Index de sentințe CEDO privitoare la protejarea legăturilor de personale

Adaugă legături
De la Wikimanuale, o colecţie de manuale libere !

Navigare[modificare]

> Jurisprudență CEDO
> Jurisprudența CEDO privind minorii

În materia executării dreptului de vizită a unuia dintre părinţi, regula care impune dreptul părintelui de a lua măsuri în scopul de a-şi vedea copilul şi obligația autorităţilor naționale de a facilita întâlnirea acestora şi, în măsura în care interesul superior al copilului impune, să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea relațiilor personale ori pentru întregirea acesteia, după caz, obligațiile statului fiind de a oferi mijloace reale de a se pune în executare hotărârea judecătorească.[1]

În materia executării unei hotărâri aparținând dreptului familiei, autorităţile naționale sunt obligate de a lua toate măsurile necesare şi adecvate pentru a facilita executarea atât cât se poate cere in mod rezonabil in circumstanțele cauzei[2], caracterul adecvat al măsurii semnificând rapiditatea punerii in executare a acesteia, pentru a evita consecinţele iremediabile pentru relaţia dintre părinte şi copilul care nu locuiește la acesta[3] precum şi sancționarea comportamentului ilicit al părintelui care locuiește cu copilul făcând excepție acesta din urmă[4]

Tot in materie de executare a hotărârii judecătoreşti, jurisprudența Curtea a stabilit regula pornit căreia schimbarea circumstanțelor care fac posibilă în mod excepțional neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie să se datoreze acţiunii sau inacțiunii statului[5] sau regula potrivit căreia respon¬sabilitatea imposibilității de executare a hotărârii judecătorești ori a măsu¬rilor relevante în a stabili legături afective nu poate fi imputată reclamantului[6]

Alte hotărâri[modificare]

