trebuie s-o cauţi cu un ochi avizat. Şi această caracteristică este valabilă pentru numeroase specii. Cum este interzis (şi penalizat) de lege şi de omenie ca aceste plante rare să fie rupte, călătorul amator de imaginile inefabile din rezervaţii are nevoie de un bun aparat de fotografiat, prevăzut cu teleobiectiv, eventual şi cu stativ, dotat cu peliculă color. Este necesar şi un exponometru. Se pot realiza astfel atît imagini fotografice color pozitive pe carton, cît şi diapozitive sau diafilme. Nu este de prisos nici un aparat de filmat, cu teleobiectiv dotat cu peliculă color de super 8 sau 16 mm. Aparatul de filmat este neapărat de folos mai ales pentru întîlnirile cu animale alpine rare, cum sînt: capra neagră, şoarecele de zăpadă, prundăraşul de munte, sau cu unele din cele care pot fi găsite în păduri: cerbul, cocoşul de mesteacăn, căpriorul etc. Turiştii cu talent la desen pot lua şi albumul de schiţe sau un bloc, împreună cu instrumentele şi culorile necesare. În sfîrşit, înainte de a intra în oricare rezervaţie naturală, în aceste sipete cu comori ale naturii şi ştiinţei, trebuie reamintite şi respectate cu stricteţe unele reguli din „codul etic al turistului": 1) se circulă numai pe potecile marcate; 2) NU se rup şi nu se calea, din neatenţie, plantele ocrotite; 3) NU se face focul în nici un caz în aceste zone şi nu se aruncă nici un fel de gunoaie, hîrtii, resturi alimentare, ambalaje etc.; 4) NU se aşază cortul la întîmplare, ci numai în locuri permise; 5) NU se rostogolesc pietre sau buşteni; 6) NU se trece cu nepăsare pe lîngă cei care ar încerca să nu ţină seama de cele de mai sus, care ar vizita aceste zone fără dragostea şi respectul cuvenit pentru valoarea oazelor naturale de frumuseţe şi inedit. Rezervaţiile naturale din ţara noastră sînt în număr de circa 300 şi ocupă mai bine de 100 000 ha. Dintre acestea sînt: 44 rezervaţii mixte, 48 forestiere, 47 botanice, 22 zoologice, 28 geomorfologice, 24 speologice... Rezervaţiile mixte cuprind şi parcurile naturale naţionale existente sau în constituire: Retezat, Bucegi, Piatra Craiului, Pietrosu Rodnei, Căliman, Ceahlău, Lacu Roşu-Cheile Bicazului, Cozia, Cheile Nerei-Beuşniţa, Delta Dunării, precum şi parcuri regionale: Cazanele Dunării, Munţii Apuseni, Cioclovina-Grădiştea Muncelului, în toate aceste rezervaţii legea ocroteşte în afară de plantele şi animalele rare, şi ecosistemele naturale necesare păstrării nealterate a genofondului, parte integrantă a patrimoniului naţional. Iată, succint, date despre cîteva din principalele rezervaţii naturale. Parcul naţional Retezat (20 100 ha), înfiinţat încă din anul 1935, adăposteşte numeroase endemisme floristice carpatice şi locale, din care mai importante: diferite specii din gejiul Hieracium (Hieracium amoenanthes, H. borzae, H. chloribracteatum, H. dacicum etc.), faună variată — capra neagră (Rupicapra rupicapra), ursul (Ursus arc-tos), cerbul (Cervus elaphus), căpriorul (Capreolus capreolus), cocoşul de munte (Tetrao urogallus rudolfi), acvila de munte (Acvila chrysaetos); şi în ape — păstrăvul (Salmo trutta fario), lipanul (Thymallua thymallus), numeroase nevertebrate, cu specii endemice; relief de creste, vîrfuri, circuri şi văi glaciare şi peste 80 de lacuri glaciare. Rezervaţiile din Bucegi (6 696 ha) sînt caracterizate prin numeroase endemisme floristice carpatice şi elemente dacice (Ranunculus carpaticus, Hepatica transsilvanica, Hieracium transsilvanicum) şi rarităţi — tisa (Taxus baccata), liliac sălbatic (Syringa vulgaris), sîngele voinicului (Nigritella nigra şi lV. rubra), obsiga alpină de Bucegi (Bromus barcensis var. romanicus), o varietate endemică de ciocul berzii (Geranium caeruleatum var. caroli-principis), ghinţura galbenă (Genţiana Iuţea), sparceta transilvăneană (Onobrychis transsilvanica) şi altele. În Bucegi pot fi întîlnite aproximativ l 200 specii de fanerogame şi criptogame vasculare, ceea ce înseamnă circa o treime din totalul acestor plante pentru întreaga ţară. Fireşte, aici vieţuieşte şi o fauna bogată din care menţionăm: capră neagră, urs, cerb, mistreţ, căprior, rîs (Lynx lynx), lup (Canis lupus), vulpe (Vulpes vulpes), vultur sur (Gyps iulvus), cocoş de munte, acvilă de munte, reptile diferite, iar în ape păstrăv şi multe nevertebrate rare. Rezervaţia Piatra Craiului (l 251 ha) are o interesantă floră specifică calcarelor: păiuşul (Festuca saxatilis), mixandră de stîncă (Erysimum transsilvanicum) şi altele, dar podoaba nestemată a acestor plaiuri este garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus). Rezervaţia Pietrosu Mare (2 700 ha) din Munţii Rodnei are o bogată floră caracteristică zonelor alpine şi subalpine, cu specii rare şi endemisme: zîmbru (Pinus cembra), guşa porumbelului (Heracleum carpaticum), ghinţura galbenă, floarea de colţ, clopoţelul (Campanula carpatica), şopîrliţa (Veronica baumgartenii), păiuşul (Festuca porcii) etc. Fauna este reprezentată prin ursul brun, cerb, rîs, acvila de munte, capra neagră, cocoş de munte, jder de copac (Martes martes). Rezervaţia Căliman (200 ha) posedă ca rarităţi şi endemisme: zîmbru, tisă, laricea (Larix decidua), ghinţură (Genţiana punctata), garofiţa (Dianthus gelidus şi D. tenuifolius) şi altele. Rezervaţia Ceahlău (l 836 ha) adăposteşte multe specii endemice şi meridionale: barba împăratului (Dianthus spicuifolius), vulturică (Hieracium transsilvanicum), Hymenostum tortile f. rufidulum, Bryum pallens i. piliferum şi altele. Sînt apoi grupări de zadă (Larix decidua), îndeosebi la Poliţa cu crini — un splendid prag calcaros, Piatra cu apă, Criminiş — unde se găsesc cele mai frumoase exemplare — şi pe Valea Bistriţei. Rezervaţiile Lacu Roşu—Cheile Bicazului (3 179 ha) au o floră specifică calcarelor, cu exemplare rare de: cetină cu negi (Juniperus sabina), tisă, coada iepurelui (Sesleria coerulans); apoi specii endemice Carpaţilor orientali: firuţa (poa rehmanni), vulturica de la Pojorîta (Hieracium pojoritense); specii de origine sudică: priboi (Geranium macrorrhizum) şi specii de stepă: colilia (Stipa pennata), rogoz mărunt (Carex humilis) etc. Rezervaţia Cozia (5 547 ha), cu floră originală bogată în specii central-europene, alpine, caucaziene, mediteraneene, plus interesante endemisme carpatice şi locale, printre care: albumiţa, bibilica sau laleaua pestriţă (Fritillaria montana), carpenul (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), scumpia (Cotinus coggygria), albăstriţa (Centaurea degeniana), barba împăratului, stînjenelul unguresc (Iris hungarica ssp. dacica), mesteacănul (Betula verrucosa f. coziae). Fauna prezintă numeroase specii de nevertebrate şi vipera cu corn (Vipera a. ammodytes). Rezervaţia Cheile Nerei — Beuşniţa (2 500 ha) este caracterizată şi prin faptul că podişul carstic şi versanţii sînt acoperiţi de fag balcanic (Fagus moesiaca). Aici se află şi cele mai remarcabile populaţii relictare de alun turcesc (Corylus colurna) din ţară. Spre culmi se întîlnesc: liliacul, scumpia, mojdreanul, cărpiniţa (Carpinus orientalis) etc. Apoi alte plante endemice: omag (Acotinum callibotryon, ssp. fissurae), stînjenelul (Iris gurtleri), scaiul (Cardus fissurae) etc. Peşterile şi apele Nerei au o faună bogată în relicte şi endemisme. Delta Dunării (41 500 ha) posedă o vegetaţie bogată şi originală. În pădurile Letea şi Caraorman sînt ocrotite: stejarul de luncă (Queycus robur), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora), plopul alb (Populus alba), plopul negru (P. nigra), frasinul (Fraxinus angustifolia), frasinul pufos (F. pallisae), cîrcelul (Ephedra distachia), colilia (Stipa pulcherrima), împreună cu numeroşi arbuşti şi liane de origine sudică: viţa sălbatică (Vitis silvestris), periploca (Periploca graeca), curpenul (Clematis vitalba), plante arenacee.

[modifică] Decane de vîrstă ale pădurii româneşti

Pădurea îndeplineşte în viaţa omului un important rol estetic, turistic şi deconectant, fiind un factor favorabil păstrării sănătăţii şi contribuind la varietatea de forme şi de frumuseţe a peisajului. Astfel un km2 de pădure poate elibera zilnic în atmosferă 11 tone de oxigen, faţă de numai 0,55Vo tone, cît produce o suprafaţă egală de ocean. În ţara noastră, pădurile (care ocupă aproape 27% din suprafaţa ţării) se bucură de îngrijirea deosebită şi de preţuirea întregului popor, perpetuată de-a lungul generaţiilor. Dragostea omului pentru pădure este subliniată de nenumărate cîntece populare şi legende. Toţi marii poeţi şi scriitori au cizelat în operele lor versuri şi imagini emoţionante despre inefabile clipe trăite pe plaiurile împădurite ale patriei. Ca o constatare generală, acad. Constantin C. Giurescu arată că pentru noi pădurea reprezintă „... nu numai o mare bogăţie şi un puternic izvor de sănătate, dar şi o notă constitutivă a noţiunii de român". Cunoaşterea de către turişti, mai ales tineri, a unora dintre falnicii noştri codri constituie nu numai un act instructiv, dar oferă şi prilejul trăirii de momente emoţionale unice, care se vor fixa durabil în memorie. Printre pădurile vestite ale ţării noastre, unele sînt cunoscute mai ales pentru vîrsta venerabilă, adesea multiseculară pe care o au arborii lor. Dintre acestea, am ales cîteva exemple pe care le recomandăm în mod special atenţiei cititorilor pentru momentele cînd vor alcătui itinerariile unor noi excursii: • un loc de frunte îl ocupă pădurea Mociar, de pe versantul stîng din bazinul inferior al văii Gurghiului, spre confluenţa acestuia cu rîul Mureş. Din suprafaţa totală de 2 318 ha, rezervaţia de stejar, de 50,1 ha, constituie monument al naturii situat pe un platou plan, la 490 m altitudine. Pădurea este constituită mai ales dintr-un arboret de stejar (Quercus robur), în vîrstă de peste 410 ani, cu înălţimea medie de 18 m şi diametrul mediu de 1,40 m. Considerată cea mai bătrînă din ţară, pădurea a fost contemporană cu Ioan-Vodă cel Viteaz, cu învăţatul domn şi poet Petru Cercel şi cu memorabilele lupte şi izbînzi ale lui Mihai Viteazul. În perioada anilor 1961—1964 au fost luate măsuri de completarea ochiurilor mari ale pădurii seculare, cu puieţi de frasin, stejar, stejar roşu, gorun, pin şi cireş, care dau acum un aspect tineresc, inedit, acestui patriarh al codrilor români; • pe al doilea loc, ca vîrstă, poate fi situat codrul secular Slătioara (jud. Suceava), declarat monument al naturii din anul 1941. Rezervaţia propriu-zisă are o suprafaţă totală de 393,6 ha. Pădurea este constituită din molid şi amestec de molid cu brad şi fag în vîrstă de 350—400 ani. Acest codru este considerat ca fiind cea mai vîrstnică pădure de răşinoase din ţară şi chiar din Europa, unde arborii se înmulţesc şi cresc în condiţii naturale de mediu, potrivit legilor naturii. Mai pot fi întîlnite aici şi exemplare izolate de tisă (Taxus baccata), o iederă rară — tulichina (Daphne Cneorum), ocrotită de lege, care înfloreşte între 10—15 iunie, cu flori roşii, plăcute; papucul doamnei (Cypripedium calceolus) o orhidee ce se află, de asemenea, sub protecţia legii, floarea de colţ (Leontopodium alpinum), precum şi o curioasă plantă carnivoră numită foaia groasă (Pinguicula alpină); • în cadrul rezervaţiei principale din Bucegi pot fi întîlnite brădeto-făgetele din Piatra Arsă, cu exemplare în vîrstă de 300—400 ani, care au diametre de peste 1,30 m şi înălţimi ce depăşesc 50 m; • judeţul Neamţ adăposteşte arboretul natural de molid, brad şi fag din rezervaţia forestieră Goşmanu, la o altitudine cuprinsă între 720 şi l 250 m, în vîrstă de peste 200 ani. Majoritatea arborilor au înălţimea medie peste 37 m şi un diametru mediu de 70 cm, dar există aici şi exemplare uriaşe multiseculare, înalte de 60 m, cu diametrul peste 1,50 m. Codrul Goşmanu-Tarcău s-a dezvoltat ca pădure naturală, virgină şi impresionează prin sălbăticie, măreţie şi frumuseţe deosebită. Este uşor de vizitat de turiştii care vin dinspre Bicaz sau Piatra Neamţ; • la aproximativ 3 km vest-nord-vest de comuna Vînători-Neamţ se află pădurea Dumbrava, din suprafaţa căreia 77 ha constituie o rezervaţie forestieră de stejar, declarată monument al naturii. Arborii au vîrsta medie de 170 ani, înălţimea medie de peste 30 m şi diametrul de circa 80 cm. Pădurea are o deosebită valoare peisagistică, arborii impresionînd prin vîrstă, dimensiuni şi aspect monumental, cu coroană deosebit de bogată, ce măsoară uneori peste 20 m; • tot în judeţul Neamţ, la l km de Văratic se află rezervaţia Codrii de Aramă, astfel numită în amintirea lui Mihai Eminescu, în suprafaţă de 9,4 ha. Este constituită din gorun (Quercus petrarea) în vîrstă de peste 130 ani, cu înălţimea de circa 30 m şi diametrul de 40 cm; • la aproximativ 600 m spre sud-est apare rezervaţia „Pădurea de Argint" constituită numai din mesteacăn (Betula verrucosa) în vîrstă de peste 100 ani, care măsoară peste 27 m înălţime şi are diametrul de 46 cm. Călătorul care astăzi trece prin aceste locuri ajunge, desigur: „Acolo lîngă izvoară" unde „iarba pare de omăt" şi unde „flori albastre tremur ude, în văzduhul tămîiet". Paşii calcă aici pe urmele celor răsfiraţi în timp: Mihai Eminescu, Veronica Miele, Vasile Alecsandri, Calistrat Hogaş, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Nicolae Grigorescu şi alţii; • pe valea Milcovului, în judeţul Vrancea, poate fi întîlnită pădurea Cenaru, rezervaţie ştiinţifică pentru protecţia tisei, arbore declarat monument al naturii pe întreg teritoriul ţării. Aici rezervaţia (circa 9 ha), situată la altitudinea de 650—750 m, cuprinde peste 400 arbori naturali de tisă răspîndiţi în buchete şi grupe printre brazi şi fagi. Arborii de tisă au vîrsta medie peste 200 ani, sînt înalţi de vreo 8 in şi măsoară 16—18 cm în diametru. Turiştii dornici să cunoască această interesantă oază a arboretului de tisă pot porni din Focşani, trecînd prin Andreiaşu de Jos (unde se găseşte rezervaţia geologică „Focul nestins" sau „Focul viu") şi Butucoasa; • dacă se porneşte din Hîrlău (jud. Iaşi), pe valea Ho-mosului, sau din comuna Tudora, se ajunge la pădurea şi rezervaţia forestieră Homosu, situată la altitudinea de 410—470 m. Aici domină fagul dispus în două etaje de vegetaţie: cel superior în vîrstă de peste 160 ani, cu arbori ce ating înălţimea de 33 m şi diametrul pînă la 76 cm, apoi cel inferior în vîrstă de aproximativ 80 ani, ai cărui arbori depăşesc înălţimea de 27 m. Printre fagi mai pot fi găsiţi: carpenul, frasinul, teiul, paltinul, sîngerul ş.a., iar la sol vegetează 74 specii de ciuperci macromicete comestibile sau otrăvitoare; • deosebit de frumoasă şi interesantă este pădurea cuprinsă în zona rezervaţiei naturale Beuşniţa-Cheile Nerei, unde — punct de atracţie deosebit! — poate fi admirată perdeaua diafană a cascadei apelor Beuşniţei care se revarsă peste două praguri de stînci calcaroase, de la înălţimea de 15 m. Pe dealul Dosul Mare creşte o pădure seculară de fag, cu exemplare de arbori în vîrstă de 150— 200 ani, dimpreună cu tei argintiu (Tilia tomentosa) şi alun turcesc (Corylus Colurna), dispus în insule cu o Suprafaţa totală de circa 10 ha, care formează zona cea mai reprezentativă din ţară. Arborii ating înălţimea de 28 m şi grosimea de 70 cm. În pădurea Beuşniţa mai vieţuiesc, printre altele, scumpia (Cotinus coggygria) şi o varietate de trandafir (Rosa stylosa var. beucensis), plante foarte rare sau unice în ţară; • în sfîrşit, printre pădurile turistice de mare interes ştiinţific de la noi trebuie să fie menţionată şi cea din rezervaţia forestieră Milea-Viforîta de pe muntele Penteleu „starostele munţilor din Buzău". Situată la altitudinea de l 100—l 360 m, e constituită din brad, fag şi molid, pure sau amestecate. Bradul şi fagul au vîrsta medie de 140 ani şi ating înălţimi cuprinse între 24— 46 m. Pădurea prezintă o mare varietate de vîrste şi dimensiuni, începînd cu puieţii de-o şchioapă şi culminînd cu arbori seculari. Aici poate fi găsită şi o orhidee rară Goodyera repens, iar ca o deosebită curiozitate a naturii, la altitudinea de l 200 m, într-o depresiune, se găseşte un adevărat stufăriş de... trestie (Phragmites communis), specie care în mod obişnuit creşte doar pe malurile apelor sau pe terenuri mlăştinoase. Călătorul care-şi oferă plăcuta şi reconfortanta osteneală de a urca pînă aici va întîlni tabloul zugrăvit de Vlahuţă în cunoscuta sa România pitorească: „falnic şi luminos se ridică în fund blândul rege al atîtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase păşuni, cu cele mai încîntătoare şi mai bogate plaiuri, din tot cuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, tărăgănate pare că-l vezi cum creşte, cum se desface în sus, puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltită pe albastrul cerului, împingîndu-şi spinarea rotundă spre munţii Ardealului" ...

