Poezii de marian hotca
1.Peisaj de iarnă
Soarele iernatic râde strașnic printre norii cei zglobii, Și încerarcă a patrunde între apele-argintii ... Mici steluțe plimbarețe cad din argintii nori , Așezându-se alene pe ferestele cu flori.
Nu se pun numai acolo,ci pe arbori ,peste tot Și acoperă pământul cu zăpadă de un cot. Râurile-s acoperite c-o pânză înghețată, Vântul suflă ,viscolește și zăpada mult o poartă.
Fără teamă bate vântul prin copacii cristalini, Rupând ramurile groase a batrânilor salcâmi, De pe crengile-ngreunate cade patura de nea Sub lumina jucăușă a pământului perdea.
Soarele apune-alene pe pământul înălbit, Părăsind padurea rece și cătunul risipit. Iar pe cer își face locul zâna nopții încoronată, Luminând natura încremenită și-nghețată.
2 .Culoarea curcubeului
Sufletul meu e un fenomen optic si meteorologic, El se manifestă după ploaie când soarele, Sufletului tau îl lumineză puternic, Iar lumina soarelui se reflectă În apa argintie din atmosfera ochilor tăi, Formând un curcubeu lung si miraculous precum e Iubirea.
Sufletul meu e colorat E ROGVAIV adică: Roșu ca focul tau din privire, Oranj ca razele de soare scaldate în părul tău de castană, Galben ca spicul de grâu adunat de tine vara, Verde ca livada mea de smarald, Unde Albastrul cerului infinit Se oglindește in apa iazului tău, Iar Indigo e cerul visului meu de cerneală, Si in sfarșit Violet toporașul tău fraged Ce iese primavara in gradina ta.
3.Noiembrie(Crizantema la sfârșitul vieții)
Nori de bruma se revarsă, Peste floile infricoșate , Soarele incepu să iasă, De sub nori de departe.
Frunza nucului bătrân Cade molcom pe cărare Vântul o aruncă-n drum, Ea se duce la plimbare.
Zboară frunzele ca gândul În vazduh,in depărtare, Toate așteptându-și drumul, Să pornească alene-n zare.
Crizantema ,floarea mândră, Ce a toamnei sfeșnic este Suparată-i sub un nuc la umbră, C-ar iubi dar nu găsește.
Nu găsește stânjenelul Care vara a așteptat-o; ...Să-n-florească pentru gerul? Ce iubirea ei a luat-o!
Supărată-i mandra floare, Că nu are cine s-aline, Vrea-ar ea un strop de soare, Că i-ar prinde tare bine!
Vrea-ar ea multa căldură, Ca să se dezghețe dânsa Vrea-ar ea și o trăsură Ca să zboare ea într-însa.
Să se-apropie încet de soare Ca se se mai dezmorțească, Și să scape de răcoare, Ca să se mai veselească.
Dar nu are cu ce s-opune Că iarna iute va veni, Repede sub frunză se-ascunde, Înainte tristă de-a pieri.
4. Gând negru…
Putrezit-ai mândră dragă, Ce cu ochii-ți mai privit Vrea-ar lumea să te vadă, Dar tu dragă ai murit.
Stai adanc,între mormânturi, Sunând pierele de jale , Și plâng bârnele de gânduri , Plang de dorurile tale.
Stai adanc cuprins de somnul Morții tale dulci ș-eterne, Și te caută și dorul , Pe la casă ,la cetrene.
Dragul meu n-am putrezit , Te visez dintre pământuri Te am visat că mi-ai zâmbit , Ș-aud ploaia ta de gânduri.
Eu te vreau acum cu mine , În mormânt să fim noi doi S-aud a tale lungi suspine S-aud turmele de oi.
Să stăm ici la rădăcina, Nucului bătut de gânduri , Să simțim de-aici lumina, Tainicilor tale rânduri.
5.Câteva amintiri...
Plângeau norii cu lacrimi argintii, Din cerul ca o mantie sură, Cădeau stropi argintii peste bătrâne vii, Cădeau peste ochii tăi frumoși de mură.
Ș-alergai desculță-n iarba deasă, Ca o căprioară suavă și curată, Te vreau când inima m-apasă, Vino!...Te vreau cu inima curată.
S-aduci ulciorul plin cu apă, De la izvorul dulce și tăcut, Unde se-oglindea fața ta curată, Cum ți se-oglindea la vale mai demult.