  • Cauza Zavrel vs. Cehia: Pasivitatea statului prin autorităţile sale, in pofida existenţei arsenalului juridic prevăzut de dreptul intern, suficient pentru a-i permite obligațiilor pozitive care-i revin potrivit art. 8 din Convenție, răspunderea pentru nerespectarea dreptului de vizită al încălcând astfel dreptul la respectul vieții familiale garantat de art. 8 din Convenție. În consecință, nerealizarea dreptului de vizită al reclamantului care nu şi-a putut vedea copilul pe o durată de trei ani este imputabilă toleranței de facto a tribunalelor la opoziția constantă a mamei (la punerea în executare a programelor de legături personale) și absenței unor măsuri eficiente care să ducă la instalarea contactelor efective, situaţie față de care autorităţile naționale nu au făcut proba diligenței ce se impunea in speță. Astfel, potrivit raportului de expertiză psihologică din 25 martie 20o4, sindromul de alienare parentală nu era foarte dezvoltat la copil la a cea epocă şi întâlnirile cu reclamantul se derulau la cabinetul expertului fără probleme. Dacă ar fi fost luate rapid măsuri adecvate nu ar fi fost dificil pentru copil să se re-obișnuiască cu vizitele tatălui său, lucru constatat 28 de luni mai târziu şi de către tribunalul regional. Curtea a reținut că la ultima întâlnire a tatălui cu copilul, acesta deja se afla de un anume timp sub influenta exclusivă a mamei sale într-un mediu ostil reclamantului. Mai mult, Curtea a reținut că, dată fiind opinia experților cu privire la manipularea copiilor de către mamă şi la capacitățile educative limitate ale acesteia, se pune problema de a ști dacă tribunalele au fost inspirate în demersurile lor în stabilirea interesului minorului. [7]
  • Cauza Tocarenco vs. Moldova (petiția 769/13, decizia din XXX) Prin care Curtea de la Strasburg a condamnat Molodva pentru XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX.
  • Cauza Konstantin Markin vs. Rusia, petiția 30078/06, decizia din 22.03.2012 : “Curtea nu a acceptat această justificare pentru diferența de tratament pe care Guvernul a invocat-o ĩn cazul petentului, constând ĩn rolul social deosebit al femeilor în creșterea copiilor. Societățile europene contemporane s-au mutat spre o repartizare mai egală între bărbați și femei a responsabilitãților pentru creșterea copiilor lor și rolul bărbaților de ĩngrijitori și-a câștigat recunoașterea.”
  • Cauza Keegan vs. Irlanda, petiția 16969/90, decizia din 26.05.1994, privind ĩncãlcarea prevederilor art. 8:“50. În conformitate cu principiile enunțate de Curte în jurisprudența sa, în cazul în care a fost stabilitã existența unei legături de familie cu un copil, statul respectiv trebuie să acționeze într-un mod calculat, pentru a permite ca aceastã legãtura sã se dezvolte și trebuie sã fie create garanțiile juridice pentru a face posibil ca din momentul nașterii copilului acesta sã se și integreze în familia sa (a se vedea, mutatis mutandis, Marckx vs. Belgia din 13 iunie 1979, seria A, nr 31, pag. 15., alin. 31, și sus-menționații Johnston și alții ĩn hotărârea de la pag. 29,. alin. 72). În acest context, ca referință se poate lua principiul prevăzut la art. 7 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, că un copil are, în măsura în care este posibil, dreptul de a fi îngrijit de cãtre pãrinții lui. Este, de altfel, necesar să se reamintească faptul că plăcerea reciprocă trãitã de cãtre copil și pãrinte, de a se bucura de compania celuilalt, constituie un element fundamental al vieții de familie, chiar și atunci când relațiile de familie dintre părinți s-au destrãmat (a se vedea, printre altele, Eriksson vs. Suedia ĩn hotărârea din 22 iunie 1989, seria A, nr. 156,. pag. 24., alin. 58)."
  • Cauza Cengiz Kikiç Vs. Turcia - Sentința Curții, în limba română, se poate descărca de aici -- Sumar:: "Punctul decisiv, în acest caz, rezidă, prin urmare, în a ști dacă autoritățile naționale au luat toate măsurile care le-ar putea fi, în mod rezonabil, cerute ca parte a procedurii care avea ca obiect excitarea dreptului la custodie și de vizită și care viza reunirea reclamantului cu fiul său. Deși reclamantul a formulat repetate spre a-și menține relațiile personale cu fiul său sau de informare a Curții că dreptul său de vizită a fost obstrucționat de către mama copilului iar autoritățile au fost pasive în protejarea dreptului reclamantului nu a avut un contact foarte limitat cu copilul său, pe perioade de până la doi ani iar astfel durata de timp fără contact adecvat între reclamant și fiul său a jucat un rol determinant în dobândirea unei atitudini de respingere pe care acesta din urmă a arătat-o față de tatăl său. Autoritățiile nu au produs probe care sa arate că au încercat să împace părțile în cererile lor respective sau ar fi luat măsuri pentru a facilita executarea voluntară a hotărârilor judecătorești. Curtea a amintit că, dacă măsuri coercitive privind copiii nu sunt de dorit în acest domeniu sensibil, utilizarea de sancțiuni nu ar trebui să fie respinsă în cazul unui comportament în mod evident ilegal al părintelui cu care locuiește copilul (a se vedea, Cauza Maire vs. Portugalia, nr. 48206/99, § 76, CEDO 2003-VII). Cu toate acestea, în acest caz, instanțele naționale par să fi făcut economie de astfel de măsuri vis-à-vis de mama copilului. Curtea estimează că ne-luând toate măsurile practice care ar fi fost necesare în circumstanțele cauzei, statul-pârât nu a reușit să îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul articolului 8 din Convenție."