[modifică] Exemplare (izolate) de arbori şi arbuşti ocrotiţi

Pe lîngă speciile de plante ocrotite în cadrul rezervaţiilor naturale, în ţara noastră sînt trecute sub protecţia legii şi unele exemplare izolate de arbori şi arbuşti. Aceste „personalităţi botanice" se individualizează şi ne impresionează fie prin vîrstă, dimensiuni şi particularităţi morfologice, fie prin raritatea speciei într-o anumită arie geografică. Unii dintre aceşti arbori au fost declaraţi monument al naturii şi se bucură de îngrijiri speciale pentru a li se conserva viaţa şi frumuseţea. Aceste exemplare de excepţie merită să fie cunoscute, ocrotite şi tratate cu grijă de toţi cei ce trăiesc în preajma lor, ca şi de cei care vin să-i vadă şi să le admire calităţile rare. • arborele de lalele (Liriodendron Tulipifera) — în cuprinsul judeţului Maramureş se găsesc cîteva exemplare: unul în curtea şcolii generale din satul Tisa, iar alte două în Baia Mare, pe str. Victoriei nr. 18 şi în parcul municipal; • arborele mamut (Sequoia gigantea) — originar din California, poate depăşi vîrsta de patru mii de ani. Sînt ocrotite exemplarele din: Bucureşti (Parcul Libertăţii), Băile Herculane, Orşova şi Ardusat, ultimul fiind înalt de peste 30 m. Alte trei exemplare se găsesc în parcul palatului baroc (1762—1770) din Oradea; • castanul comestibil (Castanea sativa) — pe Dealul Bodoaiei, la nord de localitatea Tăuţii de Sus (judeţul Maramureş), se găseşte un exemplar în vîrstă de peste 500 ani — decanul arborilor seculari din judeţ şi cel mai bătrîn castan comestibil de pe teritoriul ţării noastre. Este înalt de 25 m, are diametrul trunchiului de 2,65 m şi dă anual o recoltă de cîteva sute de kilograme de castane; • castanul sălbatic (Aesculus pavia) — în curtea Căminului cultural din comuna Seini (jud. Maramureş), se găseşte un exemplar care face flori roşii, admirat ca o curiozitate locală; • chiparosul (Cupressus sempervirens) — în satul Coltău (jud. Maramureş) se găsesc trei exemplare, din care unul este în vîrstă de circa 300 ani. Are înălţimea de 25 m şi diametrul de 1,03 m; • cornul (Cornus mas) — exemplarul din satul Coltău (la 7 km de Baia Mare) este declarat monument al naturii datorită vîrstei sale de circa 200 ani (considerabilă pentru această specie) şi a faptului că are circumferinţa de aproape 2 m. Sub el se află masa de piatră folosită de poetul revoluţionar maghiar Petofi Şandor; • dudul alb (Morus alba) — specie originară din China, cultivat frecvent la noi în ţară. Este ocrotit numai exemplarul din Bucureşti, str. Batiste nr. 12, datorită vîrstei sale de peste 200 ani; • fagul (Fagus silvatica) — pe malul stîng al Arieşului, lîngă satul Muncel, comuna Baia de Arieş, jud. Alba, este ocrotit aşa numitul „Fagul împăratului", exemplar monumental al cărui frunziş, în mod excepţional marcescent, rămîne în copac şi iarna, îmbrăcîndu-l cu o mantie brună. • ginkgo biloba — originar din China şi considerat ca ca o fosilă vie — se numără printre puţinele exemplare gimnosperme din România. În Maramureş se găseşte un singur exemplar ocrotit în satul Gîrdani, comuna Sălsig. Arborele este în vîrstă de circa 150 ani, are înălţimea de peste 20 m şi diametrul tulpinii de 0,73 m. Două exemplare, declarate monument al naturii, se găsesc şi în localitatea Brăeşti, jud. Botoşani — pe drumul naţional 29 B la km 22. • gorunul (Quercus sessilijlora) — exemplarul din parcul Grădina Morii din Sighetu Marmaţiei are peste 30 m înălţime, circumferinţa de 4,70 m şi vîrsta de circa 350 ani. Alt gorun (Quercus petraea) este ocrotit la Gîrbova de Sus, lîngă Aiud, jud. Alba; are înălţimea de 32 rn şi diametrul de 2 m. Alt gorun vestit este cel al lui Horia, de la Ţebea, dar acest exemplar este de fapt un stejar pedunculat (Q. robur /. perrobusta). Trunchiul arborelui a fost retezat de la înălţimea de 9 m, el avînd în prezent o circumferinţă de 9 m — la înălţimea de 1,30 m de la sol, şi o vîrstă de circa 400 ani. De la tăietură s-a dezvoltat o creangă care a-pare azi ca un adevărat stejar. Lemnul tulpinei este însă putred şi există doar pe o grosime concentrică de 40 cm, interiorul fiind gol. Pentru a fi protejat, în anul 1924, a fost legat cu cercuri de oţel şi betonat. În a-propiere — la 30 m — se află mormîntul lui Avram Iancu, iar lîngă acesta aşa numitul „Gorun al lui Iancu" — însămînţat în 1872. Astăzi copacul atinge înălţimea de 30 m şi are diametrul de 1,30 m, numai că şi acesta este tot stejar, nu gorun. • ienupărul (Juniperus thurifera) — originar din Peninsula Iberică. La noi creşte la staţiunea „Vlăsia" — Snagov, precum şi în Bucureşti la Grădina Botanică şi în cimitirul Belu. • Laggerstroemia indica — originar din China. În Bucureşti creşte în Grădina Botanică şi pe Calea Victoriei nr. 115 — în curtea Casei scriitorilor „Mihail Sadoveanu". • Libocedrus decurrens — conifer originar din America. Creşte în Bucureşti la Grădina Botanică, în Parcul Cişmigiu şi în str. Şerban Vodă nr. 219. • liliacul (Syringa vulgaris) — în afara celor ocrotiţi în rezervaţii, în Bucureşti se bucură de protecţia legii exemplarul de pe str. Mihai Eminescu nr. 75, care are un diametru de peste 50 cm. • Liquidambar styracijlua — originar din America. La noi specia este cultivată la Simeria, Grădina Botanică din Cluj-Napoca, Neudorf, precum şi în Bucureşti la Grădina Botanică şi pe şos. Kiseleff nr. 25; • magnolia (Magnolia sp.) — specie exotică. În Bucureşti sînt ocrotite trei exemplare din Grădina Botanică, parcul palatului Cotroceni, str. Polonă nr. 4, str. Nuferilor nr. 26, str. serg. Mîlitaru nr. 8, str. Gen. Dona nr. 12 şi str. Berzei nr. 42; • molidul (Picea excelsa) — „Regele brazilor" — molidul singuratic de la Tihuţa, situat pe valea Străji, pe drumul naţional nr. 17 la km 101,7, între localităţile Tiha Bîrgăului şi Mureşenii Bîrgăului, jud. Bistriţa-Năsăud. Mai este supranumit şi „molidul candelabru" pentru frumuseţea aspectului său larg, conic şi ramificaţia înghesuită a ramurilor. Alt molid (P. excelsa f. monstruosa) se găseşte la Argel, judeţul Suceava şi este supranumit „molidul minune". La Borsec-Băi se găsesc şapte molizi crescuţi dintr-o singură rădăcină, cunoscuţi sub numele de „Şapte gemeni". • nucul (Juglans regia) — de la Şubesti — în curtea monumentului istoric Şubesti din Cîmpulung Muscel, este în vîrstă de peste 200 ani, are înălţimea de 16 m, diametrul trunchiului de 1,5 m, iar cel al coroanei de 22 m. • paltinul (Acer pseudoplatanus) — lîngă biserica din Cavnic, la cîţiva metri de marginea şoselei, se află un exemplar înalt de circa 30 m, cu diametrul trunchiului de 1,32 m. • Paulownia tomentosa — originar din China, cultivat la Simeria, Zam, Săvîrşin ş.a. În Bucureşti sînt exemplare în Grădina Botanică şi pe str. Popa Ghiţu nr. 7. • pin strob (Pinus strobus) — la Baia Mare, în parcul municipal, se găsesc nouă arbori de pin strob, cu înălţimea de aproximativ 33 m, circumferinţa de 2,50 m, în vîrstă de circa 200 ani. Unul dintre ei este declarat monument al naturii. • Pinus jeffreyi -— originar din America de Nord, cultivat la noi la Bazoş, Dofteana, Sinaia ş.a. În Bucureşti creşte în Grădina Cişmigiu, Grădina Botanică (plantat în 1908) şi cimitirul israelit din Bd. l Mai. • platanul (Platanus accertfolia) — specie ornamentală cultivată în toată ţara. Exemplare ocrotite se găsesc în Bucureşti, lîngă podul Cotroceni, în vîrstă de peste 200 ani şi cu diametrul de peste l m; apoi doi arbori din Braşov, pe str. 30 Decembrie şi un exemplar din Sighetu Marmaţiei, str. Zimbrului nr. 35, în vîrstă de peste 250 ani, cu o circumferinţă de 4,40 m. • plopul (Populus nigra) — exemplarul de la marginea satului Mocod, jud. Bistriţa-Năsăud, pe malul drept al Someşului Mare, a cărui vîrstă este apreciată la 600—700 ani. Este impresionant prin grosimea tulpinii care are o circumferinţă de 10,25 m, diametrul trunchiului de 3,26 m şi înălţimea de 6,20 m. Tulpina se bifurcă în două ramuri principale groase de peste l m. Alţi doi plopi multiseculari se găsesc pe teritoriul judeţului Teleorman: unul în vîrstă de circa 700 ani, numit „plopul cu tablă", în lunca rîului Burdea; şi altul, care dăinuie de circa 800 ani, pe islazul de lîngă satul Plopi, comuna Drăcşenei. • plopul negru (Populus nigra var. italica) — originar din Asia Centrală. În Bucureşti este ocrotit un exemplar secular, care se află în faţa bisericii Sf. Spiridon (Piaţa Operetei). Un alt exemplar cu dimensiuni neobişnuite este ocrotit la Sighetu Marmaţiei, pe malul Izei, în parcul Grădina Morii; are înălţimea de 40 m şi o circumferinţă de 8,20 m. • salcîmul japonez (Sophora japonica) — specie originară din China, cultivată în parcuri şi grădini din toată ţara. Sînt ocrotite două exemplare din Bucureşti: unul în curtea bisericii Domniţa Bălaşa, pe Calea Rahovei, fiind o varietate a speciei — forma variegata şi altul de pe str. M. Serghiescu nr. 13, plantat în 1970. • scoruşul (Sorbus aucuparia) — un exemplar ocrotit se află în apropierea satului Văleni, judeţul Maramureş. • stejarul (Quercus robur) — specie indigenă. Sînt ocrotite următoarele exemplare: în Bucureşti — cel din Parcul Cişmigiu şi cel de pe str. Dreaptă nr. 12, ambele de vîrstă seculară. Apoi, stejarul de la Tupilaţi, judeţul Neamţ, care este decanul de vîrstă al stejarilor din România. Este situat în curtea C.A.P. Tupilaţi, are peste şase sute de ani, înălţimea de circa 30 m şi diametrul coroanei de 20 m. În oraşul Roman, pe str. Smirodava nr. l, se află „Stejarul Unirii", care se spune că ar fi crescut dintr-o ghinda semănată aici de Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, dar ţinînd seama de faptul că trunchiul are diametrul de 1,40 m, că arborele este înalt de peste 25 m şi că diametrul coroanei măsoară peste 20 m, se aproximează că este în vîrstă de circa 300 ani. La Borniş, comuna Dragomireşti, judeţul Neamţ, se află un stejar în vîrstă de aproximativ 200 ani, înalt de 25 m, cu diametrul trunchiului de 1,40 m; stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) din Dioşti, judeţul Dolj, situat în curtea „Bisericii din Sus", numără aproape 500 ani, are înălţimea de 24 m, diametrul trunchiului de 2 m şi circumferinţa de 6,27 m. Între cele două ramuri principale ale stejarului a fost construită, acum o sută de ani... clopotniţa bisericii. În curtea mitropoliei din Blaj se află un stejar în vîrstă de 500 ani. La Duboz, judeţul Timiş, este un stejar înalt de 25 m, cu diametrul trunchiului de 1,80 m. La Braşov, pe str. Şirul Beethoven nr. l, este un stejar de Caucaz (Q. macranthera). În apropierea staţiunii Băile Rodbav, jud. Braşov, spre sud, se află doi stejari seculari numiţi „Adam şi Eva", în vîrstă de aproape 600 ani. Pădurea care se găseşte la ieşirea din Fi-şer, jud. Braşov, pe drumul naţional nr. 13, adăposteşte peste 250 de stejari seculari, dintre care 15 sînt declaraţi monument al naturii datorită vîrstei lor de circa 400 ani. La Plătăreşti, jud. Ilfov, poate fi admirat „Stejarul lui Matei Basarab", monument al naturii. Un alt exemplar multisecular este ocrotit în rezervaţia de stejari de la Botoşana, judeţul Suceava. Doi stejari brumării, monumentali, sînt ocrotiţi în' comuna Cornăţelu, judeţul Dîmboviţa. La mănăstirea Ghighiu, judeţul Prahova, cresc alţi trei stejari seculari. Cinci exemplare de vîrstă multiseculară pot fi admirate la mănăstirea „Dintr-un lemn" din satul Mînăstireni, judeţul Vîlcea. Apoi mai sînt ocrotiţi: stejarii lui Grivei, din pădurea Mereni-Ştefeni şi stejarul lui Coşoteni (presupus a avea vîrsta de circa... nouă sute de ani) de lîngă satul Coşoteni, judeţul Teleorman; stejarii lui „Cătarniţă" din comuna Grădinari, stejarul lui Vlad Ţepeş din comuna Grădiştea şi doi stejari seculari de la mănăstirea Cernica, judeţul Ilfov; stejarul — în vîrstă de circa 500 ani — din Şomcuta Mare, judeţul Maramureş, situat în parcul pionierilor, care depăşeşte înălţimea de 25 m, iar diametrul coroanei atinge... 70 m! în acelaşi judeţ, la hotarul comunei Copalnic-Mă-năştur, se află „stînjarul din cherchi" — un arbore multisecular înalt de peste 20 m, cu diametrul coroanei de peste 65 m. Tot în ţinutul maramureşean mai sînt ocrotiţi stejarii: din lunca Lăpuşului, în hotarul satului Coltău, în vîrstă de 300 ani; stejarul din parcul municipiului Baia Mare, cel de la Mireşu Mare, Arduzel, „stejarul din sîntirim" de la Deseşti; precum şi cerul (Q. Cerris), din pădurea Dămăcuş, comuna Asuaju de Sus. • tei (Tilia) — un exemplar în vîrstă de peste 400 ani aflat în comuna Cămîrzana, judeţul Satu Mare. • tisa (Taxus baccata) — ocrotit în întreaga ţară, dar în mod special exemplarul femei din Capu-Cîmpului, comuna Valea Moldovei, judeţul Suceava, în vîrstă de peste 200 ani, cu circumferinţa de l,20 m; apoi exemplarele de la Băile Herculane, Tg. Neamţ şi Bătrîni, jud. Prahova. De asemenea cele trei exemplare din Bucureşti: în Grădina Botanică, pe str. Ştirbei Vodă nr. 132 şi pe str. Tunari nr. 34, în vîrstă de peste 100 ani. • Torreya caltfornica — specie exotică înrudită cu T. nuci/era. Poate fi întîlnit în Bucureşti la Grădina Botanică şi în Parcul Cişmigiu, iar în restul ţării numai în parcul dendrologic de la Simeria. • Torreya nucifera — originar din Japonia. În România poate fi găsit numai în Parcul Cişmigiu din Bucureşti. • ulmul (Ulmus procera) — arbore indigen. Exemplarul ocrotit din Bucureşti creşte în grădina Casei scriitorilor „Mihail Sadoveanu" din Calea Victoriei nr. 115 şi este varietate a speciei tipice numită „Mihail Sadoveanu", determinat de ing. I. Dumitriu-Tătăranu.

