Părintele alienator are de obicei o cauză: alierea copilului de partea sa, astfel încât să lupte împreună într-o campanie de distrugere a relației copilului cu celălalt părinte. Este vorba de un proces care necesită timp, iar copiii, mai ales cei aflați la vârste mici, sunt complet neajutorați pentru a vedea ce li se întamplă și pentru a se apăra. Acest proces începe în multe cazuri încă dinaintea finalizării divorțului. Concret, acest lucru înseamnă că prin gânduri, acțiuni și maniere verbale și non-verbale un copil este abuzat emoțional (i se spală creierul) pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un dușman. Celălalt părinte (părintele alienat) este vorbit de rău în fața copilului de către mama acestuia, vizitele copilului la tată sunt restricționate sau mama încearcă să controleze activitățile pe care copilul le va face atunci când se va afla cu tatăl său. În cartea sa “The Parental Alienation Syndrome” (bibliografie, referința F), Gardner arată că PAS se realizează prin idei, acțiuni și manierisme verbale sau non-verbale prin care copilul este abuzat emoțional prin spălarea creierului (brainwashing) pentru a-l face să creadă că celălalt părinte este un dușman. Aceasta se poate realiza prin diverse moduri care variază de la vorbirea de rău a părintelui în fața copilului, la împiedicarea programului de vizitare, sau planificarea altor activități ale copilului în timpul programului de vizitare, când autoritatea parentală ar trebui exercitată de către tată.
Părintele alienator este nervos și se simte trădat de către celălalt părinte. S-ar putea ca motivele inițiale ale acestei stări de furie să fie justificate. Respectivul părinte se poate să fi fost abuzat verbal sau fizic în trecut, să fi fost violat, înșelat sau ruinat financiar de către celălalt părinte. Problemele apar atunci când aceste sentimente nu se vindecă, ci devin și mai intense. Simplul dialog cu celălalt părinte sau simpla vedere a celuilalt părinte în apropierea copilului îi reamintește părintelui alienator trecutul și declanșează sentimentul de ură. Părinții alienatori sunt astfel prinși într-o capcană din care nu pot ieși și nu se pot vindeca.
Dorința tatălui de a rămâne în legătură cu copilul prin telefon și încercările de a-l vizita deranjează mamele și nu sunt dorite. Părerea mamelor este că tatăl aduce neliniște în viata copiilor. Dezvoltarea familiei noi este deranjată. Totul ar fi bine dacă tatăl ne ar lăsa în pace. Tatăl niciodată nu sună la telefon într-un moment bun. Tocmai atunci copilul are treabă, mănâncă, ascultă muzică, face lecții, etc. Indiferent cu ce este copilul ocupat, acest lucru este mai important decât să vorbească cu tatăl, în concepția mamelor. Bineînțeles când sună prietenii copilului sau ai mamei situația este alta. Încercările tatălui de a avea o legătură cu copilul i se par mamei ca fiind o șicanare. Chiar cererea tatălui în fața instanțelor ca să primească un program de vizitare sau să lărgească programul de vizitare deja agreat este văzută ca fiind impertinentă. Prostul m-a dat în judecată, atunci nu va mai vedea copilul deloc. Mamele manipulatoare învață copilul că tatăl este iresponsabil, că mama trebuie să lucreze din cauza tatălui care a lăsat familia fără susținere materială, că familia nu mai are destui bani, pentru că tata a dat-o pe mama în judecată și astfel tatăl face rău copilului. Tatăl nu înțelege deloc că este o cerere irațională și impertinentă să dea mama în judecată sau să își dorească custodia copiilor, că tatăl insistă pentru drepturile lui și nu face nici un compromis, că tatăl nu poate să se adapteze la situația copilului și nu știe care sunt nevoile copilului.
Nimeni nu știe mai bine ca o mamă cât de sensibil este un copil. Și bineînțeles mamele știu când tatăl reacționează emoțional. Mamele manipulatoare folosesc această informație pentru a tenta tatăl spre o reacție emoțională în prezența copilului. Obiectivul lor este să arate copilului ca tatăl este un om rău și agresiv. Nu ar trebui să meargă cu o persoană care este așa labilă. Nu te duci într-o situație periculoasă cu tatăl tău spun ele.
Foștii soți ar trebui să înțeleagă că un copil are nevoie să-și iubească ambii părinți indiferent de ceea ce s-a întâmplat între aceștia în trecut. Este posibil ca rolurile de “părinte bun” și “părinte rău” să se inverseze uneori, iar părintele acuzat să răspundă cu aceeași monedă, accentuând confuzia copilului.
Trebuie menționat că uneori alienatorul nu este (doar) părintele, ci și bunicul / bunica, părintele adoptiv, părintele vitreg, prietenii de familie ai mamei, sau alte persoane din anturajul mamei și al copilului. De asemenea, un părinte alienator se va alia deseori cu persoane care îi susțin părerea, căutând sprijin în “apărarea” copilului contra celuilalt părinte. PAS nu este caracteristic unui anumit status social sau economic, putând apărea la orice categorii populaționale (bibliografie, referința G). Același studiu arată că implicarea tatălui în creștere și educare după divorț are efecte benefice asupra copilului precum și faptul că nu există nici o dovadă care să susțină că încredințarea copilului către mamă ar fi mai favorabilă decât încredințarea către tată.
De asemenea, procesul vizează deseori familia lărgită și prietenii tatălui. Relația copiilor cu bunicii paterni sau alți membri ai familiei taților nu sunt dorite de mamele manipulatoare. Cadourile din partea tatălui sunt respinse, scrisorile rămân fără răspuns și nimeni nu răspunde la telefon când acesta sună. Motivul copiilor poate fi de genul: Nu-mi place că unchiul meu mereu mă acuză că nu mai vreau să merg la tata.
Există studii care demonstrează că implicarea tatălui în creșterea copilului după divorț, inclusiv susținerea materială (pensia de întreținere și nu numai) depind direct de relația dintre foștii soți (bibliografie, referința H). Comunicarea dintre părinți după divorț este un predictor mai bun al implicării tatălui necustodian decât relația pe care a avut-o cu copilul înainte de divorț (bibliografie, referința I). Tații care au un contact redus cu copilul după divorț invocă diverse motive: relația cu fosta soție și obstrucțiile acesteia (39,3%), motive personale ale tatălui cum ar fi îndatoririle de serviciu sau din noua sa familie (26,2%), copii prea ocupați (15,5%), distanța prea mare la care locuiesc (14,3%) (bibliografie, referința J).
PAS se întâlnește destul de frecvent, existând cazuri de copii în vârstă de 2 ani care “refuză” să își mai vadă tatăl, sau familii în care toți copii nu mai doresc să își vadă tatăl. Un anume grad de manipulare din partea mamei apare practic în toate cazurile în care tatăl dorește să extindă programul de vizitare a minorului / minorilor.
Deși această situație este binecunoscută la nivelul instanțelor unde se judecă astfel de procese cât și la nivelul autorităților implicate în apărarea drepturilor copilului, nici o parte nici alta nu au experiența, timpul și resursele necesare pentru abordarea profundă a acestei probleme.
