Wikijunior:Europa/UE
De la Wikimanuale, o colecţie de manuale libere !
Uniunea Europeană (UE) este o confederaţie de state din Europa. Capitala este Bruxelles. Statele membre ale confederaţiei sunt Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Regatul Unit, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria.
[modifică] Istoria Uniunii Europene
Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.
În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie 1 Organisation for European Economic Co-operation -OEEC 2 North Atlantic Treaty Organisation - NATO 5 (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA), iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei. O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie supranaţională – adică o oranizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.
Sursa:Uniunea Europeană:istorie,instituţii,procese decizionale [1]
[modifică] Geografia Uniunii Europene
Continentul Europa este înconjurat de oceane şi de mări în vest (Oceanul Atlantic), în sud (Marea Mediterană) şi în nord (Oceanul Arctic), dar este strâns legat de Asia, de-a lungul Munţilor Ural, în partea de est.
Fiind înconjurat din trei părţi de ape (N,V,S) are aspectul unei penisule de mari dimensiuni a Asiei. De aceea, unii specialişti consideră că această mare întindere formează, de fapt, un singur continent, denumit, după cele două părţi ale sale, Eurasia.
Limitele Europei sunt foarte uşor de urmărit spre nord şi vest, dar în sud, în est şi, mai ales, între aceste două puncte cardinale (adică în sud-est) se urmăresc mai greu. În est, Munţii Ural despart, convenţional, Europa de Asia. În sud-est, în continuarea munţilor, limita este considerată râul Ural, Marea Caspică şi Munţii Caucaz; în continuare, Marea Neagră şi Marea Egee (şi yona de legătură dintre ele, adică stâmtoarea Bosfor, Marea Marmara şi stâmtoarea Dardanele) despart Europa de partea cea mai avansată, vestică, a Asiei, denumită Asia Mică.
Punctele extreme ale Europei (neluând în seamă insulele din jur), sunt:in nord: Capul Nord; în vest: Capul Roca; în sud:Capul Tarifa; în est:partea de nord a Munţilor Ural (punctul cu înălţimea de 492 m), în apropiere de localitatea Vorkuta.