[modifică] Capitolul V. ÎNDRUMĂRI REFERITOARE LA ACTIVITATEA PE TEREN A EXPEDIŢIILOR ŞCOLARE

În acest capitol sînt enumerate şi prezentate sumar unele instrumente şi aparate, metode şi exemple de lucrări practice pentru elevii şi tinerii amatori de a efectua diferite cercetări cu caracter ştiinţific (de nivel începător) în cadrul expediţiilor pe care le întreprind. Astfel, ei pot — de pildă — să depisteze şi să semnaleze organelor în drept surse de poluare a mediului înconjurător, să identifice şi să ia unele măsuri de protecţie a unor plante şi elemente de faună ocrotite de lege, să culeagă plante medicinale, să caute şi să descopere peşteri noi, să colecteze eşantioane geologice, insecte, mici animale, plante, să culeagă şi să înregistreze materiale etnografice şi folcloristice etc.

[modifică] Aparatajul necesar cercetării

Pentru ca expediţia elevilor să-şi poată realiza tema ştiinţifică, ea trebuie înzestrată cu aparatajul tehnic individual şi colectiv necesar, în funcţie de tipul expediţiei şi de obiectivul propus pentru cercetare în cadrul acesteia. Aparatajul trebuie astfel selectat încît să fie transportate instrumentele cele mai adecvate şi care în acelaşi timp să nu îngreuneze prea mult bagajul expe-diţionarilor. Din aparatele şi instrumentele ce se indică mai jos, unele pot fi confecţionate cu mijloace proprii, după posibilităţile unităţilor şcolare, altele pot fi luate din laboratoarele şi cabinetele şcolii care organizează expediţia sau pot fi împrumutate de la alte şcoli sau instituţii. Pentru operaţiunile geologice sînt necesare următoarele instrumente: • ciocan geologic — pentru spargerea eşantioanelor; • dălţi de oţel — pentru desprinderea fosilelor prinse în piatră; • busolă geologică — pentru măsurarea poziţiei stratelor — orientarea direcţiei şi a unghiului înclinării; • metru pliant — pentru măsurarea grosimii straturilor; • cazma şi tîrnăcop — pentru săpături în sol; • trusa cu substanţe chimice: acid clorhidric, acid azotic, clorură de bariu (soluţie), azotat de cobalt, apă distilată şi hîrtie de filtru — pentru constatarea însuşirilor chimice; • alte obiecte: briceag, săculeţe de pînză de in sau bumbac (de 6—8 cm sau 10—12 cm) cu agăţător de sfoară pentru culegerea rocilor afinate şi casante, precum şi a solurilor, hîrtie de împachetat pentru învelitul rocilor tari, cutii şi vata pentru împachetarea fosilelor fragile, flaconul pentru acizi prevăzut cu dop cu ghivent străpuns de o pipetă care pătrunde în flacon. Pentru operaţiunile geografice sînt necesare următoarele instrumente: 1. Pentru măsurat distanţele: • prăjina — un băţ de 3—4 m lungime (rotund sau cu secţiune poligonală) confecţionat din lemn de brad, însemnat din metru în metru, primul metru divizat în decimetri şi centimetri; • compasul de lemn — format din două braţe ascuţite la capete şi prinse între ele la partea superioară printr-un miner; înălţimea poate fi între l—1,50 m, iar distanţa între braţe tot de l—l,50 m; • frînghia — în lungime de 25 m, însemnată din cinci în cinci metri. Se foloseşte la măsurarea distanţelor mari; • ruleta — pînă la 50 m lungime. Se foloseşte, de asemenea, pentru măsurarea distanţelor mai mari; • panglica de oţel — pentru măsurarea distanţelor mici. 2. Pentru măsurarea unghiurilor orizontale: • echerul — pentru măsurarea şi construirea unghiurilor de 45° şi 90°; • echerul topografic (improvizat) — pentru măsurarea unghiurilor de 45° şi multipli de 45°. Este alcătuit dintr-o planşetă pătrată din lemn de tei cu latura de 30—50 cm, fixată pe un suport (ţăruş) de 1,20—1,50 m înălţime, ascuţit la un capăt cu vîrf de oţel pentru a putea fi înfipt în pămînt. Pe una din feţe, din colţurile planşetei şi din mijlocul laturilor, se trasează direcţii care se întretaie în mijlocul planşetei; se formează astfel unghiuri de 90° şi 45°; • busola Bezard — pentru măsurarea unghiurilor de orice mărime. 3. Pentru măsurarea unghiurilor verticale: • eclimetru — de forma unui semicerc gradat, confecţionat din lemn de brad (se poate utiliza raportorul şcolar pentru tablă) fixat în poziţie verticală pe un suport (ţăruş) de 1,20—1,50 m înălţime, ascuţit la un capăt, cu vîrf de oţel, pentru a putea fi înfipt în pămînt; în centrul semicercului este prins un fir cu plumb; • goniometru — aparat mai complex. Se foloseşte pentru măsurarea unghiurilor de orice mărime, atît verticale cît şi orizontale. 4. Pentru studierea unui rîu, lac, izvor: • morişcă hidrometrică — pentru calcularea vitezei apei dintr-o secţiune măsurată; • flotor — pentru calcularea vitezei de scurgere a apei la suprafaţă; are formă prismatică cu dimensiunile de 10X5X3 cm şi se confecţionează din lemn de brad; • sfoară (sau prăjină mai lungă) — pentru măsurarea adîncimii apei rîurilor, lacurilor; se gradează din 10 în 10 cm şi este prevăzută cu o greutate fixată la unul din capete; • discul lui Secchi — pentru măsurarea adîncimii fîntînilor; • vas — pentru măsurarea debitului unui izvor; • termometru — pentru măsurarea temperaturii apei rîurilor, lacurilor, izvoarelor; • balanţă analitică de laborator, etuvă de laborator, hîrtie de filtru, tăiată circular cu diametrul de 15—20 cm, pîlnie de tablă, stativ de lemn — pentru operaţiuni de filtrare, sticle de un litru — pentru măsurarea debitului solid al unui rîu, lac, izvor; • instrument pentru marcarea malurilor unui rîu — are forma literei T cu înălţimea de l m şi firul cu plumb. Este ascuţit la un capăt, cu vîrf de oţel, pentru a putea fi înfipt în pămînt. 5. Pentru studierea gheţii şi zăpezii: • clupă de gheaţă — pentru măsurarea grosimii gheţii. Este alcătuită dintr-o riglă gradată prevăzută cu două braţe: unul fix, care se introduce sub gheaţă şi altul mobil, care se fixează deasupra gheţii; • rigla portativă de zăpadă — pentru măsurarea grosimii zăpezii. Se confecţionează din lemn, are lungimea de 1,5 m şi secţiunea dreptunghiulară. Se gradează în centimetri cu numerotare din 10 în 10 cm. În partea inferioară este prevăzută cu o pană de metal; • mira gradată — pentru măsurarea grosimii zăpezii. Se foloseşte şi pentru stabilirea nivelului apelor curgătoare raportate la etiaj. Se confecţionează din lemn şi se gradează din cm în cm; • alte instrumente: vimpel — pentru stabilirea direcţiei vînturilor, folosind totodată busola; cumpăna — pentru măsurarea diferenţelor de nivel; altimetru (barometru aneroid) pentru măsurarea diferenţelor de nivel de la 5—10 m în sus (a altitudinii absolute şi relative); ţăruş — din lemn de stejar, ulm, salcîm — cu lungimea de 30—40 cm şi grosimea de 4—5 cm, ascuţit la un capăt, cu vîrf de oţel, pentru a putea fi înfipt în pămînt; jalonul — din lemn de brad sau tei — cu lungimea de 2 m şi grosimea de 4—5 cm în diametru, ascuţit la un capăt, cu vîrf de oţel, pentru a putea fi înfipt în pămînt; se vopseşte în două culori alternativ (alb-roşu sau alb-negru). Pentru operaţiunile botanice şi zoologice sînt necesare următoarele instrumente: • lopăţele — pentru dezgroparea plantelor; • botanieră — cutie pentru ierborizat, de 50—60 cm; • presă portativă — mapă de recoltat plante — formată din două cartoane legate cu şnur (pot fi luate copertele unui bloc de desen); • dendometru — pentru stabilirea diametrului trunchiurilor de arbori; • ciorpac — plasă de apă — folosită la cercetarea unei bălţi pentru prinderea animalelor de apă; • plasă (fileu) pentru prins insecte, cu diametrul de 30—36 cm; • pensete-plasă — pentru prinderea fluturilor, cu ochiurile de 5—6 cm în diametru îmbrăcate în tifon; • aspirator — pentru colectarea insectelor de apă. Este alcătuit dintr-un cilindru de sticlă (borcan fără fund) prevăzut la capete cu dopuri de cauciuc prin care trec tuburi de sticlă. Partea inferioară a tubului de la gura superioară a cilindrului se înveleşte cu tifon s-au vată, iar partea exterioară a acestuia se continuă cu un tub de cauciuc de 50—60 cm terminat cu o ţeava metalică prin care se aspiră. Tubul de la gura inferioară a cilindrului se continuă, de asemenea, cu un tub de cauciuc, ce se cufundă în apă; • vas — pentru colectarea insectelor. Este alcătuit dintr-un borcan de sticlă astupat cu un dop de cauciuc sau plută prin care este trecută o eprubetă cu capătul deschis spre interiorul borcanului. În eprubetă se aşază vată înmuiată în eter sau într-o soluţie de eter amestecat cu Valeriana, iar pe fundul borcanului se aştern cîteva fîşii de sugativă. Cînd se colectează insecte al căror cap este acoperit cu solzi, omorârea lor se face la temperaturi ridicate. În acest caz se foloseşte o eprubetă cu pereţii subţiri bine astupată cu un dop, în care se introduc insectele; acest vas se cufundă într-un recipient cu apă clocotită; Fig 19-21 • dispozitiv pentru colectarea probelor de apă şi nămol. Este alcătuit dintr-o eprubetă fixată în două cleme asemenea celor cu care se prinde o pompă de bicicletă. Proba de apă se ia introducîndu-se eprubetă vertical în apă şi apoi aplecînd-o uşor ca aceasta să intre repede în eprubetă. Proba de nămol se recoltează prin cufundarea gurii eprubetei în nămol şi apoi trăgînd în sus; • dispozitiv pentru recoltarea algelor. Este alcătuit dintr-o clamă cu două orificii: în primul se introduce un dop de cauciuc, plută sau lemn prevăzut la partea inferioară cu un cîrlig; în celălalt se introduce un baston. Dispozitivul se plimbă la suprafaţa apei, algele prinzîn-du-se în acest fel de cîrlig. Instrumente pentru întocmirea schiţelor şi desenelor: • planşeta cu bretele — alcătuită dintr-un carton cu dimensiunile 30^40 cm prins de un cordon. Se poartă agăţat după gît; • geamul caroiat. Se alcătuieşte dintr-o bucată de geam de sticlă sau geam incasabil cu dimensiunile 30x40 cm montat într-o ramă de lemn. Geamul se liniază (cu tuş) în pătrăţele, liniile care se întretaie trăgîndu-se cu o culoare diferită de a celorlalte. De ramă se prinde cu balamale o planşetă de aceleaşi dimensiuni pe care se aşterne foaia de desen liniată la fel ca geamul; planşeta este prevăzută cu un mîner pentru manipularea mai lesnicioasă. Se priveşte prin geam şi se desenează pe foaia de desen obiectul prins între pătrăţele. Aparataj pentru cercetarea etnografică-folcloristică: Ţinînd seama că prima grijă a elevului etnograf-folclorist trebuie să fie respectarea întocmai a autenticului, adică imprimarea mecanică a materialului — sonoră, fotografică, cinematografică — în activitatea de cercetare sînt necesare următoarele aparate: aparat de înregistrare sonoră (eventual un casetofon), aparat de fotografiat cu filme alb-negru şi color, aparat de filmat cu filmele respective. De asemenea, fişa de evidenţă (model 1) pentru înregistrarea datelor biografice ale persoanei de la care se culeg informaţii, fişa de text (model 2) şi fişa de fonogramă (model 3), alcătuite după modelele de mai jos:

