Manual alienare părintească/Exemple jurisprudențiale din România

De la Wikimanuale, o colecţie de manuale libere !
Jump to navigation Jump to search

Oferim câteva citate relevante legate de alienarea părintească, din variate hotărâri judecătorești. Jurisprdența privitor la alienare este deosebit de bogată și suntem extrem de fericiți să vedem că privitor la alienare, jurisprudența a luat-o cu mult înaintea legiuitorului:

Doctrina - Editura Hamangiu, Pivniceru și Luca, ISBN/ISSN: 978-606-27-0727-9[1][modificare]

  • "judecătorul care, audiind martorii, ascultând copilul și părinții acestuia află despre copil că acesta respinge un părinte, refuză categoric contactul cu acesta, chiar dacă din cunoștințele sale domeniul psihologiei ar asimila această situație cu alienarea parentală, tot nu o poate retine ca realitate faptică, deoarece alienarea parentală presupune o determinare științifică și poate fi stabilită doar de expertul psiholog, iar în exemplul dat prin asocierea părintelui respins cu respingerea categorică de către copil expertul psiholog va stabili că acestei situații corespunde în mod diferențiat fie alienarea parentală, fie situația de înstrăinare caracterizată și de un comportament abuziv al părintelui asupra şi/sau deficiențe parentale severe" (Pivniceru, Luca, pag. 105)

Sentința Civilă nr. 2969/2008, Judecătoria Brașov, dosar 9267/197/2006[2][modificare]


  • "S-a afirmat de către reclamant că opoziția constantă a mamei pârâte la existența legăturilor personale dintre el și minoră constituie un comportament tipic pentru 'sindromul alienării părintești'. Această caracterizare fiind una de specialitate, instanță nu se poate pronunța în lipsa unei evaluări psihologice dacă pârâta și deci minora suferă în mod real de această afecțiune deoarece legea nu permite, iar pârâta a refuzat să se prezinte pe sine și copilul. Singurul lucru pe care instanța îl poate face este acela de a constată că din probele administrate rezultă că pârâta are un astfel de comportament."
"Din declarațiile martorilor pârâtei (vol. II, f.381) rezultă că minora avea rețineri clare de fiecare dată când se întorcea de la reclamant în a discută cu ele ori în prezența lor, deși ambele sunt prietene bune ale mamei, despre modul în care își petrecuse timpul cu reclamantul, fapt pe care una din martore chiar l-a caracterizat drept curios, deși le povestea acestora ce făcea cu pârâta ori cu prietenele ei. Or, în condițiile în care este necontestat că se simțea foarte bine cu reclamantul și că în general minora este o persoană comunicativă, devine evident că aceasta nu ar fi simțit de fiecare data că e mai bine să nu povestească decât dacă știa cert că pentru ea ar apare o problemă dacă ar povești. […] Instanța reține aici și faptul învederat de reclamant la ultimul termen și necontestat de către pârâta că acum minora, în vârstă de peste 11 ani, se adresează tatălui sau folosindu-i prenumele, "R.", iar nu sintagmă tată."[2]
  • "Dat fiind comportamentul pârâtei de a încerca ani de zile să reducă la minim contactele minorei cu reclamantul, timpul disproporționat de mare petrecut de pârâta cu minoră față de cel petrecut de reclamant cu aceasta pe parcursul celor 3 ani ai procesului, comportamentul observat al minorei, precum și valorile reținute ca imprimate minorei de către pârâta și soțul acesteia, instanța reține că în mod cert între minoră și reclamant a intervenit o distanțare, care este imputabilă exclusive pârâtei. O altă consecință a acestei separări este și cea afirmată chiar de către pârâtă în întâmpinare (dos.civ.nr.8629/2005, f.117), anume faptul că datorită "relației afective speciale" pe care pârâta și copilul au dezvoltat-o, minora are încredere deplină în subsemnata, ceea ce naște o prezumție simplă în sensul că minora a afirmat ceea ce i s-a spus să afirme de către persoana în care are deplină încredere."[2]
  • "Aspectul invocat de pârâtă cu ocazia concluziilor asupra fondului în sensul că reclamantul nu poate suplini lipsa mamei cu bunica paternă ori cu bonă nu doar că sunt adevărate, dar sunt și indicate pentru că tocmai aceasta este atitudinea corectă, de a nu încerca să înlocuiești un părinte care mai este în viață și interesat de copil cu un substitut, prin recrearea "celulei familiale" ori evitarea ca reclamantul să "tulbure liniștea noii familii a fiicei sale". […] Practic, încercând ani de zile și reușind parțial înlocuirea tatălui minorei cu soțul sau, pârâta a eliminat dreptul minorei la o viață de familie alături de tatăl său și dreptul similar al acestuia din urmă față de minoră"[2]
  • "Față de caracterul special al situației din prezenta cauză, interesul superior al minorei A-K. nu putea fi în niciun caz cel de îndepărtare față de tatăl sau natural și de înlocuire a acestuia în cele din urmă pentru că "nu corespunde" modelului biblic de tată, iar pârâta ar fi trebuit să-și dea seama de aceasta. dar s-a încercat și realizat parțial soluționarea acestuia prin alegerea celei mai nefericite și neconforme interesului minorei soluție: promovarea unei imagini distorsionate a reclamantului ca persoană "condamnată" de toate persoanele din anturajul minorei pentru ceea ce face și corectarea ideilor contrare pe care reclamantul le promova și minoră le dezvoltă în perioadele de vizită la reclamant ori, nu poate fi admis ca un părinte, după ce a tăcut eforturi considerabile și nelegale pentru a-l înlătura pe celălalt, eforturi ce constituie tot atâtea motive ce impun reîncredințarea, să poată paraliza reîncredințarea prin invocarea tocmai a situației privilegiate pe care și-a creat-o în acest mod "[2]

