Sabău și Pârcălab vs. România

Navigare

> Jurisprudență CEDO

> Jurisprudența CEDO privind minorii

> Index de sentințe CEDO privitoare la protejarea legăturilor de personale

Cauza Sabău și Pârcălab vs. România (Hotărârea din 28 septembrie 2004, petiția numărul 46572/99) reprezintă un caz judecat de CEDO în care statul Român a fost condamnat pentru mai multe încălcări ale drepturilor omului în cazul a doi ziariști. În această speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția a II-a a ajuns la concluzia cu aplicabilitate generală că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu permite interzicerea ab initio a tuturor drepturilor prevazute de art. 64 Cod penal ca și pedeapsă accesorie, ci doar a acelor drepturi care se impun vis-a-vis de natura, felul și gravitatea infracțiunii săvârșite de inculpați.. În particular Curtea de la Strasbourg a considerat că interzicerea automată a drepturilor părintești în cazul comiterii unei infracțiuni de natură penală neîndreptată în vreun fel împotriva copiilor inculpatului și care nu pune în pericol pe aceștia din urmă reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private prin încălcarea Art. 8 („Dreptul la respectarea vieții private și de familie”) din Convenție.

Descrierea cazului

Reclamanții Cornel Sabou și Dan Pârcălab sunt ziariști români născuți în Baia Mare. Al doilea reclamant a studiat istoria și filosofia la Cluj. În 4 ianuarie 2007, jurnalistul Pârcălab a fost reținut de procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) Cluj, pentru o perioadă de 29 de zile. pentru acuzații legate de șantaj. Reclamanții Sabou și Pârcălab au fost condamnați pentru infracțiunea de calomnie. Pedeapsa decisă de instanță a fost de 10 luni de închisoare pentru Cornel Sabou din care respectivul a efectuat 45 de zile de detenție. În timpul executării pedepsei se interziceau, ca și pedeapsă accesorie, automat, toate drepturile prevăzute la art. 64 C. pen., inclusiv cel de a-și exercita drepturile părintești. Cel de al doilea reclamant, Dan Pârcălab, a fost condamnat la plata unei amenzi penale de 50 RON (500.000 ROL). Ambii reclamanți au fost condamnați în solidar la plata sumei de 3000 RON (3.000.000 ROL - echivalentul sumei de 1582 euro), sumă care a fost plătită inițial de către ziarul la care aceștia lucrau, recuperată apoi de ziar de la al doilea reclamant prin deduceri din salariu.

Istoricul cazului

Prin Sentința din 15 decembrie 1997, instanța l-a condamnat pe primul reclamant pentru infracțiunea de calomnie la o pedeapsă de 10 luni de închisoare și la pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 coroborat cu art. 64 din Codul penal, și anume interzicerea, pe timpul detenției, a dreptului la exercitarea profesiei, precum și a drepturilor părintești și a celor electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, instanța a ținut cont de faptul că reclamantul se afla în stare de recidivă, fiind condamnat de două ori înainte.

Prin Decizia din 3 aprilie 1998 Tribunalul Bistrița-Năsăud a respins apelurile și a menținut sentința judecătoriei. El a subliniat că, în conformitate cu art. 207 din Codul penal, pentru ca o afirmație să nu fie considerată calomnioasă, aceasta trebuie să îndeplinească două condiții: să se facă dovada verității afirmațiilor și să vizeze apărarea unui interes legitim. Ca atare, tribunalul a apreciat că o afirmație poate fi considerată drept calomnioasă dacă este destinată să producă un rău cuiva sau este făcută din dorința de răzbunare, chiar dacă faptele la care s-a făcut referire sunt reale.

Prin Decizia din 22 septembrie 1998 Tribunalul Maramureș a admis, pentru motive familiale, legate în special de cei trei copii care se aflau în grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executării pedepsei. El a fost pus în libertate la 5 octombrie 1998.

La 14 ianuarie 1999, Judecătoria Baia Mare a respins o nouă cerere a reclamantului de suspendare a executării pedepsei. El nu a fost reîncarcerat ca urmare a acestei hotărâri.

La 15 ianuarie 1999, reclamantul a început o grevă a foamei și a fost spitalizat datorită stării sale de sănătate. Acesta suferea, de asemenea, de tuberculoză.

La 19 ianuarie 1999, el a solicitat Președintelui grațierea, care i-a fost acordată prin Decretul nr. 52 din 2 februarie 1999.

La 31 mai 2002, ziarul a plătit, în locul reclamanților, despăgubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior această sumă, prin deduceri lunare din salariu.

Decizia Curții

Curtea a decis cu unanimitate de voturi că în această speță au fost încălcate articolele 10 (Libertatea de exprimare), 8 (Dreptul la respectarea vieții private și de familie) și 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. :

Cu privire la articolul 10:

Curtea a considerat că această condamnare a reclamanților era disproporționată față de scopul legitim urmărit și că autoritățile naționale nu au oferit motive pertinente și suficiente pentru a o justifica. Așadar, art. 10 a fost încălcat

Cu privire la articolul 8:

Reprezentantul Guvernului României, a precizat că ingerința viza protejarea siguranței, a moralității și a educației minorilor, însă, în cauza respectivă, curtea a reținut că infracțiunea de calomnie care a determinat condamnarea reclamantului a fost absolut independentă de aspecte legate de autoritatea părintească, ne-reproșându-i-se reclamantului lipsa îngrijirii copiilor sau relele tratamente aplicate acestora. În acest context, Curtea a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat este complet străină de chestiunile legate de autoritatea părintească. În plus, Curtea a constatat că, prin aplicarea automată a sancțiunii, ea are ca scop pedepsirea inculpatului, iar nu protecția minorului. Cum interesul acestuia este primordial, Curtea a constatat că aplicarea automată a acestei sancțiuni este contrară art. 8.

Curtea a reamintit că examinarea elementelor care servesc cel mai bine interesele copilului este întotdeauna de o importanță fundamentală (citând Hotărârea din 7 august 1996 dată în cauza Johansen vs. Norvegia), că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și că "doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești în interesul superior al copilului" (a se vedea și cauza Gnahore vs. Franța, petiția nr. 40031/98 parag. 59, CEDO 2000-IX).

În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că nu s-a demonstrat că retragerea absolută și prin efectul legii a drepturilor părintești ale primului reclamant corespundea unei necesități primordiale privind interesele copilului și că, în consecință, urmărea un scop legitim, anume protecția sănătății, moralei sau a educației minorilor.

În consecință, art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant.

Cu privire la articolul 13:

Curtea a considerat că posibilitatea reclamantului de a ridica excepția de neconstituționalitate a art. 64 și 71 din Codul penal și de a solicita examinarea acesteia de către Curtea Constituțională nu constituia un recurs efectiv care să ofere o reparație adecvată pentru cererea întemeiată pe art. 8 din Convenție.

În consecință, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant.

Citări ale Cauzei în literatura de specialitate

• Cauza în limba franceză și traducerea ei în limba română
• Citare pe situl web Jurisprudenta.com
• Citare pe situl web JurisprudentaCEDO.com
• Citare în wikisource
• Citarea cauzei pe situl web al Înaltei Curți de Casație și Justiție (sau de aici)
• citare scribdb
• Citare a cazului în raportul APADOR-CH

Vezi și

• Jurisprudența CEDO pentru deciziile cu privire la încredințarea minorilor și discriminarea dintre părinți
• Alte decizii CEDO