(Fişa model 1)

Loc pentru Liceul fotografie Expediţia etnografică-folcloristică pentru cercetarea din

Fişă de persoană (sumară) Numele şi prenumele: Porecla: Sexul: Vîrsta: Meseria: Ştiinţa de carte: Deplasări: Observaţii: Judeţul: comuna: satul: Data: întocmitor:

Îndrumări privind activitatea pe teren — unele operaţiuni topografice — Determinarea pe hartă a punctului de staţionare. În această operaţie pot apare două situaţii: — cînd punctul de staţionare se găseşte pe şosea, avînd deci linia pe care se află, determinarea p& hartă se face cu referiri la amănuntele şoselei — pietre kilometrice, podeţe, cantoane, fîntîni, bifurcaţii de drum, întretăieri de drum etc. Se apreciază din ochi distanţa pînă la unul din aceste amănunte, se reduce la scara hărţii distanţa respectivă; se măsoară apoi pe hartă punctul de staţionare; — cînd punctul de staţionare se găseşte pe cîmp, determinarea se face folosind două repere recunoscute pe teren A, B şi pe hartă b, a (un arbore izolat şi un coş de fabrică, de exemplu), se vizează reperul A din teren peste b din hartă şi reperul B din teren peste a din hartă. Punctul de intersecţie S al liniilor de direcţie este punctul de staţionare. Fig 22 Efectuarea unui tur de orizont. A face un tur de orizont înseamnă a compara harta cu terenul în jurul punctului de staţionare pînă la limita vederii cercetătorului. Această operaţiune se face luînd pe rînd cele 8 direcţii principale (punctele cardinale şi intercardinale) din teren şi studiind pe ele obiectivele (casele, arborii izolaţi, fabrici etc.), formele terenului (înălţimi, văi etc.), liniile caracteristice. Ele se transpun pe o foaie de hîrtie apreciind, din ochi, azimutul direcţiilor şi distanţa pe direcţie a reperelor faţă de punctul de staţionare. Fig 23 Jalonarea unui aliniament (direcţii). Marcarea unui aliniament cu jalonul se face fixînd pe aliniamentul respectiv două jaloane A, B şi apoi măsurîndu-1. Dacă aliniamentul depăşeşte lungimea instrumentului de măsurat se introduc jaloane suplimentare prin următorul procedeu: operatorul se retrage cu 4—5 paşi în urma jalonului A şi îndrumă pe ajutorul său să mişte un jalon C pe aliniament, la dreapta sau la stînga, pînă ce se suprapune pe linia de vizare cu jalonul A şi nu se mai vede. Dacă distanţa o cere, se introduc, după acelaşi procedeu, şi alte jaloane (D, E, F etc.). Se măsoară distanţa între jaloane şi se totalizează. Fig 24-25 Determinarea unor puncte prin procedeul aliniamentelor. Se jalonează un aliniament AB (direcţia principală). Cu ajutorul echerului topografic (improvizat) sau cu busola ori chiar din vedere se coboară perpendiculare din punctele necunoscute C, D, E etc, pe direcţia principală AB. După ce s-au fixat pe aliniament picioarele perpendicularelor CC', DD', EE', se măsoară cu ruleta sau se apreciază din vedere distanţele de la o extremitate a aliniamentului A pînă la picioarele perpendicularelor (C', D', E') şi distanţele CC', EE' de la picioarele perpendicularelor pînă la punctele necunoscute. Determinarea unui punct prin procedeul radierii. Pentru determinarea unui punct necunoscut în teren, se măsoară, de la punctul de staţionare distanţa pînă la acel punct şi unghiul pe care îl face direcţia punct de staţionare-reper cu direcţia nordului magnetic. Distanţa se măsoară cu ruleta prin procedeul jalonării unui aliniament, iar unghiul, prin procedeul stabilirii azimutului. Se raportează apoi distanţa pe direcţia construită în punctul de staţionare S. Cu acest procedeu se determină puncte de detaliu care dau, fie puncte principale în teren — vîrfuri de deal sau munte, încrucişări de drumuri, confluenţe de rîuri, fie linii drepte sau frînte care reprezintă drumuri, şanţuri, cursuri de rîuri, margini de pădure etc. Stabilirea distanţei unui punct inaccesibil. Există numeroase procedee pentru realizarea acestei operaţiuni. Expeditiv se poate face însă cu ajutorul unei rigle gradate. Procedeul este următorul: dintr-un punct de staţionare O se vizează un reper al punctului A (un arbore) cu ajutorul unei rigle, ţinută vertical cu mîna întinsă. Cu degetul mare se marchează pe riglă numărul de milimetri cît apare înălţimea reperului. Din figura alăturată se remarcă asemănarea triunghiurilor AOB şi aOb, în care se cunosc AB, Oa şi ab. Din proporţia OA/Oa = AB/ab se scoate valoarea distanţei OA = AbxOa/ab

Determinarea unui punct prin procedeul intersecţiei. Acest procedeu se foloseşte cînd punctul care urmează a fi determinat se găseşte la o distanţă prea mare faţă de punctul de staţionare sau între acesta şi punctul respectiv se află un obstacol. El constă din următoarele: se aleg două puncte A şi B, ale căror coordonate se cunosc şi se fixează pe planşetă. Se vizează punctul respectiv din aceste două puncte. Intersecţia acestor două vizări trasate pe planşetă dă poziţia punctului. Acest procedeu necesită numai măsurători de unghiuri. Măsurarea unghiurilor verticale. Pentru determinarea unghiului vertical, diferenţei de nivel între un punct cunoscut şi unul necunoscut, se vizează din punctul de staţionare cu eclimetrul punctul necunoscut şi se face citirea. Punerea planşetei în staţie şi orientarea ei. Se alege punctul de staţionare (locul de unde se face observarea) şi se bate un ţăruş. Se desface trepiedul de susţinere al planşetei şi se atîrnă între picioarele lui firul cu plumb. Se mişcă apoi picioarele trepiedului pînă ce vîrful firului cu plumb cade exact deasupra ţăruşului din punctul de staţionare. Se înşurubează planşeta. Orizontalitatea ei se stabileşte cu ajutorul nivelei, aşezînd-o succesiv pe direcţii perpendiculare. Se stabileşte pe planşetă direcţia meridianului geografic al punctului de staţionare. Fig 26-27

[modifică] Colectarea eşantioanelor geologice

Lucrarea aceasta se face atît pe traseul expediţiei, cît mai ales la obiectivul de cercetare. Eşantioanele de minerale şi roci vor avea în general dimensiunile de 6X9 cm, iar grosimea între 1,5—3,5 cm. Pentru colecţii de muzeu şcolar se confecţionează eşantioane cu dimensiuni de 9X12 cm. Operaţiunile principale în recoltarea unui eşantion sînt: — detaşarea unei bucăţi dintr-un bolovan sau dintr-o stîncă prin lovire cu ciocanul; — micşorarea fragmentului prin lovire cu ciocanul pînă la dimensiunea indicată; — cioplirea eşantionului din cîteva părţi pentru a avea spărturi proaspete (nu o suprafaţă alterată); — numerotarea în carnetul de însemnări individuale a profilului cu cifre arabe, iar a eşantioanelor cu litere, un eşantion avînd deci două notaţii IA, 1B, IC; — anexarea la eşantion a unei etichete pe care se scrie numărul profilului şi litera eşantionului, numele celui care a recoltat eşantionul, locul unde a fost recoltat (localitatea, judeţul), data colectării şi, după determinare, denumirea rocii. Pentru mai multă siguranţă este bine ca pe eşantion să se scrie cu creion chimic notaţia respectivă (1A, 1B, 1C); — punerea eşantioanelor în săculeţe numerotate, menţionînd în carnet numărul săculeţului în care se află eşantionul. Rocile necimentate se aşază pe loc în săculeţe mici cu fosilele din ele cu tot. După numerotare se înfăşură separat în hîrtie, după care se scrie cu creion chimic numărul pe pachet. În carnetul de însemnări individuale se face schiţa profilului şi se notează numai observaţiile şi Constatările, detalierea lor, cu toate amănuntele, trecîndu-se acasă sau la şcoală în jurnalul colectiv, întocmind cu grijă schiţa şi colorînd-o cu creioane de diferite culori. Colectarea fosilelor cere o atenţie deosebită. În primul rînd fosilele din grohotişuri se etichetează separat de fosilele din prundişuri. Detaşarea fosilelor din roci se face prin desprinderea bolovanilor şi a fragmentelor mari de stîncă cu ajutorul dălţii introduse într-o fisură şi lovirea dălţii cu ciocanul; apoi roca se înlătură încet. Fosilele de pe o suprafaţă netedă se desprind săpînd cu dalta şi ciocanul în jurul lor un şanţ la distanţă de 3—5 cm. Fosilele din roci mai moi (marne, gresii moi etc.) se pot degaja cu ajutorul briceagului. Fosilele se etichetează la fel ca şi eşantioanele de roci sau minerale şi se împachetează în săculeţe numerotate. Se aleg numai eşantioanele clare şi întregi, detaşate sau prinse în rocă, în cazul în care sînt prea friabile. Fosile perfect detaşate se găsesc de obicei în lungul cursului văilor care străbat formaţiunea geologică cercetată. Eşantioanele cu impresiuni fine se învelesc mai întîi în hîrtie şi apoi se aşază în săculeţe. Dacă într-un săculeţ se pun mai multe fosile, fiecare trebuie învelită separat. Fosilele fragile se acoperă cu vată sau se aşază în cutii între straturi de vată. Recoltarea oaselor de vertebrate se poate face în general fără echipament special, căci acestea se găsesc în malurilor rîurilor, în depozitele de pietrişuri, nisipuri sau loess, detaşarea făcîndu-se cu uşurinţă. Şi în acest caz se face notarea exactă a locului unde au fost găsite (stratele, peretele din abrupt sau de pe malul rîului). Împachetarea unui eşantion în hîrtie, în lipsa săculeţelor, se face îndoind peste el mai întîi de două ori un colţ al hîrtiei: se pune apoi eticheta îndoind în continuare încă de două ori. Se îndoaie spre interior colţul din dreapta şi se rostogoleşte odată eşantionul învelit; apoi colţul din stînga şi se rostogoleşte ulterior pînă la terminarea hîrtiei. Niciodată nu se împachetează mai multe eşantioane în aceeaşi hîrtie oricît de mici ar fi. Fragmente fine şi fragile de cristale se învelesc mai întîi în foiţă şi apoi se înfăşoară în vată. Pentru recunoaşterea sumară a unui mineral sau a unei roci se procedează astfel: — s-a găsit, de exemplu, un mineral cu luciu metalic; se stabileşte în primul rînd felul luciului metalic, de exemplu, de oţel. În acest caz, dacă mineralul lasă pe placa de porţelan urmă neagră este magnetit; — la un mineral cu luciu nemetalic se stabileşte, în primul rînd, dacă el are culoare; în cazul că lipseşte culoarea se stabileşte duritatea; dacă mineralul este foarte moale (se zgîrie cu unghia) se urmăreşte clivajul; dacă se constată un clivaj foarte uşor, unidirecţional, în foiţe neelastice, este ghips. Dacă însă are culoare se urmăreşte ce urmă lasă pe placa de porţelan. În cazul că mineralul lasă urmă galbenă sau albă, are duritatea l—2 (se zgîrie cu unghia) şi arde este sulf; — în cazul unei roci alcătuită din minerale cristalizate de mai multe feluri de minerale, se urmăreşte textura. Dacă este şistoasă se urmăreşte dacă are feldspaţi. În cazul că are feldspaţi ortoclaji, se urmăreşte dacă are cuarţ şi mică neagră. În acest caz, dacă roca are structură grăunţoasă normală este granit; dacă nu are cuarţ, dar este cu amfibol şi are structură normală este sienit. Pentru stabilirea orientării direcţiei stratelor şi a unghiurilor înclinării se foloseşte busola geologică.