Și vino acum în ploaie să dansăm ...
Între pământ și soare-acoperit de nori,
Ca ploaia asta s-o-alungăm....
Ca uneori ne dădea fiori.
Să stam la umbra teiului batrân , Să te-admir de-aproape, Șî chipul tău să ți-l admir, Când s-a oglindi in limpezi ape.
Dar apele sunt tâlburi ,să stii iubirea mea De ploaia ce s-a scurs din norii grei... Vor trece ani din viața ta si-a mea, Va trece timpul peste ochii tăi.
Dar ochii tăi nu sunt bătrâni , Și nici n-au orbit de dragoste, Precum nici ploaia n-a uitat Să fie ca o pacoste.... .
Și nici tu nu m-ai uitat, Că te-am iubit mereu, Am stat cu tine la ... cântat. Am stat la bine și la greu.
Poezii scrise de HOTCA MARIAN clasa a XI-a A
Elev la Colegiul National Mihai Eminescu ,Baia Mare.
Județul Maramureș
Desiderium…
Canta ,mea dea, Quando sum tristis! Et moritur anima mea Quando mecum eris.
Te semper mecum volo Quidem moritur ego, Perlustra trepidus meus animus Et fer esse me tuus agnus!
Si essem tuus agnus Tu amabis, mea dea, Et mirifica erit vita mea Etiamse hominem non ero!
Commotiones…
Algidus autumnus venit, Et mihi florem meam adsiccavit, Et mihi immolavit Quando ventus mihi eam pulsavit.
Sic tantum amor est, Quasi florem Quae autumnus adsiccavit Quando eam pulsavit.
Et fortasse semen cadet, Ab meam amore Postea ea recrescet, Et amabor in vere.
Veniat ver sto, Mihi meam amorem recresco, Et cum magna laetitia sto Obliviscer de hiemi vestimento.
Cruciabilitas…
Volo telephonum sonare Quando mea amima flammat, Vult te mecum hodie basiare, Dico animam meam volare.
Pădurea
Visul meu de tinerețe, A fugit întâmplător Și-a ajuns la bătrânețe Într-un loc încântător.
A ajuns într-o pădure, Verde, tainică , înaltă, Unde sunt copaci și mure ; Toată lumea-i laolaltă.
Copacii înalți țineau discursuri, Unor mici stejari, Iar iepurii dădeau concursuri Parcă ar fi fost școlari.
Padurea-i vie .E-o agoră, Unde-s altfel de ființe Aș sta cu tine înc-o oră, Să-mi zici micile-ți dorințe.
Vântul cugetă-ntre frunze, Ca un ilustru gânditor, Iar pădurea printre buze Simte-auzul de topor.
Și cum vine tăietorul, Ca să-i fure lemnele Dă ,el tare cu toporul, Spintecându-i crengile!
Vântul cugetă mai tare, Parcă bate,așa cred, Pădurea femeie-mi pare; Chinuită de-un blestem.
Că de fiecare dată Cine iese, cine vine , Tot îi ia câte-o bucată De ce oare ,oare cine?
Mai un lemn , o buturugă... Omul duce ia ce poate , Iute lacrimi o sa-i curgă, Căci ajunge ea pe moarte. Parcă un fior se plimbă, În al meu suflet chinuit, Și ceva parcă se schimbă Oare ,codru-i bântuit?
Tu, padure minunată, Eu mă simt cam „vinovat” Că aer lin mi-ai dat odată Și eu nu te-am ajutat.
Am uitat să-ți prețuiesc Al tău veșnic aur verde Și să-ti spun cât te iubesc Totuși oare ,tu m-ai crede?
Nu mai plange scumpa mea Ce-ai dat lumii mari, o viață Ce să-ți zic sfințenia ta Decat să ai numa’speranță
Să fii mândră ca și luna, Iară timpul o s-oprească, Iar vântul bate’ntruna Și fruntea-ți inverzească!
Visul meu de padure
De-aș fi o pădure lâng-o margine de lac, Lin mi-ar bate vântul in fiecare copac Și aș zâmbi în fiecare primăvară, Când florile-n poiană mie-o sa-mi apară.
Și oi fi ca o regină-a florilor mărunte , Iar semeții copaci de mine-o să asculte Plângand așa de tare ,eu m-oi înveseli, Când păsări călătoare la mine or veni.