  • Cauza Costreie vs. România -- (petiția 31703/05, decizia definitivă din 1.03.2010): "91. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile competente nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita contacte regulate între petent și cele două fiice ale sale. În schimb, această pasivitate l-a obligat pe reclamant să utilizeze o serie de recursuri lungi ca durată și în cele din urmă ineficiente în ceea ce privește punerea în aplicare a drepturilor sale." sau "procedurile privind autoritatea părintească și dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunțate cu privire la acestea, necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copil și părintele care nu trăiește împreună cu el". Sentința Curții, în limba română, se poae descărca de aici
  • Cauza Sabău și Pârcălab vs. România (Hotărârea din 28 septembrie 2004, petiția numărul 46572/99) reprezintă un caz judecat de CEDO în care statul Român a fost condamnat pentru mai multe încălcări ale drepturilor omului în cazul a doi deținuți. În această speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția a II-a a ajuns la concluzia cu aplicabilitate generală că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu permite interzicerea ab initio a tuturor drepturilor prevazute de art. 64 Cod penal ca și pedeapsă accesorie, ci doar a acelor drepturi care se impun vis-a-vis de natura, felul și gravitatea infracțiunii săvârșite de inculpați. În particular s-a considerat că interzicerea automată a drepturilor părintești în cazul comiterii unei infracțiuni de natură penală neîndreptată în vreun fel împotriva copiilor inculpatului și care nu pune în pericol pe aceștia din urmă reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private prin încălcarea Art. 8 („Dreptul la respectarea vieții private și de familie”) din Convenție.
  • Cauza Karadžić contra Croația (petiția numărul 35030/04, hotărârea din 15 decembrie 2005) în care Curtea de la Strasbourg a condamnat statul croat pentru că nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura punerea în executare a deciziilor judecătorești de returnare a minorului în Germania.
  • Cauza Ignaccolo-Zenide vs. România (petiția 31679/96, decizia din 25.01.2000): „ În ceea ce privește obligația statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a statuat în repetate rânduri că articolul 8 include dreptul unui părinte de se lua măsurile ĩn scopul reunirii cu copilul său și o obligație pentru autoritățile naționale să ia o astfel de acțiune (a se vedea, de exemplu, următoarele hotărâri: Eriksson vs. Suedia, 22 iunie 1989, seria A nr 156, pp. 26-27, § 71, Margareta și Roger Andersson vs. Suedia, 25 februarie 1992, seria A. nici 226-A, p. 30, § 91; Olsson vs. Suedia (nr. 2), 27 noiembrie 1992, seria A nr 250, pp. 35-36, § 90;. și Hokkanen vs. Finlanda, 23 septembrie 1994, seria A nr 299-A, p.20, § 55).” (a se vedea sentința civilă nr. 3268 pronunțată de către Judecătoria Sector 5 București)</ref>
  • Cauza Monory vs. România și Ungaria petiția 71099/01, decizia din 5.04.2005): „ 70. Curtea reiterează că plăcerea reciprocă trăită de către părinte și copil, unul ĩn compania celuilalt, constituie un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care împiedică astfel de bucurie crează o ingerință în dreptul protejat de articolul 8 (a se vedea, printre alte autorități, Tiemann (decizie ) și Bronda, p. 1489,. § 51, citate mai sus).Evenimentele luate în considerare ĩn cazul de față, în măsura în care acestea au generat o responsabilitate a statelor pârâte, în mod clar au constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie, prin limitarea dreptului de a se bucura de compania fiicei sale.” Cauza este des citată de către instanțele române.
  • Cauza Lafargue vs. România (petiția numărul 37284/2002, hotărârea din 13 iulie 2006) Curtea a hotărât în ​​unanimitate, că România a încălcat articolul 8 din CEDO, prin faptul că nu a luat măsuri adecvate pentru a asigura respectarea dreptului tatălui de a menține legături personale cu minorul pentru o perioadă de șase ani de zile. Documentul complet în limba română se poate descărca de aici
  • Cauza Pini și Bertani, Manera și Atripaldi vs. România (petițiile 78028/01 și 78030/01, hotărârea din din 22 iunie 2004) în sensul că obligația autorităților nu este absolută , chiar și în cazul relațiilor de familie având la bază filiația naturală, natura și întinderea acestora depinzând de circumstanțele fiecărei cauze în parte. Documentul complet în limba română se poate descărca de aici
  • Cauza Amănălăchioai vs. România, (petiția 4023/2004, hotărârea din 26 august 2009) prin care se recunoaște o violare a articolului 8 al Convenției (dreptul la viață privată) în cazul unui tată a cărui fiică de 6 ani a fost reținută forțat în anul 2001 de către bunicii săi materni (mama copilului decedase cu un an înainte în urma unei boli) și care timp de mai mulți ani a fost împiedicat de diverse autorități ale statului român în restabilirea legăturilor cu fiica sa; sumarul hotarârii (în limba franceză) se poate descărca de aici