[modifică] Cercetarea geologică a unei deschideri naturale

Fig 28 În acest tip de studiu cu elevii se urmăresc îndeosebi următoarele obiective: 1) stabilirea aspectului general al deschiderii, 2) Recunoaşterea tipurilor de roci şi efectuarea de observaţii stratigrafie; 3) măsurarea grosimii stratelor, 4) efectuarea observaţiilor de ordin tectonic sau structural (ţinînd seama de nivelul de cunoştinţe al elevilor), 5) colectarea de eşantioane (probe). Stabilirea aspectului general al deschiderii este prima operaţiune după curăţire şi constă în observarea poziţiei deschiderii în raport cu topografia, precum şi a aranjamentului rocilor deschise la vedere. Datele obţinute se trec în carnetul de însemnări individuale. Recunoaşterea tipurilor de roci constă în examinarea cu ochiul liber sau cu lupa, a fiecărui tip de rocă şi notarea numirii lor pe baza recunoaşterii caracteristicilor-compoziţia mineralogică, structura, textura; se notează de asemenea, gradul de alteraţie, dacă este cazul, şi raportul cu rocile vecine. Observaţiile stratigrafie constau în semnalarea şi notarea pentru fiecare tip de rocă a următoarelor trăsături caracteristice: Pentru rocile sedimentare: modul cum apare roca în deschidere — în strat, lentilă; gradul de cimentare sau tărie; felul cimentaţiei; felul stratificaţie! (paralelă încrucişată); existenţa său inexistenţa fosilelor. Pentru rocile eruptive: structura şi textura; relaţiile de contact; modul de apariţie (filon, aglomerare, curgere de lava). Pentru rocile metamorfice: şistuozitatea; structura şi textura; gradul de metamorfism. Măsurarea grosimii stratelor se face după ce sînt recunoscute rocile unui strat, a unui filon, a unei lentile folosind metrul pliant sau o ruletă aşezată exact perpendicular pe planul stratificaţie!. Stratele cu grosimi sub 20 cm se consideră intercalaţii în roca dominantă. Dacă rocile alternează în mod regulat în întreaga deschidere naturală sau chiar numai parţial, se consideră ca o alternanţă; în acest caz se indică grosimea fiecărui strat alternant în parte. Pentru a putea întocmi ulterior lucrarea asupra cercetării şi a avea deci la îndemînă întreaga documentare, se recomandă înscrierea datelor observaţiei în carnetul de însemnări individuale şi reprezentarea unei coloane stratigrafice pe hîrtie milimetrică la scară convenabilă. Observaţiile de ordin tectonic se fac asupra stratelor care nu au o aşezare orizontală; se urmăreşte în acest caz structura geologică, adică modul de aşezare a stratelor şi a rocilor, şi anume: raporturile faţă de complexele mai vechi, tipul de stratificaţie (încrucişată — a se vedea figura alăturată — oblică iniţială), tipul de cută (simplă, dreaptă, oblică, culcată, şariaj) şi tipuri de falii (normale, inverse, în trepte). La strîngerea datelor tectonice ce înregistrează orientarea direcţiei stratelor şi unghiul înclinării stratelor sau filoanelor. Acestea se stabilesc cu ajutorul busolei geologice. Colectarea de eşantioane se face în scopul asigurării unui studiu de laborator, dacă este cazul, precum şi în vederea îmbogăţirii colecţiei (muzeului) şcolare.

[modifică] Recoltarea de material botanic

Această operaţiune se face de regulă numai la obiectivul de cercetare sau pe drumul de acces spre el. Cu privire la recoltare se recomandă următoarele: pentru plantele anuale şi perene (vivace) se vor luă plante întregi, bine dezvoltate, cu flori, frunze şi rădăcini sau bulbi; pentru tufe şi arbori (care au, fireşte, dimensiuni mari) se vor recolta numai ramuri cu frunze, flori, fructe. Fig 29 Materialul colectat (care nu va depăşi formatul coalei de ierbar) se întinde cu grijă pe hîrtie de ziar (l—2 foi). Hîrtia dintre plante se înlocuieşte zilnic pînă cînd plantele puse la presă se usucă; altminteri plantele se înnegresc. Plantele se usucă sub presă între două cartoane sau tăblii de scîndură pe care se aşază o greutate de circa 10 kg. Fiecare plantă va avea o etichetă pe care se vor nota: numele plantei, locul unde a fost colectată (judeţul, localitatea, staţiunea, luncă, pădure, stîncă, grohotiş, ogor, fînaţ, mlaştină etc. — indicînd şi cîteva nume de plante din cele cu care trăieşte împreună), altitudinea în metri deasupra nivelului mării, data recoltării, numele culegătorului şi a celui care a determinat planta. Pe altă etichetă se vor trece analizele caracteristice de frunze, flori, fructe. Pe o fişă alăturată se va nota şi întrebuinţarea plantei în popor (unde este cazul). Plantele vor fi recoltate în mai multe exemplare. Cele mai mari vor fi aşezate singure pe o coală de ierbar, cele mai mici putînd fi mai multe pe o coală.

[modifică] Colectarea insectelor

Cea mai obişnuită metodă de colectare a insectelor de zi este prinderea cu ajutorul plasei (fileu); fluturii de noapte se prind cu ajutorul unei lumini puternice proiectate pe un fond mare alb (cearceaf) care îi atrage. Alte insecte se prind cu capcane făcute din borcane de sticlă înalte, îngropate în pămînt pînă la gură şi în care se pune, drept momeală, o bucată de brînză veche. Insectele de pe flori, din scorburile arborilor şi din peşteri se pot prinde cu mîna; cele din frunzarul pădurii se colectează cu ajutorul unei site (o strecurătoare din plasă de sîrmă, cu rnîner). Insectele care trăiesc în pămînt se prind cu mîna făcînd mai întîi săpături cu ajutorul unei sape sau hîrleţ şi urmărindu-le în cuiburile lor. Insectele din apă se culeg de la suprafaţă, de la adîncime, din mîlul de pe fund, folosindu-se ciorpacul. În apele de munte se culeg, de obicei, între pietrele şi rădăcinile copacilor de pe lîngă maluri. Insectele prinse, în special cele mici, se păstrează în borcane în care se află o soluţie de formol. Cele mari (de exemplu rădaşcă, cărăbuşul) se fixează cu ace entomo-logice (sau ace cu gămălie) pe fundul unei cutii de carton (pe care s-a aşezat o bucată de polistiren expandat), străpungînd aripa (elitra) dreaptă la o mică distanţă de baza ei şi în mijlocul lăţimii acesteia. Fluturii se păstrează în cutia de transport, fixaţi cu un ac entomologie în corp, după ce au fost omorîţi prin strîngerea pieptului între două degete timp de un minut. Fluturii mari (ochiul păunului, cap de mort) se pun într-un borcan închis în care se găseşte o bucată de vată îmbibată cu eter. Insectele care atacă plantele cultivate se colectează în cît mai multe exemplare (adulţi, larve) într-un borcan cu spirt sanitar sau spirt denaturat şi, la nevoie, în formol 40% în interiorul borcanului (deci în lichid) se pune o hîrtiuţă pe care se scrie, cu creion negru, data colectării, localitatea, planta de pe care au fost culese şi numele insectei sau larvei. Insectele de pe fiecare fel de plantă se pun în borcane diferite, ca de exemplu: insectele de pe răpită într-un borcan, cele de pe sfeclă în alt borcan, cele de pe grîu în al treilea etc, O atenţie deosebită se va da insectelor care trăiesc pe frunze de cartof. În foaia de observaţie se înscriu: localitatea, data, planta atacată precum şi condiţiile meteorologice în momentul cînd s-a produs atacul şi în momentul cînd se colectează insectele. Pentru colectare se vor cerceta toate părţile plantei: tulpina, frunza, rădăcina, florile, fructele. Fluturii se pun într-un fel de cornet cu două compartimente ce se face dintr-o foaie de hîrtie îndoită în patru. În fiecare compartiment se aşază un singur fluture. Cornetul se îndoaie la capete şi se pune cu alte cornete asemănătoare într-un plic mare sau o cutie de carton. Pentru fiecare fluture se scrie o etichetă cu aceleaşi informaţii ca şi pentru celelalte insecte. Identificarea exemplarelor colectate se face cu ajutorul unui determinator.

[modifică] Colectarea şi înregistrarea materialelor etnografice şi folcloristice

Ţinînd seama de cunoştinţele elevilor, cercetarea etnografică şi folcloristică se rezumă, ca şi la cercetarea arheologică-istorică, mai mult la activitatea de înregistrare. Cum fiecare judeţ din patria noastră păstrează însemnate elemente etnografice şi folcloristice, activitatea elevilor în direcţia de mai sus poate fi foarte bogată. În aşezările rurale se păstrează încă portul specific al oamenilor, stilul local al caselor, aspectul vechi al construcţiei de stîne; se menţin încă, deşi nu se folosesc pretutindeni, unele instalaţii tehnice şi unele vechi folosite pentru producerea sau prepararea unor produse. De exemplu, în comuna Porumbacu de Jos (jud. Sibiu) poate fi văzută în funcţiune o moară de apă acţionată cu zbaturi; iar în localitatea Horezu (jud. Vîlcea) lucrează alt tip arhaic de moară acţionată de o turbină cu făcaie din lemn. Se practică obiceiuri şi datini, se văd jocuri şi se aud cîntece populare; se practică o artă populară reprezentată prin modele meşteşugit făurite de ţesături, ştergare, lăicere, scoarţe, obiecte de ceramică, crestături în lemn etc. În expediţie, cercetarea comportă pe de o parte înregistrarea pieselor de folclor, iar pe de altă parte, descrierea elementelor etnografice, fotografierea şi filmarea lor. Astfel, se va descrie locul de aşezare a unei stîne, materialul din care este construită, alcătuirea ei (eventual se va desena un plan al întregii aşezări), numărul încăperilor, destinaţia fiecăreia, dimensiunile lor. De asemenea, construcţia caselor bătrîneşti, materialele din care sînt lucrate, numărul încăperilor, dimensiunile lor, modul în care sînt folosite, faţada caselor, încrustaţiile în lemn sau piatra cerdacurilor şi al stîlpilor de susţinere. Totodată interiorul fiecărei încăperi: piesele de mobilier, aşternutul de jos şi de pe pereţi (piesă cu piesă), modul de împodobire a pereţilor cu obiecte de ceramică (farfurii pictate, urcioare), obiecte lucrate în lemn: farfurii, linguri, furculiţe, fluiere ş.a. Se vor lua fotografii de interior (cu ajutorul bliţului sau folosind instalaţia electrică din încăpere, dar cu film mai sensibil — 27 DIN — ori cu expunere mai îndelungată) şi de exterior, apoi, atît la case cît şi la stîne sau instalaţii de industrie rustică (mori, dîrste, joagăre etc.), se vor face schiţele şi planurile încăperilor, se vor desena motivele ciopliturilor în lemn şi desenele din cearda-curi, altoreliefurile în zidărie, evidenţiind elementele arhaice şi — unde este cazul — noua stilizare a vechilor motive care reprezintă, de fapt, tendinţa de valorificare creatoare, în forme noi, a producţiilor specifice regiunii respective, unele dintre ele avîndu-şi originea încă de pe vremea dacilor. În colectarea şi înregistrarea materialelor folclorice culegerea începe cu găsirea informatorilor-tip pentru felurite categorii de piese, apoi se trece la întocmirea fişelor acestor persoane şi numai după aceea la înregistrare. Pentru a putea dă autenticitate textului, care poate fi trunchiat în melodie, se întocmeşte şi fişa cu textul fo-nogramei respective. Se poate întocmi şi o fişa de frecvenţă care ajută la reconstituirea întregului repertoriu al satului. Fişa de frecvenţă se realizează fie pe calea anchetei, întrebînd pe rînd pe informatorii aleşi dacă cunosc sau nu cutare cîntec şi în ce fel, sau prin observaţie directă asistînd la un prilej de manifestare: şezătoare, nuntă, înmormîntare etc. Este bine să se facă 2—3 înregistrări ale aceleiaşi melodii şi transcrierea textului după dictat său cîntat, aceasta pentru a vedea deosebirile reproducerii prin cele două acţiuni. Se poate urmări, de asemenea, frecvenţa unei melodii în 2—3 comune mai îndepărtate din aceeaşi regiune. Pentru a surprinde unele caracteristici ale folclorului: se recomandă înregistrarea aceleiaşi melodii cu instrumente diferite, precum şi vocal. Culegerea pe care o efectuează elevii în expediţie se situează între ancheta restrînsă individuală asupra unei probleme de amănunt şi culegerea de specialitate la care trebuie să participe un muzicolog, un filolog, iar pentru dansuri un coregraf şi un muzicolog la care se adaugă asistenţa tehnică necesară pentru înregistrarea sonoră şi vizuală. Profesorul de muzică, profesorul de educaţie fizică şi profesorul de limba română pot suplini cu succes pe specialiştii respectivi, menţionaţi mai înainte, ţinînd seama de scopul activităţii elevilor într-o asemenea expediţie. Pentru a realiza o culegere pe o zonă mai largă, culegere cu profil monografic, se va face apel la localnici şi în special la lăutari, care, după cum se ştie, cutreieră zona respectivă. În felul acesta se poate stabili, bineînţeles cu oarecare aproximaţie, aria de circulaţie a unei melodii. Practicarea aceloraşi obiceiuri, datini şi rituri se realizează pe o arie mai mică decît se extinde circulaţia unei melodii; acestea se diferenţiază cîteodată chiar de la sat la sat. De aceea colectarea şi înregistrarea el trebuie făcută pe fiecare sat. Imprimarea pieselor de folclor se face într-o odaie anume aleasă pentru a evita zgomotele din afară, înregistrarea se face cu ajutorul unui magnetofon sau al caseto-fonului portabil. Dacă execuţia unei piese are anumite scăderi, ea trebuie reluată de atîtea ori pînă ce se obţine o variantă reuşită. Piesele folclorice în care se repetă anumite pasaje nu trebuie înregistrate în întregime; pasajele care se repetă se omit. În schimb, doinele, baladele, unele dansuri, bocetele se imprimă în întregime, chiar dacă se repetă unele pasaje, căci apar, de obicei, mici diferenţieri în pronunţarea cuvintelor, în tonalitatea melodiei şi în ritmul acesteia. În acelaşi mod se procedează şi la înregistrarea unor colinde şi naraţiuni în proză. La culegerea poveştilor se notează gesturile şi mimica povestitorului. În lucrare sînt menţionate unele fişe pentru documentarea culegerii. Pentru înregistrarea acesteia se mai întocmeşte fişa instrumentului în care se menţionează instrumentele de origine populară confecţionate de meşteri populari; un desen va reproduce forma instrumentului (caval, cimpoi, ţiteră, tobă etc.). Desenul va fi completat cu fotografii care vor reda toate detaliile şi înfăţişarea lor exactă.