Și-oi răsuna de-atâtea cântece voioase, De simfonii plăcute-a mierlelor duioase, Iar cerul s-a deschide și norii i-a-nghiți Când măiastra pitulice lin va ciripi.
Cânta-va-n plop o gingașă privighetoare, Cu glasul ei divin venit din depărtare; Iar sufletul mi-a plânge când ea a tot cânta Și-atunci o ploaie dulce pe mine va cădea.
Și s-a stinge soarele ca o lumânare, Eu voi rămâne singură în lunga zare, Iar visu-mi de pădure încet s-a spulbera Și nimeni niciodată nu mă va ajuta.
Greu e să fi pădure într-o lume de vis Când nici măcar un luceafăr nu este aprins, Tot e stins acum în visul meu de pădure N-aud păsări,nu e vântul și nici mure. Pădurea
Visul meu de tinerețe, A fugit întâmplător Și-a ajuns la bătrânețe Într-un loc încântător.
A ajuns într-o pădure, Verde, tainică , înaltă, Unde sunt copaci și mure ; Toată lumea-i laolaltă.
Copacii înalți țineau discursuri, Unor mici stejari, Iar iepurii dădeau concursuri Parcă ar fi fost școlari.
Padurea-i vie .E-o agoră, Unde-s altfel de ființe Aș sta cu tine înc-o oră, Să-mi zici micile-ți dorințe.
Vântul cugetă-ntre frunze, Ca un ilustru gânditor, Iar pădurea printre buze Simte-auzul de topor.
Și cum vine tăietorul, Ca să-i fure lemnele Dă ,el tare cu toporul, Spintecându-i crengile!
Vântul cugetă mai tare, Parcă bate,așa cred, Pădurea femeie-mi pare; Chinuită de-un blestem.
Că de fiecare dată Cine iese, cine vine , Tot îi ia câte-o bucată De ce oare ,oare cine?
Mai un lemn , o buturugă... Omul duce ia ce poate , Iute lacrimi o sa-i curgă, Căci ajunge ea pe moarte. Parcă un fior se plimbă, În al meu suflet chinuit, Și ceva parcă se schimbă Oare ,codru-i bântuit?
Tu, padure minunată, Eu mă simt cam „vinovat” Că aer lin mi-ai dat odată Și eu nu te-am ajutat.
Am uitat să-ți prețuiesc Al tău veșnic aur verde Și să-ti spun cât te iubesc Totuși oare ,tu m-ai crede?
Nu mai plange scumpa mea Ce-ai dat lumii mari, o viață Ce să-ți zic sfințenia ta Decat să ai numa’speranță
Să fii mândră ca și luna, Iară timpul o s-oprească, Iar vântul bate’ntruna Și fruntea-ți inverzească!
Visul meu de padure
De-aș fi o pădure lâng-o margine de lac, Lin mi-ar bate vântul in fiecare copac Și aș zâmbi în fiecare primăvară, Când florile-n poiană mie-o sa-mi apară.
Și oi fi ca o regină-a florilor mărunte , Iar semeții copaci de mine-o să asculte Plângand așa de tare ,eu m-oi înveseli, Când păsări călătoare la mine or veni.
Și-oi răsuna de-atâtea cântece voioase, De simfonii plăcute-a mierlelor duioase, Iar cerul s-a deschide și norii i-a-nghiți Când măiastra pitulice lin va ciripi.
Cânta-va-n plop o gingașă privighetoare, Cu glasul ei divin venit din depărtare; Iar sufletul mi-a plânge când ea a tot cânta Și-atunci o ploaie dulce pe mine va cădea.
Și s-a stinge soarele ca o lumânare, Eu voi rămâne singură în lunga zare, Iar visu-mi de pădure încet s-a spulbera Și nimeni niciodată nu mă va ajuta.
Greu e să fi pădure într-o lume de vis Când nici măcar un luceafăr nu este aprins, Tot e stins acum în visul meu de pădure N-aud păsări,nu e vântul și nici mure.
Pădurea
Visul meu de tinerețe, A fugit întâmplător Și-a ajuns la bătrânețe Într-un loc încântător.
A ajuns într-o pădure, Verde, tainică , înaltă, Unde sunt copaci și mure ; Toată lumea-i laolaltă.
Copacii înalți țineau discursuri, Unor mici stejari, Iar iepurii dădeau concursuri Parcă ar fi fost școlari.