  • Cauza Eriksson vs. Suedia (hotărârea din 22 iunie 1989) prin care curtea a afirmat în permanențã cã art. 8 implicã dreptul pãrintelui de a beneficia de mãsuri adecvate din partea statului pentru a fi alãturi de copilul sãu, precum și obligația autoritãților naționale de a dispune aceste mãsuri. Se poate descărca de aici
  • Cauza Deak vs. România și Marea Britanie (petiția numărul 19055/2005, hotărârea din 3 iunie 2008). România a fost condamnată pentru procedurile judiciare prea lungi cu privire la problematica încredințării copilului și a punerii în aplicare a programelor de legături personale. Documentul complet în limba română se poate descărca de aici
  • Cauza Iosub-Caras vs. România (petiția 7198/04, decizia din 27.07.2006): "38. În chestiunile legate de reunirea copiilor cu părinții lor, caracterul adecvat al unei măsuri trebuie de asemenea să fie judecat prin rapiditatea punerii sale în aplicare, astfel de cazuri necesitând o soluționare urgentă, pentru că trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide vs. România, citată mai sus, § 102, și Nuutinen vs. Finlanda, citată mai sus, § 110)."
  • Cauza Nistor vs. România (petiția numărul XXXX, hotărârea din XXXXXXX) Aceștia sunt mama, respectiv bunicii din partea mamei, a unui copil născut în 1998. Părinții copilului au plecat în Italia în 2000 și bunica din partea tatălui a fost numita tutore în absența acestora. După ce părinții au divorțat, copilul a fost încredințat tatălui pe motiv că ar ține legătura cu copilul, spre deosebire de mamă. Bazându-se pe art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) reclamanții s-au plâns de refuzul de a renunța la limitările impuse în a interacționa cu copilul și despre imposibilitatea de a-și exercita dreptul din cauza inactivității autoritarilor. Curtea a găsit o violare a art. 8 și a obligat statul român la plata sumei de 5000 euro mamei copilului și 5000 euro bunicilor, cu titlu de daune morale, respectiv 2500 euro cu titlu de cheltuieli acordate mamei. Documentul complet în limba română se poate descărca de AICI (trebuie tradus) "În ceea ce privește obligația statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri care să îl reunească pe el și pe copilul său și obligația autorităților naționale de a lua astfel de măsuri (a se vedea, de exemplu, Ignaccolo-Zenide vs. România, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I, și Nuutinen vs. Finlanda, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII)."
  • Cauza RR vs. România - hotărârea de admisibilitate (hotărârea din XXXXXXX) XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX. Documentul complet în limba română se poate descărca de aici
  • Cauza Hokkanen vs. Finlanda (petiția numărul 19823/1992, hotărârea din 23.09.1994) prin care s-a recunoscut încălcarea dreptului unui tată la legături cu fiica sa de către bunicii acesteia;
  • Cauza Nuutinen vs. Finlanda (petiția numărul 32842/1996, hotărârea din 27.06.2000) în care statul finlandez a fost găsit vinovat pentru proceduri judiciare prea lungi în demersurile unui tată de a-și cunoaște copilul;
  • Cauza Johansen vs. Norvegia (petiția numărul 17383/90, hotărârea din 07.08.1996) "Pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element esențial al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți a încetat. Măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerință în dreptul protejat de art. 8 din Convenție"
  • Cauza Maire vs. Portugalia - în această cauză Curtea a denunțat comportamentul ilicit al părintelui la care copilul locuiește, care se opune la legătura dintre celălalt părinte și minor și a apreciat că statul are obligația de a lua măsurile adecvate și suficiente pentru a fi respectate dispozițiile art. 8 (cauza Maire contra Portugaliei). [8]. Curtea amintește că, pentru un părinte și pentru copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți se destramă,- și că aceste măsuri interne care îi împiedică să realizeze acest lucru, reprezintă o intervenție în dreptul protejat la articolul 8 al Convenției (a se vedea printre altele Johansen contra Norvegia, hotărârea din 7 august 1996, Catalogul hotărârilor și deciziilor 1996-III, pag. 1001-1002 § 52 și Elsholz vs. Germania (GC), nr. 25735/94.43, CEDO 2000-VIII). Dreptul părintelui de a avea legături personale nu este doar un drept fundamental al părintelui ci și al copilului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că statele au obligația de a lua măsurile necesare ca părintele care nu locuiește cu copilul său să poată păstra relațiile cu acesta (CEDO, dec. Mattenklott vs. Germania, 11 decembrie 2006), statele având în acest sens obligația de a utiliza, atunci când este cazul, toate mijloacele legale de care acestea dispun (CEDO, dec. Volesky vs Cehia, 29 iunie 2004).
  • Cauza Furman vs Slovenia și Austria (no.16608/09) Bazându-se, în fond, pe articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), Dl.Furman a reclamat, în speță, faptul că autoritățile slovene și austriece l-au împiedicat să se bucure de viața de familie împreună cu fiica sa. Încălcarea articolului 8 în ceea ce privește Slovenia (Tribunalul a declarat ca inadmisibile reclamațiile solicitantului în privința Austriei)