[modifică] Cercetări hidrografice

Cercetările hidrografice într-o regiune cuprind următoarele: cercetarea unui rîu, cercetarea unui lac, cercetarea unui izvor, cercetarea apei subterane. Pentru studierea unuia din obiectivele 'amintite sînt necesare o serie de operaţiuni parţiale pe teren în vederea culegerii datelor care se includ în lucrarea de sinteză. Aceste operaţiuni parţiale se realizează cu ajutorul aparatajului care a fost menţionat mai înainte în lucrarea de faţă. Operaţiuni necesare studierii unui rîu şi a unui izvor Determinarea pantelor unei văi. Această operaţiune se realizează cu ajutorul echerului, a eclimetrului sau a busolei geologice. Se consideră pantă lină cînd valoarea în grade este sub 15°; pantă abruptă între 15°—35°; panta foarte abruptă între 35°—45°; pantă aproape verticală peste 45°. Măsurarea fundului văii unui rîu. Fundul unui rîu, care cuprinde lunca, albia majoră şi albia minoră, se măsoară cu pasul, ruleta sau prin procedeul jalonării unui aliniament. Măsurarea debitului de apă al unui izvor. Pentru această operaţiune sînt necesare următoarele aparataje: a) un vas a cărei capacitate vă este cunoscută, b) un ceas cu secundar central sau (mai precis) un cronometru. Procedeul: Se captează în vas apa din izvor cronome-trînd timpul din momentul începerii curgerii apei în vas ve pînă la umplere. Folosind formula Q l/s = Ve / Tsec în care Ve este volumul în litri al apei captate şi Tsec — durata în secunde a umplerii vasului, se obţine debitul. Măsurarea adîncimii unui rîu pe un profil transversal. Această operaţiune furnizează datele pentru calcularea debitului rîului. Pentru realizarea ei se alege un reper pe unul din malurile rîului, de exemplu un copac, la 3—4 m distanţă de mal, se stabileşte numărul de puncte în care se face măsurarea — puncte de sondaj. (La un rîu de 3—4 m lăţime punctele se iau din 0,25 m în 0,25 m; la un rîu de 8—10 m lăţime — din 0,50 m în 0,50 m.) De la reper se întinde peste rîu un şnur pe care s-au însemnat, în prealabil, cu ajutorul unor flotori, punctele de sondaj în aşa fel ca profilul transversal în care se face măsurarea să fie perpendicular pe direcţia de curgere a curentului. La fiecare punct de sondaj, cu ajutorul riglei gradate, se face măsurarea adîncimii citindu-se intersecţia suprafeţei apei cu rigla. În carnetul de însemnări individuale, într-un tabel, se înscrie Valoarea fiecărei citiri, la coloana „dus". După determinarea adîncimii fiecărui punct, operaţia se repetă în sens invers, de la punctul de pe malul la care s-a terminat, pînă la punctul de la care s-a început, trecîndu-se şi de data aceasta în tabel valoarea fiecărei citiri, însă în coloana „întors". Se face pentru fiecare punct de sondaj media valorilor din citirile „dus" şi „întors" rotunjindu-se întotdeauna spre cifra cu soţ. De exemplu: (0,28 + 0,27) :2=0,55:2=0,275=0,28; sau (0,65+0,66):2=1,31:2=0,655=0,66. Adîncimea medie dintre două verticale se calculează făcîndu-se semisuma valorilor vecine. De exemplu: (0,24+0,28):2=0,52:2=0,26; sau (0,42 + 0,66) :2= 1,08:2=0,54. Pentru verticalele de la cele două maluri se iau 2/3 din prima adîncime stabilită, nefăcîndu-se măsurarea. Măsurarea suprafeţei secţiunii transversale de scurgere a apei unui rîu. Pentru stabilirea suprafeţei secţiunii, se însumează suprafeţele secţiunilor dintre verticale, iar suprafaţa unei secţiuni se obţine înmulţind valoarea adîncimii medii dintre verticale cu distanţa dintre ele. De exemplu adîncimea medie între două verticale este de 0,39 m; distanţa între ele este de 0,50 m. Suprafaţa secţiunii=0,39 m X 0,50 m=0,1950 m2. Măsurarea vitezei apei dintr-un sector al unui rîu. Cea mai precisă măsurare se face cu ajutorul moriştei hidrometrice. Aceasta se găseşte însă numai la staţiunile de cercetări, iar manipularea ei se face numai de către un specialist. Pentru măsurarea din cadrul expediţei şcolare se foloseşte, cu aproape aceeaşi eficienţă, metoda flotorilor. Cu acest procedeu se stabileşte însă numai viteza la suprafaţa rîului. Pregătiri premergătoare. Se stabileşte un sector, de obicei cu o lungime de 3—5 ori lăţimea rîului. În carnetul de însemnări individuale se liniază tabelul pentru înscrierea datelor. Procedeul măsurării. La cele două extremităţi ale sectorului ales, se aşază cîte un elev cu faţa spre rîu pentru a observa trecerea flotorilor. Fiecare elev are asupra să un cronometru sau un ceas cu secundar central. Al treilea elev lansează flotorii la intervale; mai întîi la mijlocul rîului şi apoi la cele două maluri. Flotorii se lansează la 3—4 m mai sus de extremitatea din amonte a sectorului. La trecerea flotorilor prin secţiunea din amonte —profilul l — se declanşează cronometrul. La trecerea acestora prin secţiunea din aval — profilul 2 — se opreşte cronometrul. Se calculează diferenţa stabilindu-se astfel durata necesară parcurgerii de către flotori a sectorului de rîu. Viteza curentului de apă, Vm/sec , se calculează prin formula Vm/sec = Sm/Tsec în care Sm lungimea în metri a sectorului de rîu şi Tsec=durata în secunde necesar flotorilor de a parcurge sectorul (A se urmări tabelul). În felul acesta se stabileşte viteza apei la mijlocul rîului şi la cele două maluri. Viteza medie se calculează prin însumarea vitezelor şi împărţirea la 3. Viteza este calculată cu aproximaţie, dar eroarea este mică. Măsurarea debitului de apă al unui rîu. La un rîu mic sau pîrîu se foloseşte metoda volumetrică, asemenea stabilirii debitului unui izvor. În prealabil, este necesar să se construiască un baraj de pămînt pe care se instalează un jgheab de scurgere a apei adunate în spatele barajului. Măsurătoarea se efectuează în momentul în care cantitatea de apă care intră în lacul amenajat este egală cu cantitatea de apă care se scurge prin jgheabul instalat. Se aşază sub jgheab un vas a cărei capacitate V1 este cunoscută şi se cronometrează timpul de umplere în secunde Tsec. Avînd aceste elemente se aplică formula de la stabilirea debitului unui izvor: Ql/sec = V1/ Tsec Exemplu: dacă un vas de 10 l se umple în 5 secunde, debitul se calculează: 10 : 5=2 l/sec. La un rîu mare, debitul se exprimă în metri cubi/sec şi se calculează făcînd produsul dintre valoarea, în metri pătraţi, a secţiunii transversale de scurgere şi valoarea medie în secunde a vitezei curentului la cele trei măsurători (la maluri şi la mijlocul rîului). Deşi se obţine o eroare, ea se poate admite la lucrările executate de elevi. Exemplu: dacă suprafaţa secţiunii este de 5,50 mp, iar viteza medie este de 0,4 m/sec., debitul Q=5,50xO,4= =2,200 mc/sec. Măsurarea temperaturii apei unui rîu. Se alege un loc mai adînc unde apa curge. Se cufundă termometrul complet în apă, în poziţie verticală; se menţine în această poziţie 5 minute, după care se face citirea care se înscrie în carnetul de însemnări individuale. Măsurarea temperaturii se face de trei ori pe zi — dimineaţa, la prînz şi seara — pînă la apariţia pe rîu a fenomenelor specifice de iarnă. Urmărirea gradului de turbiditate. Această operaţiune se face recoltînd din rîu o sticlă de apă de l kg — probă. Proba se ia la o adîncime de 7 cm de la suprafaţa apei. Se aşază hîrtie de filtru în pîlnie şi se filtrează prin ea apa din sticlă. Se usucă apoi hîrtia de filtru şi se face diferenţa de greutate între filtrul gol şi filtrul cu suspensiuni. Rezultatul reprezintă turbiditatea în grame la litru. Pentru a stabili cantitatea totală de aluviuni (R) transportată într-o secundă prin secţiunea transversală (profilul rîului) se aplică formula R=QXp, în Q=debitul lichid şi p—cantitatea în grame de aluviuni la litru. Efectuarea observaţiilor de nivel comportă două operaţiuni: a) instalarea unei mire, b) citirea nivelului. Instalarea mirei se face pe porţiunea de rîu care este rectilinie cel puţin 100 m şi nu are rupturi de pantă; ea se fixează perfect vertical, punctul cel mai jos „O miră" urmînd să fie astfel cufundat în apă încît scăderea cea mai mare a nivelului rîului să nu coboare sub el. . La citirea nivelului, care se face de două ori pe zi, se respectă următoarele indicaţii: se urmăreşte ca mira să fie în atingere directă cu suprafaţa apei din rîu; cînd rîul are un strat de gheaţă, acesta se sparge citindu-se nivelul apei şi nu al gheţii; citirile se fac la o distanţă cît mai apropiată de miră pentru a evita erorile. Informaţii de la localnici asupra regimului rîului — se culeg pe baza unui chestionar care cuprinde următoarele: — cea mai mare apă cunoscută; în ce zi, în ce lună şi în ce an s-a produs şi cărui fapt s-a datorat; — apele mari obişnuite; în ce anotimp şi mai ales în ce lună se produc; — apele mici şi perioade de secare; — fenomene de iarnă; îngheţ — la mal, pe întreaga lăţime, îngheţ total. Probleme privind gospodărirea apei rîului Se înscriu în carnetul de însemnări individuale următoarele date: poduri, baraje, mori de apă, joagăre, microcentrale, folosirea apei la irigaţii, practicarea plutăritului, existenţa canalelor artificiale ramificate din rîu, lucrări de apărare contra inundaţiilor, specii de peşti, practicarea pescuitului, gradul eventual de poluare a apei şi sursele acesteia.

[modifică] Cercetarea rîului

Prin cercetarea unui rîu se urmăreşte culegerea de date caracteristice asupra acestuia în vederea stabilirii legăturilor dintre rîu şi diferitele fenomene geografice ale regiunii prin care trece şi redactarea lucrării. Pentru ca cercetarea să fie eficientă (în cadrul posibilităţilor unei expediţii şcolare) se recomandă alegerea unui rîu sau a unui sector de rîu mic, cu lăţimea albiei pînă la 12 m şi cu adîncimea pînă la un metru. Echipamentul necesar cercetării unui rîu este indicat în lucrare la litera A din acest capitol. În plus se recomandă a se avea l—2 cronometre sau ceasuri cu secundar central, 2—3 perechi de cizme de cauciuc, şi, dacă este posibil, o barcă de cauciuc. Culegerea de date asupra unui rîu se realizează prin efectuarea unor observaţii şi măsurători, precum şi prin adunarea de informaţii de la localnici cu privire la elementele rîului şi modul de manifestare a acestora în diferite anotimpuri. Observaţiile şi măsurătorile se fac de diferite echipe alcătuite, după nevoile lucrării, din 3— 5 elevi. Toate rezultatele obţinute de fiecare echipă se înscriu în carnetul de însemnări individuale. Pentru a putea cuprinde şi înscrie toate aspectele rîului sau a porţiunii alese pentru cercetare, este recomandabil ca acesta să fie împărţit în sectoare, stabilirea mărimei lor depinzînd de unităţile de relief prin care trece rîul, de principalele caracteristici dominante. Informaţiile înscrise în carnetul de însemnări individuale trebuie să cuprindă cele mai esenţiale date ale porţiunii ce se parcurge în ziua respectivă. Ele trebuie să cuprindă: a) date cu privire la prezentarea generală a rîului, b) date privind valea rîului pe porţiunea aleasă (cu lunca, albia majoră, albia minoră), c) date privind lăţimea şi adîncimea rîului, a vitezei şi a debitului apei rîului, a fenomenelor de iarnă, d) material informativ de la localnici asupra regimului hidrologic al rîului şi asupra utilizării rîului. Redactarea lucrării se face pe baza materialelor de teren.

