Schneider vs. Germania

De la Wikimanuale, o colecţie de manuale libere !
(Redirecționat de la Schneider vs Germania)
Jump to navigation Jump to search

Navigare[modificare]

> Jurisprudență CEDO
> Jurisprudența CEDO privind minorii
> Index de sentințe CEDO privitoare la alienarea parentală


Sumar[modificare]

Cazul se referă la refuzul instanțelor din Germania să dea unui domn acces la copilul despre care el afirmă că este copilul său biologic deoarece prezumția legală este că tatăl copilului este soțul mamei. În cauza Schneider împotriva Germaniei (cererea nr. 17080/07), Curtea Europeană a pronunţat la data de 15 septembrie 2011 o hotărâre nedefinitivă de constatare a încălcării art. 8 din Convenţie.[1] Potrivit situaţiei de fapt reţinute de Curte, în urma unei relaţii de scurtă durată dintre reclamant şi o femeie căsătorită, în luna iunie a anului 2003 aceasta a rămas însărcinată. Atât în faţa instanţelor naţionale, cât şi în faţa Curţii, reclamantul a pretins că este tatăl biologic al copilului şi că mama planifica să se despartă de soţul său şi să pună bazele unei familii împreună cu el.

Prin această decizie Curtea îndeamnă instanţele să verifice motivele concrete care au împiedicat reclamantul să dezvolte, până în momentul formulării acţiunii în justiţie, legături de ataşament cu minorul. În concret, în cazul în care absenţa ab initio a acestor relaţii personale nu poate fi imputată reclamantului, fiind de cele mai multe ori rezultatul atitudinii pătimașe a familiei legale a minorului, iar acesta a dat dovadă de un interes real în privinţa stabilirii unei relaţii cu copilul născut în afara unui mariaj, instanţele ar trebui să analizeze fondul pretenției, respectiv dacă stabilirea în concret a acestor relaţii personale este sau nu conformă interesului minorului.

Descrierea cazului[modificare]

La scurt timp după ce a rămas însărcinată, mama s-a întors lângă soţul său, părăsind teritoriul Germaniei şi mutându-se în Anglia. Astfel, reclamantul nu a apucat să îşi vadă niciodată fiul, acesta fiind crescut de mama sa şi de soţul acesteia. Deşi aceştia au recunoscut că există posibilitatea ca reclamantul să fie tatăl biologic al copilului, nu au exclus nici posibilitatea ca soţul să aibă această calitate, având în vedere că soţii au avut relaţii intime în perioada concepţiei. În fine, soţii au apreciat că este în interesul familiei lor să nu efectueze testele medicale pertinente pentru a afla paternitatea copilului născut în luna martie 2004.

Reclamantul, rămas în Germania, la scurt timp după naşterea minorului, a solicitat instanţelor naţionale să îi recunoască un drept de vizită a acestuia, de două ori pe lună şi dreptul de a fi informat cu privire la aspecte legate de creşterea şi educarea sa. În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este tatăl biologic al minorului şi că el împreună cu mama acestuia au intenţionat să aibă un copil, el însoţind-o de mai multe ori la consultaţiile medicale prenatale. În cadrul acestei acţiuni, mama copilului s-a apărat, precizând că nu a intenţionat niciodată să se despartă de soţul său şi nici nu a planificat să facă un copil împreună cu reclamantul, din punctul său de vedere nefiind exclus ca soţul său să fie chiar tatăl biologic al acestuia.

Instanţele naţionale germane au respins cererea reclamantului, apreciind, chiar în ipoteza în care s-ar fi dovedit că el este tatăl biologic al copilului, că nu se află în sfera persoanelor prevăzute de lege pentru a avea legături personale cu minorul. În acest sens, instanţele au precizat că reclamantului nu i se pot aplica nici dispoziţiile articolului 1684 din Codul civil german, întrucât el nu este tatăl legal al copilului, neinvestind instanţele cu o acţiune în tăgada paternităţii, şi nici cele ale articolului 1685 Cod civil, având în vedere că nu este o persoană cu care minorul a dezvoltat legături strânse, sociale sau familiale. Chiar de la momentul naşterii sale, copilul a locuit cu mama sa şi soţul său, reclamantul nevăzându-l niciodată. Instanţa de control judiciar a mai reţinut că dreptul reclamantului, în calitate de tată biologic, nu poate prevala faţă de interesul protejării familiei. În acest context, orice ar clătina încrederea copilului în familia sa trebuie evitat. Din punctul de vedere al instanţelor, era preferabil ca minorul că crească în familia în care s-a născut, fără să cunoască circumstanţele problematice ale originii sale.