Decizia civilă 1181A/2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, dosar 6698/94/2009. [3][modificare]


  • "În realitate, se observă că modul în care mama a gestionat situația până în prezent contravine fundamental interesului superior al copilului, contribuind la accentuarea separării celor doua fetite de tatăl lor, cu riscul de a o face ireversibilă [...] Din discuția purtată cu cele doua minore, se desprinde concluzia că fetele se simt vinovate să-și manifeste afecțiunea față de tatăl lor, întrucât acesta a fost rău cu mama [...] Deși fetele declară sincer că își iubesc tatăl, se străduiesc din răsputeri să ascundă aceste sentimente pentru a nu-și răni mama, pe care o consideră victimă în relația cu tatăl lor. [...] obligația de a facilita menținerea și dezvoltarea unor relații de familie armonioase cu ambii părinți, dar și cu bunicii paterni, sunt doar câteva exemple de obligații pozitive pe care mama nu le-a respectat, punând copii într-o situație intolerabilă și transferând asupra acestora o responsabilitate disproporționată față de vârsta lor. [...] cele două fetite [...] încearcă să elimine orice urmă de dorință de a locui cu tatăl său, exprimându-și loialitatea față de mama care se străduiește să facă tot ce e mai bun fără a putea da un minim exemplu de ce consideră fetița că este mai bun."

Articol din revista Dreptul nr. 2/2012 pagina 234 [4][modificare]


  • "Considerăm hotărârile judecătorești pronunțate de Judecătoria Galați și Tribunalul Galați ca fiind dezlegări jurisprudențial îndrăznețe pe tărâmul stabilim modalităților de realizare a relațiilor personale cu minorul pentru părintele căruia nu i s-a încredințat copilul și a modului în care instanțele aplică principiile Lega nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Scopul Legii nr. 272/2004 nu este acela de a transforma copilul minor într-un liant artificial între două persoane care nu mai constituie un cuplu și o familie, ci de a asigura condițiile pentru ca ambele figuri parentale să existe în viața copilului, în ideea că acesta este modelul ca re ar asigura cel mai eficient dezvoltarea morală psio-educativă a copilului."

Decizia civilă nr. 1057/08.05.2006, Curtea De Apel București, dosar 21749/3/2005 [5][modificare]


  • "Având în vedere vârsta minorului, care are o capacitate de exercițiu restrânsă și o anumită capacitate de a discerne asupra conduitei față de sine și față de societate, Curtea consideră că prin menținerea relațiilor personale cu mama sa și în timpul vacanțelor școlare poate conduce la o mai bună comunicare între părinte și copil și crearea unei legături firești între aceștia. Starea conflictuală existentă între părinții copilului nu poate crea decât influențe negative asupra acestuia, însă aceasta nu înseamnă că ele trebuie să se reflecte și pe viitor asupra copilului, impunându-se tocmai datorită acestor împrejurări încurajarea unor legături personale între mamă și copil cât mai normale cu putință. Curtea mai reține și faptul că minorul nu a fost audiat pe parcursul soluționării acestei cauze, iar din actele depuse la dosar rezultă o atitudine ostilă față de mama sa, în contextul unor litigii locative care nu pot și nu trebuie să influențeze relațiile personal-afective ale copilului. Astfel fiind, avându-se în vedere tocmai interesul superior al copilului, acela de a păstra legături normale, firești cu mama sa naturală, Curtea apreciază că se impune modificarea deciziei în sensul stabilirii unor legături personale prin petrecerea primei jumătăți a vacanțelor școlare de vară și de iarnă în domiciliul reclamantei."