[modifică] Strîngerea de date cu privire la prezentarea generală a rîului

În efectuarea acestei operaţiuni se urmăresc zonele de relief prin care trece rîul (munte, deal, cîmpie) inclusiv zonele de vegetaţie respective (păduri de conifere, mixte, de foioase), indicîndu-se, după situaţie, speciile predominante: de asemenea se face înregistrarea localităţilor existente în lungul rîului, a modului de utilizare a terenului (fînaţe, livezi, vii, suprafeţe arabile) şi a felului culturilor. Nu trebuie să lipsească nici informarea asupra structurii geologice şi a solurilor, a gradului de populare a regiunii din apropierea rîului, a aşezărilor şi a drumurilor de acces spre rîu. Strîngerea de date privind valea rîului pe porţiunea aleasă (cu lunca, albia majoră, albia minoră). Elementele ce trebuie urmărite la această operaţiune sînt: a) fundul sau patul văii cu albia minoră şi majoră, b) aspectul versanţilor — abrupţi, terasaţi, c) cumpăna de ape (în cazul cînd se cercetează rîul pînă la acest loc) care desparte bazinele hidrografice. La punctul a, se va urmări forma văii (V, U sau larg deschisă) care se apreciază cu ochiul; lăţimea fundului văii (lunca, albia majoră, albia minoră) care se stabileşte prin măsurare; părţile în care lunca apare mai bine dezvoltată; porţiunile de trecere directă de la albia minoră la versant. La punctul b, pantele versanţilor — determinate cu eclimetrul sau cu busola geologică, caracterul vegetaţiei de pe ele, formaţiunile litologice, prezenţa sau absenţa teraselor, punctelor unde apar izvoare şi debitul acestora, compoziţia şi temperatura apei; de asemenea, dacă izvorul este folosit pentru băut sau nu, precum şi în ce scopuri foloseşte. Se vor urmări porţiunile de îngustare a văii şi structura litologică din aceste sectoare la locuri favorabile pentru construirea de baraje; de asemenea, prezenţa braţelor părăsite, a lacurilor, a urmelor lăsate de inundaţii, zonele de înmlăştinire, dacă lunca inundabilă se întinde pe ambele maluri sau numai pe unul, dacă porţiunea inundată este netedă cu muşuroaie sau înmlăştinită. De la localnici se iau informaţiile: pe ce distanţă se revarsă apele peste maluri; care este lăţimea maximă a apei la inundaţii; ce întindere au bălţile în albia majoră retragerea apelor; durata pînă la secarea definitivă a acestora. În culegerea datelor privind albia se va urmări aspectul rectiliniu sau şerpuitor al albiei, numărul de coturi pe km lungime, existenţa braţelor şi numărul lor, existenţa ostroavelor şi numărul lor pe km lungime, semnalîndu-se gradul de evoluţie, de acoperire cu vegetaţie; geneza ostroavelor (din aluviunile rîului şi detaşare prin eroziune din albia majoră); prezenţa bancurilor de nisip şi a porţiunilor concave ale malurilor; existenţa pragurilor şi cascadelor dîndu-se înălţimea în metri; invadarea cu vegetaţie acvatică sau existenţa arborilor, buturugilor, buştenilor care împiedică scurgerea. De asemenea, dacă malurile albiei minore urcă lin sau abrupt spre albia majoră; diferenţa de înălţime a celor două maluri, litologia lor; gradul de consolidare naturală prin vegetaţie lemnoasă, erbacee; gradul de erodare şi punctele de surpare a malurilor. La punctul c, se vor culege date asupra altitudinii crestei cumpenei, litologiei şi aspectului vegetaţiei. Adunarea datelor privind lăţimea şi adîncimea rîului, a vitezei şi a debitului apei rîului, precum şi a fenomenelor de iarnă. Adunarea materialului informativ de la localnici asupra regimului hidrologic al rîului şi asupra utilizării rîului. Redactarea lucrării pe baza materialelor de teren. Aceasta este ultima şi cea mai importantă operaţiune în cercetarea rîului. Ea constă în organizarea şi prelucrarea materialului cules de diferitele echipe şi transcrierea lui în jurnalul colectiv al expediţiei, la care se ataşează fotografiile şi tabelele întocmite. Lucrarea va cuprinde: — date generale privind denumirea rîului pe hartă şi denumirea folosită de localnici; traseul pe care-l parcurge — cu indicarea judeţelor localităţilor etc. (după situaţie); — datele culese asupra prezentării generale; — datele culese privind valea rîului, albiile, viteza de curgere şi debitul apei, fenomenele de iarnă ş.a.; — modul de folosire a rîului; — gradul de poluare (dacă este cazul) şi determinarea sursei.

[modifică] Operaţiuni necesare studierii unui lac

Determinarea poziţiei lacului în cadrul regiunii. Prin această operaţiune se stabileşte zona de relief în care este cantonat lacul (munte, deal, cîmpie) şi localităţile din apropiere; apoi zone de vegetaţie (pădure de conifere, mixtă, de foioase) indicînd speciile predominante; de asemenea, dacă este cazul, utilizarea terenului din jur (fîneţe, livezi şi vii, terenuri arabile şi felul culturilor; trebuie stabilită şi structura geologică a solurilor. Determinarea coordonatelor lacului. La această operaţiune se ia oa punct de intersecţie a coordonatelor centrul lacului. Ea se realizează prin unul din procedeele indicate mai înainte în această lucrare. — Cercetarea cuvetei lacului. Această operaţiune se face cu scopul de a se stabili originea lacului, modul de formare a cuvetei şi a acumulării apei. Ea comportă stabilirea rocei de bază în care este amplasată cuveta, structura litologică şi tectonică a regiunii şi chiar altitudinea. — Culegerea datelor pentru ridicarea planimetrică a lacului sau a hărţii lacului. Aceasta este cea mai dificilă operaţiune în etapele de cercetare a lacului pe care însă, datorită nivelului de cunoştinţe, nu o pot realiza elevii de liceu. La fel şi construirea unui profil al reliefului lacului. — Determinarea suprafeţei apei lacului. Metoda cea mai uzitată pentru această operaţiune este cea a pătratelor. Pe hîrtie de calc milimetrică, se trasează o reţea de pătrate cu latura de l cm. Se suprapune această hîrtie de calc peste harta lacului a cărui suprafaţă vrem s-o aflăm. Se numără, mai întîi pătratele întregi, apoi fracţiunile de pătrat care se însumează. Rezultatul se raportează la scară, calculînd valoarea în natură. Exemplu: Un lac.de pe o hartă oarecare este acoperit de 52 de pătrate, iar fiecare pătrat este egal cu l cm2. Transformînd cei 52 cm2 în m2 din natură rezultă că 1 cm2 la scara l : 2 000=400 m2. Deci suprafaţa lacului este de 400 m2 X 52=20 800 mp. La scara l : 2 000, l cm=20 m; l cm2=20 m X 20 m= 400 m2. — Stabilirea perimetrului lacului. Această operaţiune se realizează pe hartă cu ajutorul unui compas. Se fixează o deschizătură mică de compas, de exemplu de 3—4 mm, pentru a putea măsura toate sinuozităţile. Se mută picioarele compasului de-a lungul conturului şi numărul deschizăturilor se înmulţeşte cu 4 mm. Se calculează apoi, ţinînd seama de scara hărţii. Exemplu: Se numără 250 deschizături de compas. Se înmulţeşte cu 4 min. Aceasta face l 000 mm. Dacă scara hărţii este l : 2 000 rezultă că perimetrul lacului este de 2 000 m. Se mai poate stabili cu ajutorul curbimetrului. În natură se dă ocol lacului, sau se măsoară prin procedeul drumuirii. — Stabilirea lungimii maxime a lacului. Pentru această operaţiune se iau pe hartă punctele cele mai depărtate ale lacului şi se trage o linie între ele. Se măsoară linia respectivă şi se calculează ţinînd seama de scară. Exemplu: Linia care uneşte punctele extreme este de 150 de mm. La scara hărţii l : 2 000 rezultă 300 m. — Stabilirea lăţimii maxime a lacului. Această operaţiune se realizează prin procedeul folosit la stabilirea lungimii luînd de asemenea punctele extreme. Lăţimea medie M se stabileşte prin formula: M= S/ L În care S=suprafaţa lacului, iar L=lungimea perimetrului lacului. — Stabilirea coeficientului de sinuozitate. Această operaţiune se realizează folosind formula: C = L/ 2*sqrt(ЛxS ) în care C=coeficientul, L=perimetrul lacului, S=supra-faţa lacului.

[modifică] Cercetarea unei văi

Văile — „drumuri prin care continentele pornesc spre ocean" (G. Vîlsan) — se găsesc răspîndite în toate zonele de relief avînd aspecte diferite. La orice vale, cercetarea începe cu analiza profilelor transversale şi a profilului longitudinal. La analiza profilului transversal se stabilesc următoarele caractere: simetria, asimetria, deschiderea şi forma versanţilor (concavă, convexă, dreaptă, mixtă), repartiţia depozitelor (cele aduse de ploi, de zăpezi, de rîu), repartiţia şi felul vegetaţiei, existenţa teraselor, caracterul limitei dintre versant şi luncă. Se cercetează cauzele care influenţează asimetria văii: litologia, structura, numărul mare de afluenţi dintr-o singură parte, particularităţi climaterice locale, particularităţi în repartiţia vegetaţiei. La analizele profilului longitudinal se urmăresc treptele transversale şi legătura lor cu forma secţiunii transversale, acumulările şi rolul lor în modificarea profilului longitudinal. Se urmăresc, de asemenea, căderile (cascadele, repezişurile), pragurile sub aspectul numărului, înălţimii unghiului de cădere, genezii (litologie, eroziune regresivă). La albia minoră se urmăresc aspectele talvegului (cele mai coborîte puncte din lungul albiei), talpa (fundul albiei rîului) şi malurile (taluzurile); în profilul longitudinal se urmăreşte continuarea pantei, apariţia cascadelor şi a repezişurilor, a bancurilor de nisip şi a deplasării lor, caracterul vadurilor; în profilul transversal se stabilesc variaţia lăţimii albiei la diferite niveluri, existenţa ostroa-velor, a despletiturilor; la taluzuri se urmăresc înălţimea, unghiul de înclinare, porţiunile erodate şi cele cu limbi de nisip, zonele fixate de vegetaţie; se menţionează existenţa meandrelor şi felul lor (de matcă, rătăcitoare, de luncă şi de vale); de asemenea, mărimea (raza de curbură, lungimea). La albia majoră se stabileşte, în primul rînd, limita între spaţiul inundabil şi cel neinundabil; apoi grosimea depozitelor de la suprafaţa pînă la baza patului de aluviuni, compoziţia aluviunilor, tipurile de sedimente — grosiere şi nesortate, mai fine, de braţe părăsite, precum şi depozite de turbă, dacă este cazul. O atenţie deosebită se acordă studiului grindurilor şi grădiştilor. La grinduri se determină următoarele trăsături: lungimea, lăţimea, înălţimea, orientarea, structura, natura petrografică, existenţa solurilor. La grădişti se determină: înălţimea, forma, simetria, litologia şi geneza lor (tăierea gîtului de meandru, detaşarea unei porţiuni din versant, dezvelirea unor roci mai tari prin schimbarea punctelor de confluenţă). La o terasă se cercetează podul, fruntea, muchia, ţîţâna; de asemenea, tipul terasei — de eroziune, de acumulare sau mixtă, precum şi structura ei — succesiunea orizonturilor de pietrişuri, nisipuri, loesuri, soluri, fosile. Se stabilesc, de asemenea, dimensiunile terasei: lăţimea (distanţa între muchie şi ţîţînă), lungimea (distanţa pe care se desfăşoară terasa în lungul văii) şi înălţimea (diferenţa între cota albiei majore şi cota podului terasei). Se va menţiona importanţa practică — valorificarea economică: podul terasei — aşezări, culturi agricole, căi de comunicaţii; fruntea terasei — plantaţii de viţă de vie şi pomi fructiferi; depozitul de terasă — balast pentru construcţii, minerale preţioase, strate acvifere.

[modifică] Cercetarea unui izvor

În cercetarea unui izvor se urmăresc în primul rînd următoarele: — dacă el apare direct din complexul de roci din fundament sau dintr-un complex de depozite mai recente; — dacă apa apare într-un singur loc sau în mai multe locuri. Avînd aceste date, se trece la descrierea poziţiei izvorului în raport cu elementele de relief, cu litologia şi structura geologică; se stabileşte, apoi, dacă izvorul este descendent, ieşirea apei făcîndu-se fără presiune, sau ascendent, apariţia apei făcîndu-se cu presiune. Se stabileşte apoi dacă izvorul este permanent, temporar — în care caz se stabileşte perioada de funcţionare, sau intermitent — stabilindu-se în această situaţie intervalele de curgere a apei şi durata acestor intervale. Se calculează, de asemenea, debitul izvorului variaţia acestuia şi cauzele variaţiilor; apoi compoziţia apei şi temperatura ei, ţinînd seama că se consideră izvoare reci cele cu temperatura apei între 4°—20°C, izvoare foarte reci — cu temperatura sub 4°C, calde — cu temperatura apei între 20°—37°C, fierbinţi — cu temperatura apei între 37°— 42°C şi foarte fierbinţi — cu temperatura apei peste 42°. Pe baza cunoaşterii compoziţiei şi a temperaturii se pot face aprecieri privind utilizarea — apă potabilă, industrială său pentru tratament.

[modifică] Cercetarea obiectivelor de ştiinţele naturii

În cercetarea vegetaţiei unei localităţi se urmăreşte în primul rînd cunoaşterea florei — adică a tuturor speciilor de pe teritoriul respectiv. Ea cuprinde patru operaţiuni: inventarierea speciilor, colectarea, determinarea şi gruparea lor. Operaţiunile de mai sus se fac pe tipuri de vegetaţie: păduri, păşuni, fîneţe, mlaştini, vegetaţie acvatică, buruieni, flora de pietrişuri, din grohotişuri sau prundişuri; acest procedeu uşurînd cunoaşterea speciilor componente. Inventarierea este operaţiunea de înregistrare în carnetul de însemnări individuale a tuturor speciilor întîlnite pe traseu în localitate, descriindu-se pe scurt şi staţiunea unde au fost găsite. Menţionăm că inventarierea se face ţinînd seama de cunoştinţele elevilor. În acest sens, determinarea speciei se face cu ajutorul unui determinator, de exemplu: I. Todor, Mic atlas de plante — din flora Republicii Socialiste România, etc. Colectarea plantelor presupune recoltarea atît a plantelor superioare — ou flori, cît şi a plantelor inferioare — muşchi, licheni. Recoltarea plantelor superioare se face colectînd plante întregi şi nevătămate, cu flori, frunze, tulpini şi rădăcini. La plantele mature se adună şi plante cu fructe, acestea uşurînd determinarea. Numărul exemplarelor recoltate trebuie să fie 2—3 bucăţi, aceasta pentru a avea posibilitatea unei prezentări cît mai complete. Speciile erbacee de talie mică se recoltează întregi, ele putînd fi cuprinse într-o planşă; speciile erbacee de talie mai mare se recoltează pe părţi principale: inflorescenţe, tulpini, frunze, rădăcini. Plantele se recoltează în botaniere sau în săculeţe din material plastic (prevăzute cu cîteva perforaţii, care să permită evaporarea apei, altminteri plantele mucegăiesc). La presă ele se aşază în aceeaşi zi, dacă este posibil chiar pe teren. Speciile lemnoase de arbori, arbuşti şi plante agăţătoare se recoltează prin rămurele cu frunze întregi, cu flori şi îndeosebi cu fructe. În forma aceasta, urmează determinarea. Colectarea şi uscarea muşchilor şi lichenilor comportă unele operaţiuni speciale şi anume: unii muşchi fiind îmbibaţi cu apă, trebuie să fie mai întîi storşi bine, însă cu atenţie pentru a nu-i deforma, şi apoi aşezaţi pe coala de ierbar; lichenii, fiind sfărîmicioşi pe timp uscat, trebuie umeziţi puţin înainte de presare. Seminţele şi fructele se păstrează, de preferat, în săculeţe de pînză. Ele se recoltează în stare coaptă. Dacă sînt suculente sau umede se usucă bine la 'umbră. Numai după ce sînt complet uscate pot fi păstrate în cutii sau pungi din material plastic. Speciile care trebuie colectate sub formă de rizomi, cepe, tuberculi — se recoltează primăvara timpuriu sau toamna tîrziu. Se împachetează în lădiţe cu sol sau învelite cu muşchi. Rămurelele speciilor lemnoase se colectează înainte sau după oprirea circulaţiei sevei; ele trebuie să fie tinere, de 2—3 ani, şi cu dimensiuni de 25—30 cm. Pentru a le feri de uscare se împachetează în muşchi. Cînd cunoştinţele elevilor nu permit o clasificare a speciilor, se face, provizoriu, numai o grupare a acestora din ierbar şi inventar pe formaţiuni naturale: plante de păduri, de pajişti, de săraturi, de nisipuri etc. Ulterior, la şcoală sau la un muzeu de ştiinţele naturii, cu ajutorul şi sfatul specialiştilor, elevii vor primi explicaţii suplimentare şi se va proceda la clasificarea completă a speciilor.