<

  1. ↑ CEDO, Cauza Nistor vs. România, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, §70; CEDO, Cauza R.M.S vs. Spania, Hotărârea din 18 iunie 24313, Ş 73.
  2. ↑ CED0, Cauza Ignaccolo-Zenide vs. România, Hotărârea din 11 ianuarie 2000, § 96; CEDO, cauza Sylvester vs. Austria , Hotărârea din 24 aprilie 2003, §59, CEDO, Cauza Pascal vs. România, Hotărârea din 17 aprilie 2012.
  3. ↑ CEDO, Cauza Amănălăchioai vs. România, Hotărârea din 26 mai 2009, §,92
  4. ↑ CEDO, Cauza Ignaccolo-Zenide vs. România, Hotărârea din 11 ianuarie 2000 §102 și §106; CEDO, Cauza Monory vs. România și Ungaria, Hotărârea din 5 aprilie 2005, §82, CEDO, Cauza Voleski vs. Republica Cehă, Hotărârea din 29 iunie 2004, §123.
  5. ↑ CEDO, Cauza Monory vs. România și Ungaria, Hotărârea din 5 aprilie 2005. §63; CEDO, cauza Mezl vs. Republica Cehă, Hotărârea din q ianuarie 2007.
  6. ↑ CEDO, Cauza Costreie vs. România Hotărârea din 13 octombrie 2009, §91
  7. ↑ Cauza [[Zavrel vs. Cehia], Hotărârea din 18 ianuarie 2007
  8. ↑ http://legeaz.net/spete-civil/legaturi-personale-cu-minorul-stabilire-1741-2012
Adus de la „https://ro.wikibooks.org/w/index.php?title=Index_de_sentințe_CEDO_privitoare_la_protejarea_legăturilor_de_personale&oldid=34006”