Anchetă socială realizată de serviciul social din Luxemburg pentru un copil român[modificare]


  • "Cu siguranță, aprecierea SCAS nu se bazează decât pe spusele mamei și nu poate fi considerată în niciun caz ca fiind neutră. Astfel, conform spuselor d-nei. (…) și dlui. (…) emit ipoteza că minorul în cauză riscă să se regăsească mai devreme sau mai târziu într-un conflict de loialitate. Îmi pun întrebarea dacă tatăl nu este pe cale să inducă fiului un sindrom de alienare parentală. De fapt, în cazul în care tatăl refuză să o lase pe mamă își vadă fiul singur la Luxemburg, din teama că mama l-ar putea răpi pe Matei, imaginea pe care tatăl o transmite fiului cu privire la mamă nu este una foarte liniștitoare. […] Pentru a putea exclude ipoteza unui sindrom de alienare parentală a miorului indus de către tată, propun ca minorul să fie consultat de un psihiatru pediatru în România" (textul integral al evaluării se poate descărca de aici)
  • "Este de remarcat faptul că din întreg memoriul cu motive de recurs transpare intenția recurentului de a împiedica intimata, în orice fel, să mențină legăturile personale cu copilul. Această șicană care a determinat necesitatea ordonanței președințială este doar una din multele care s-au derulat pe parcursul anilor, recurentul ignorând pur și simplu puterea unui act al unei instanțe din România care a stabilit dreptul intimatei la 6 săptămâni în vacanța de vară a fiecărui an cu copilul ei. Motivul invocat de recurent cum că ar exista pericol ca intimata să nu mai aducă copilul înapoi în țară este de-a dreptul ridicol. În primul rând, nu a existat nici un indiciu în acest sens, intimata fiind angajată a Comisiei Europene." (textul integral al deciziei civile 989/R/2009 se poate descărca de aici)
  • "Din păcate, la acest moment instanța apreciază că există unele elemente care ar indica posibila instalare a unui sindrom de alienare parentală, preluând considerațiile tatălui său. în apreciere și formulare, în ceea ce o privește pe reclamantă. Din nefericire, practica a dezvăluit foarte puține situații în care părinții au reușit să aibă înțelepciunea de a-și feri copilul de orice observații negative pe care le-ar avea față de celălalt părinte, cu dorința de a-i păstra copilului un echilibru și o imagine pozitivă a părintelui absent." (textul integral al deciziei civile 14786/2010 se poate descărca de aici)

Sentința civilă nr. 1872/06.02.2013, Judecătoria Sector 2 București, dosar 39500/300/2011[modificare]


  • '"Pârâta s-a opus ca el să aibă acces la minor și a făcut tot posibilul să tergiverseze soluționarea procesului de divorț, căsătoria a fost desfăcută din culpă comună, nici unul dintre motivele invocate de către pârâta nefiind dovedit în instanță. [...] "Un motiv subsidiar este legat și de faptul că mama nu înțelege ca părinții au aceleași drepturi și obligații față de copilul lor minor și ca pentru binele acestuia trebuie să lase resentimentele deoparte și să stabilească o cale de comunicare cu tatăl copilului. Din probele dosarului rezultă ca aceasta nu face nici un efort în acest sens deși reclamantul a promovat mai multe acțiuni pentru exercitarea drepturilor părintești și a refuzat să se prezinte la mediator atunci când a fost invitată de către reclamant" [...] "Copilul are dreptul de a avea doi părinți pe care trebuie să fie lăsat să îi iubească fără frică sau fără a se simți vinovat față de celălalt părinte, de a dezvolta în mod independent o relație de calitate cu fiecare dintre cei doi părinți, de a nu fi expus la discuțiile în contradictoriu purtate de părinți, respectiv de a nu fi pus să aleagă care dintre cei doi părinți are dreptate, de a nu fi expus la comentarii sau comportamente negative din partea unui părinte cu privire la celălalt părinte, de a fi protejat de remarci alienatoare cu privire la celălalt părinte, precum și de atitudini care desconsideră pe celălalt părinte, de a nu fi obligat să povestească despre activitățile pe care le desfășoară cu celălalt părinte, respectiv de a fi obligat să spioneze pe celălalt părinte sau nouă familiei a celuilalt părinte."[6]