[modifică] Organizarea studiului vegetaţiei

Ţinînd seamă de cunoştinţele de botanică ale elevilor, studiul vegetaţiei în expediţia de ştiinţele naturii comportă observaţii şi descrieri pe un itinerar de cunoaştere generală. Aceasta constă în explorarea, în linii mari, a vegetaţiei de pe un anumit teritoriu în vederea stabilirii tipurilor de vegetaţie (păduri, pajişti), a principalelor asociaţii componente şi a repartiţiei teritoriale a acestora în dependenţă de condiţiile fizico-geografice locale. Dacă se studiază o regiune în care climatul este omogen, itinerarul va traversa toate formele principale de relief din zona de cercetat, făcîndu-se observaţii şi descrieri asupra fiecărui tip de vegetaţie; dacă se studiază o regiune de cîmpie, itinerarul trebuie să traverseze văile fluviale pentru a fi străbătute lunca şi terasele rîurilor; dacă cercetarea se face într-o regiune de munte, itinerarul trebuie să intersecteze toate zonele verticale cu expuneri diferite în funcţie de structura geologică a munţilor. În această zonă, ţinînd seama de bogăţia şi varietatea învelişului vegetal, trebuie stabilite mai multe itinerare decît în celelalte zone. Rezultatele cercetării se pot încheia cu o descriere sumară a vegetaţiei din zona respectivă. Pentru descrierea formaţiunii vegetale (pădure, pajişte, vegetaţie de stîncărie, vegetaţie de săraturi etc.) se alege o porţiune de vegetaţie numită suprafaţă de probă cu o întindere de 50—100 m2 pentru pajişti 'şi 400—1 000 m2 pentru păduri. înregistrarea datelor pe teren se face pe baza unei fişe geobotanice înscrisă în carnetul de însemnări individuale. Această operaţiune se face după următorul plan: a) Aspectul general: pajişte bogată sau săracă şi degradată; pădure seculară bine închegată sau rarişte, pădure tînără. b) Acoperirea generală: se notează în procente acoperirea solului apreciindu-se la pajişti prin privirea de sus în jos, iar la păduri de jos în sus, proiecţia coroanelor pe cer. c) Compoziţia şi structura asociaţiei vegetale. Se indică speciile componente, raportul cantitativ între ele după o serie de indici cantitativi din care semnalăm doar următorii: abundenţa, dominanţa sau acoperirea, frecvenţa, fenofazele. Stratificarea speciilor: La păduri — patru straturi: 1) stratul arborilor, 2) stratul subarboretului, 3) stratul erbaceu, 4) stratul de muşchi şi licheni. Se menţionează existenţa şi se înscriu speciile. La pajişti — trei straturi: 1) stratul ierburilor înalte, 2) stratul mijlociu, 3) stratul muscinal. d) Modul de descriere a compoziţiei floristice a formaţiunilor vegetale. Descrierea se face într-o anumită ordine: la păduri speciile se descriu pe straturi în ortdinea abundenţei şi dominaţiei lor; la pajişti s'e descrie pe grupe economice — graminee, leguminoase, rogozuri, plante otrăvitoare, plante medicinale, plante comestibile etc. Abundenţa, dominanţa sau acoperirea se referă la numărul plantelor din fiecare specie pe suprafaţă în procente (acoperire 90—100%, 80—90% etc.). Frecvenţa se referă la modul cît de des se întîlneşte o specie într-o formaţiune vegetală şi se exprimă în procente. Fenofazele indică stadiul de vegetaţie în care se află plantele: 1) planta vegetează, 2) planta în stadiul formării tulpinii 3) stadiul de început de înflorire, 4) stadiul în (plină floare, 5) sfîrşitul înfloririi; 6) stadiul de vegetaţie după înflorire şi căderea fructelor. Valoarea economică a formaţiunii vegetale. Se descrie productivitatea, accesibilitatea pentru exploatare, măsura în care este exploatată.

[modifică] Cercetarea animalelor

Materialele şi aparataj ui necesar studiului animalelor sînt indicate în lucrare. Pentru completare, dăm şi unele indicaţii privind depistarea urmelor pe zăpadă ce le lasă acestea în deplasarea din timpul iernii. În general, trebuie cunoscut faptul că urmele pe zăpadă a animalelor mari (lupi, cîini) depăşesc 5 cm, ale animalelor de talie mijlocie (popîndăi) nu sînt mai mici de 2 cm, iar cele ale animalelor mici (şoareci) sînt de obicei mai mici de 2 cm. Pentru determinarea animalelor care au lăsat urmele pe zăpadă trebuie urmărite, de asemenea, distanţa de la o urmă la alta,poziţia unei urme faţă de cealaltă, mărimea medie a urmei, felul de alergare a animalului, lungimea salturilor sau paşilor, specificul comportării ani" malului pe traseul urmărit. Astfel urmele unui urs, mărimea lor şi distanţa între ele se aseamănă cu cele ale unui om încălţat în opinci, însă ele apar duble — una a piciorului din faţă, cealaltă a piciorului din spate; de asemenea, faţă de linia mediană, urmele ursului sînt înclinate, de obicei, cu vîrful degetelor spre aceasta; vulpea şi lupul lasă urme de tip sfoară — urmele picioarelor din spate căzînd exact peste urmele celor din faţă; nevăstuica, dihorul, jderul lasă urme mici şi duble; însă urmele picioarelor din spate nu se suprapun peste cele ale picioarelor din faţă, în unele cazuri fiind grupate în trei; iepurii lasă urme aşezate în formă de litera „T" deoarece, în deplasare, picioarele din faţă rămîn în urmă unul faţă de celălalt, iar picioarele din spate păşesc înainte, alături; veveriţa lasă urma în formă de trapez. Cercetarea faunei pe teren de către şcolari în lumina cunoştinţelor de zoologie ale acestora, comportă observaţii privind aspectele vieţii animalelor în zona studiată. Cu privire la aceasta, se înregistrează locul exact, unde a fost văzut animalul — lîngă aşezări (abatoare, ţarcuri de oi sau de vite), pe islazuri, păşuni, la marginea pădurilor (ide conifere său foioase), în căpiţe de fîn, în clăi, indicîndu-se altitudinea; dacă este vorba de o pasăre se indică, bineînţeles cu aproximaţie, înălţimea la care a fost văzută zburînd. Se urmăreşte apoi cu ce se hrăneşte realizîn'du-se aceasta prin disecţia stomacului animalului capturat. Cercetarea asupra păsărilor va urmări semnalarea celor permanente în zona respectivă, a celor care apar în perioada migraţiei — toamna, primăvara — indicîndu-se timpul de apariţie în sudul, respectiv în nordul ţării, în vederea stabilirii duratei scurgerii lor dinspre sud spre nord şi invers. Se va urmări de asemenea, locul unde îşi construiesc cuiburile — pe ramuri său în scorburile copacilor — dacă cercetarea se face într-o zonă acoperită; sub streşini, pe coşuri său în poduri de clădiri — dacă cercetarea se face într-o zonă cu aşezări. În cercetarea asupra animalelor de pădure se urmăresc atît animalele de umezeală — melcii, amfibiile — cele de căldură şi umezeală — reptilele şi păsările insectivore, precum şi mamiferele; se înregistrează atît animalele stricte de pădure — arboricole, cît şi cele care caută adăpost în pădure numai pe un anumit timp. Pentru uşurarea cercetării în pădure, semnalăm următoarele aspecte: animalele preferă luminişurile de la marginea pădurii; la locurile de apă (malurile rîurilor şi lacurilor) din pădure se desfăşoară o viaţă foarte intensă; unele animale ies după hrană numai noaptea (pîrşi, arici, bursuci, mistreţi), altele au apucături nocturne (pisica sălbatică, rîsul) ziua stînd ascunse şi noaptea ieşind la vînătoare: unele îşi fac apariţia odată cu lăsarea întunericului (nevertebrate nocturne, ca de exemplu, fluturii de noapte s.a.). În pădure se cercetează frunzarul şi luminişurile cu ierburi; de asemenea, arbuştii (parterul pădurii), precum şi trunchiul şi frunzişul arborilor. În frunzar se stabileşte numărul de animale din diferite grupe pe o suprafaţă dată. Pe tulpina, coroana şi frunzişul arborilor, precum şi pe sol se semnalează existenţa animalelor găsite — insecta, pasărea, mamiferul. Reamintim faptul că forfecuţa şi ciocănitoarea nu coboară niciodată de pe arbore, că vulpea se furişează cu uşurinţă prin tufişuri, că cerbul poate fi văzut îndeobşte prin desişuri, că mistreţul aleargă cu uşurinţă prin tufişuri şi locurile cele mai spinoase, că rozătoarele se mişcă uşor prin tufişuri. În stepă se cercetează atît insectele şi păsările cît şi mamiferele — rozătoarele în special. La primele se urmăreşte existenţa dăunătorilor; la ultimele — ca dăunători cunoscuţi — mo'dul de construcţie a galeriilor, comportarea şi deplasarea indivizilor în diferite perioade ale anului. În băltoace şi şanţuri se urmăreşte viaţa amfibiilor şi reptilelor, iar în apele curgătoare de munte — torenţi, pîraie — lumea plantelor şi a animalelor de pe pietre. Ca şi ia plante, recunoaşterea se face după un determinator. În cercetarea animalelor este recomandabil a se face şi observaţii fenologice, ţinînd seama că fenofazele pot fi urmărite în toate cele trei vacanţe şcolare. Observaţiile fenologice pe care le indicăm sînt dintre cele mai simple şi pot fi realizate cu uşurinţă de elevi. 1. Schimbarea blănii animalelor: începutul schimbării culorii blănii de primăvară — se menţionează ziua cînd a fost observată pentru prima oară la animale schimbarea parţială a culorii blănii de iarnă cu cea de vară; schimbarea consistenţei blănii de iarnă cu cea de vară, mai săracă în peri — începutul schimbării blănii se observă după perii căzuţi pe zăpadă; sfîrşitul schimbării blănii de toamnă — se menţionează ziua cînd se observă că animalul şi-a schimbat complet blana. 2. Apariţia generaţiei noi. Se determină prin observaţii asupra indivizilor noi născuţi sau după piuitul sau scîncetul în cuiburi, văgăuni, scorburi etc. 3. Migraţia păsărilor toamna şi primăvara. Se notează ziua cînd au fost observate primele stoluri de păsări la plecare, toamna; se notează datele trecerii în masă — se aud ţipete în cursul zilei la unele păsări se aud şi noaptea; sfîrşitul plecării păsărilor, toamna, se consideră odată cu dispariţia totală a păsărilor din locurile unde au cuibărit. La sosire, primăvara, se notează data cînd au fost observate primele păsări dintr-o specie, său a fost auzit primul ţipăt, primul cînt etc. 4. Apariţia si dispariţia insectelor. Prima apariţie (începutul verii) se notează: ziua în care au fost observaţi primii indivizi ai insectelor zburătoare (cărăbuşi, fluturi, ţînţari, bondari, tăuni); la furnici se notează prima lor apariţie la suprafaţa furnicarelor; apariţia în masă se notează cu ziua în care specia respectivă de insecte apare în număr masiv, grupe întregi, roiuri. Dispariţia insectelor zburătoare se notează cu ultima zi cînd au fost observate în zbor; pentru furnici, se notează ultima apariţie la suprafaţa furnicarelor.

CUPRINS CUVÎNT ÎNAINTE

Capitolul 1 Călătoria începe de-acasă (C. Vodă) Stabilirea itinerarului Documentarea Echipament şi materiale Expediţia şcolară Organizarea expediţiei şcolare Organizarea colectivului de elevi Tipuri de expediţii şcolare Propuneri de teme de cercetare

Capitolul II UNDE ŞI CUM CĂLĂTORIM? (N. Predescu) Turism la munte Excursia pe ape Alegerea ambarcaţiunilor Recomandări pentru navigatorii amatori Alimentaţia Pe ce ape curgătoare se poate naviga? La Mare şi în Delta Dunării Cicloturismul Mototurismul Turismul auto

Capitolul III CALATORUL ÎN ACŢIUNE (C. Vodă) . Orientarea pe teren Organizarea taberei Instalarea pentru noapte Adăposturi provizorii: hamac, colibă, iglu, cort Confort local fără probleme: focul, lumina Transportul şi conservarea alimentelor Bucate fără bucătărie Prevenirea accidentelor şi măsuri de prim ajutor: Tratamente de... buzunar Unele boli care pot fi tratate cu ajutorul plantelor medicinale Efectele calmante, binefăcătoare ale apei potabile Recomandări referitoare la şerpi şi la ciuperci Starea vremii Înregistrări audio-vizuale locuri şi amuzamente în excursie Jocuri matematice Cartonaşe pentru ... ghicit Piese de şah din dopuri de plută ... Construcţie pe sticlă Jocuri de cuvinte Cuvinte în colaborare Luptă pe 30 de pătrăţele Amuzamente cu pioni Jocuri pe tabla de şah La întoarcerea din excursie Curăţarea şi întreţinerea obiectelor din piele întreţinerea încălţămintei

Capitolul IV SĂ OCROTIM NATURA CU DRAGOSTE ŞI RESPECT (C. Vodă) Cum ne comportăm în timpul excursiilor? Popasuri prin unele rezervaţii naturale Decane de vîrstă ale pădurii româneşti Exemplare (izolate) de arbori şi arbuşti ocrotite

Capitolul V ÎNDRUMĂRI REFERITOARE LA ACTIVITATEA PE TEREN A EXPEDIŢIILOR ŞCOLARE (N. Predescu) Aparatajul necesar cercetării îndrumări privind activitatea pe teren — unele operaţiuni topografice Colectarea eşantioanelor geologice Cercetarea geologică a unei deschideri naturale Recoltarea de material botanic Colectarea insectelor Colectarea şi înregistrarea materialelor etnografice şi folcloristice Cercetări hidrografice Cercetarea obiectivelor de ştiinţele naturii

Lector: CĂLIN DIMITRIU Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOV Bun de tipar: 12. XII. 1980. Apărut: 1981. Comanda nr. 1828. Coli de tipar: 15. Tiparul executat sub comanda nr. 330, la întreprinderea Poligrafică „Crişana", Oradea, str. Moscovei nr. 5. Republica Socialistă România

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/ Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Popa Horatiu