Padurea-i vie .E-o agoră, Unde-s altfel de ființe Aș sta cu tine înc-o oră, Să-mi zici micile-ți dorințe.
Vântul cugetă-ntre frunze, Ca un ilustru gânditor, Iar pădurea printre buze Simte-auzul de topor.
Și cum vine tăietorul, Ca să-i fure lemnele Dă ,el tare cu toporul, Spintecându-i crengile!
Vântul cugetă mai tare, Parcă bate,așa cred, Pădurea femeie-mi pare; Chinuită de-un blestem.
Că de fiecare dată Cine iese, cine vine , Tot îi ia câte-o bucată De ce oare ,oare cine?
Mai un lemn , o buturugă... Omul duce ia ce poate , Iute lacrimi o sa-i curgă, Căci ajunge ea pe moarte. Parcă un fior se plimbă, În al meu suflet chinuit, Și ceva parcă se schimbă Oare ,codru-i bântuit?
Tu, padure minunată, Eu mă simt cam „vinovat” Că aer lin mi-ai dat odată Și eu nu te-am ajutat.
Am uitat să-ți prețuiesc Al tău veșnic aur verde Și să-ti spun cât te iubesc Totuși oare ,tu m-ai crede?
Nu mai plange scumpa mea Ce-ai dat lumii mari, o viață Ce să-ți zic sfințenia ta Decat să ai numa’speranță
Să fii mândră ca și luna, Iară timpul o s-oprească, Iar vântul bate’ntruna Și fruntea-ți inverzească!
Visul meu de padure
De-aș fi o pădure lâng-o margine de lac, Lin mi-ar bate vântul in fiecare copac Și aș zâmbi în fiecare primăvară, Când florile-n poiană mie-o sa-mi apară.
Și oi fi ca o regină-a florilor mărunte , Iar semeții copaci de mine-o să asculte Plângand așa de tare ,eu m-oi înveseli, Când păsări călătoare la mine or veni.
Și-oi răsuna de-atâtea cântece voioase, De simfonii plăcute-a mierlelor duioase, Iar cerul s-a deschide și norii i-a-nghiți Când măiastra pitulice lin va ciripi.
Cânta-va-n plop o gingașă privighetoare, Cu glasul ei divin venit din depărtare; Iar sufletul mi-a plânge când ea a tot cânta Și-atunci o ploaie dulce pe mine va cădea.
Și s-a stinge soarele ca o lumânare, Eu voi rămâne singură în lunga zare, Iar visu-mi de pădure încet s-a spulbera Și nimeni niciodată nu mă va ajuta.
Greu e să fi pădure într-o lume de vis Când nici măcar un luceafăr nu este aprins, Tot e stins acum în visul meu de pădure N-aud păsări,nu e vântul și nici mure.
ODĂ ENERGIEI GEOTERMALE
Sufletul meu e o centrală geotermală; Care are mare nevoie de caldura ta, Geea, Iar tot acel sulflet ,iți transformă caldura nesecată și pură în crampei de fericire ,cum ar fi: ENERGIE ELECTRICĂ care după nu știu și mai câte operațiuni Dificile și tehnologice; în sfarsit ajune la mine sub forma de LUMINĂ Ca să-ți vad in noaptea misterioasă chipul tău plăpând , Ce ascunde o suferință anglelică, Și în CALDURĂ Ca sa ma poti iubi cand îți va fi mai greu; si să nu tremuri TU Când va fi un ger pătrunzător, Iarna.
De tine energie geotermală Am nevoie ca și apa, Îmi esti așa de dragă ca si lumina ochilor, Încat nici o zi si nici o clipă fară tine nu mi-aș putea imagina.
Oricâte mii de grade ai avea si ori cat de mult mi-ai frige sufletul rece, Tot nu mi l-ai incalzi și tot aș vrea la infinit Să mi-l încălzești.
Daca tu ai fi folosită dinadins , De toata lumea,-ca s-o incălzești desigur- Ochii mei și a mai multora care te iubesc Ar scânteia ca stelele de-atata fericire ; și în cel mai bun caz vom avea O planetă curată,fericită si-un cer albastu ca o petală de iris sau de cicoare , Sub care orcine va respira mireasma aerulului curat și- atât de dulce, Și toate acestea datorită, ENERGIEI GEOTERMALE. Și niciodată nu mai vom inhala mirosul înecator de Fum si chimcale.