Legislație românească[modificare]

  • Fenomenul alienării părintești este indirect recunoscut în Hotărârea de Guvern nr. 49 din 2011 (care se poate descărca de aici) care definește metodologia-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie. În cuprinsul subcapitolului III.2.2 (Violența asupra copilului în familie), punctul 6, se precizează că „pot fi identificate ca abuz emoțional […] c) cazul răpirii copilului sau al separării ilegale a acestuia de unul dintre părinți”. Deși alienarea parentală nu este menționată în mod explicit ca modalitate de separare ilegală a copilului de unul dintre părinți, metodologia-cadru se referă implicit și la ea, întrucât stabilește că orice formă prin care un copil ajunge să fie separat ilegal de unul dintre părinți reprezintă un abuz emoțional la adresa copilului. Separarea ilegală a copilului de unul dintre părinți, prin orice formă ar fi înfăptuită (așadar inclusiv prin alienare parentală), reprezintă un abuz la adresa copilului. Autoritățile publice sunt obligate să intervină și să ia măsurile de protecție specială prevăzute de lege în cazurile de abuz asupra copiilor (plasamentul, sau plasamentul în regim de urgență). De altfel metodologia mai sus amintită indică explicit efectele pe care PAS (un sindrom al alienatorului) le are asupra copilului (este vorba de Sindromul Stockholm un sindrom al victimei) enumerat în corpul acestui document.
  • Fenomenul este recunoscut si definit de Legea nr. 217/mai 2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, publicată în MO nr. 365 din 30 mai 2012: "violența socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ, impunerea izolării prin detenție, inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar;"

Decizia nr. 82/2003 a Curții Constituționale a României[modificare]


  • Prin Decizia nr 82 din data de 25.02.2003 Curtea Constituțională a României a decis că este accesul părintelui nerezident la minor este mai mult decât util chiar și atunci când minorul se exprimă verbal în sensul de a nu accepta acest acces. Cu alte cuvinte, copilul ,mai ales cel sub vârsta de 14 ani nu are un drept de veto iar părintele rezident este obligat să încurajeze și chiar să impună copilului respectarea programului de legături personale decis de către instanță. În această speță instanța spune următoarele: "se poate întâmpla, în asemenea situații, ca părintele căruia i-a fost încredințat copilul să se defuleze, transmițându-i acestuia ostilitatea pe care o resimte față de fostul soț, care, deși, poate întemeiată din punctul său de vedere, nu este de natură să îl descalifice pe acesta din urmă (n.n. părintele nerezident) ca părinte, fiind lipsită de justificare din punctul de vedere al copilului. Prin urmare, instabilitatea afectivă și emoțională a minorului, pe fondul unei imaturități psihice și a lipsei experienței de viață, îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes și, adesea, de a discerne intre bine și rău. [...] celalalt părinte, căruia i s-a încredințat copilul și care este debitorul obligațiilor corelative, fiind ținut sa-i asigure fostului sau soț, care și-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege. O atare conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menționate constituie, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are orice părinte fata de copilul său și care subzista atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părintești."
Decizia completă se poate descărca de aici

Referințe[modificare]


  1. A se vedea cartea Interesul superior al copilului. Expertiza psihologica in caz de separarea/divorțul părinților 978-606-27-0727-9 apărută la Editura Hamangiu în decembrie 2016
  2. 2,0 2,1 2,2 2,3 2,4
  3. Pasajele relevante pot fi descărcate de aici iar sentința integrală poate fi descărcată de aici
  4. Opinia av. NORA ANDREEA DAGHIE Asistent univ. - drd. Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice, Universitatea „Dunărea de Jos", Galaţi Avocat - Baroul Galaţi - Sentința completă se poate descărca de aici
  5. Decizia civilă nr. 1057/08.05.2006 se poate descărca de [phttps://docs.google.com/file/d/0B-iOqOKLc35PYzc2Y2NlOTItNmM4NC00Nzk1LTgyMGYtNWRlYTRmMjM3NmEw/edit aici]
  6. Sentința poate fi descărcată de aici