XXXXX

În cauza Pini şi alţii împotriva României[4], Curtea a mai statuat că şi o viaţă de familie proiectată, dorită, ar putea, în circumstanţe speciale, să cadă sub protecţia articolului 8 din Convenţie, mai ales atunci când imposibilitatea stabilirii relaţiilor de familie nu se poate imputa reclamantului. Astfel, Curtea a extins protecţia oferită de articolul 8 CEDO şi asupra potenţialelor relaţii de familie care se pot dezvolta între un copil născut în afara căsătoriei şi părintele său biologic. Factori relevanţi în determinarea existenţei reale a unor relaţii personale între aceştia sunt, pe de o parte, natura relaţiei dintre părinţii biologici şi, pe de alta, interesul vădit şi angajamentul părintelui biologic faţă de copil, atât înainte, cât şi după naşterea acestuia.

Mai mult, garanţiile articolului 8 din Convenţie se aplică nu numai sferei vieţii de familie ci şi vieţii private. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, relaţiile care nu se pot califica ca intrând în mod indubitabil în sfera vieţii de familie, se pot regăsi în sfera mai largă a vieţii private. În contextul unor proceduri legate de stabilirea sau contestarea paternităţii unui copil, Curtea a statuat că determinarea relaţiei legale dintre un bărbat şi copilul său poate privi viaţa sa de „familie”, însă, în măsura în care aceasta nu este bine conturată, în mod cert, clarificarea situaţiei priveşte viaţa sa „privată” care înglobează şi aspecte legate de identitatea personală[5].

Revenind la circumstanţele speţei, Curtea a apreciat că deciziile instanţelor naţionale germane nu au intervenit în contextul unei vieţi de familie existente, reclamantul neavând relaţii personale apropiate faţă de minor şi nici o paternitate cert stabilită. Totodată, Curtea a statuat că reclamantul nu se regăseşte în mod evident nici în situaţia unei „vieţi de familie proiectate”, având în vedere că, deşi absenţa coabitării cu fiul său nu îi poate fi imputabilă, interesul reclamantului, atât înainte, cât şi după naşterea copilului, cu privire la constituirea unei familii a fost limitat. În fapt, din punctul de vedere al reclamantului, acesta a susţinut că şi-ar fi planificat să aibă un copil împreună cu partenera sa, a însoţit-o pe aceasta la două examinări medicale, a făcut o declaraţie de recunoaştere a paternităţii înainte de naşterea copilului şi a primit o serie de fotografii ale acestuia după naşterea sa. Evident, procedurile civile demarate la nivel intern, la o scurtă perioadă după naşterea minorului, sunt de natură a demonstra interesul reclamantului în constituirea unor viitoare relaţii de familie.

În mod cert, însă, având în vedere jurisprudenţa Curţii indicată anterior, stabilirea unui cadru legal pentru derularea relaţiilor dintre reclamant şi copilul al cărui tată biologic se pretinde, pot fi incluse în sfera vieţii sale private, reprezentând un important element al identităţii sale personale.

Decizia Curții[modificare]

Reclamantul s-a plâns în faţa Curţii Europene de faptul că decizia instanţelor naţionale de a-i refuza dreptul de vizită a minorului sau de informare asupra creşterii şi educaţiei sale, reprezintă o violare a dispoziţiilor articolului 8 din Convenţie, respectiv o ingerinţă neadmisă în viaţa sa de familie şi privată.

Analizând fondul cererii reclamantului, Curtea a reiterat principul conform căruia noţiunea de „viaţă de familie” inclusă în textul articolului 8 din Convenţie, nu se referă exclusiv la o familie legitimă, ci se extinde şi în privinţa relaţiilor de familiei de facto, existente între persoane care nu au oficializat relaţia.[2] Astfel, un copil născut într-o familie de facto sau legitimă, este ipso iure parte a acelei familii, prin simplul fapt al naşterii.

Cu toate acestea, a mai arătat Curtea, o simplă legătură biologică dintre un părinte şi copil, fără nicio altă implicaţie legală sau faptică care să indice existenţa unei relaţii personale apropiate, este insuficientă pentru a atrage protecţia articolului 8 din Convenţie.[3] Evident, coabitarea este un prim indiciu în constatarea existenţei acestor legături personale, însă - în mod excepţional - şi alţi factori pot demonstra existenţa unei familii de facto.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că deciziile instanţelor naţionale prin care i s-a refuzat reclamantului dreptul de vizită a minorului şi obţinerea unor informaţii despre creşterea şi educarea sa, în condiţiile absenţei unei vieţi de familie bine definite sau măcar proiectate ori a unei legături biologice clar stabilite între aceştia, reprezintă o ingerinţă în viaţa sa privată.

Examinând argumentele pentru care instanţele naţionale au respins cererea reclamantului, Curtea a remarcat faptul că acestea nu s-au axat pe un element esenţial al cauzei: identificarea şi evaluarea, în contextul faptic dat, a interesului superior al minorului.

Astfel, Curtea a remarcat faptul că instanţele naţionale nu au făcut decât să observe că reclamantul, în calitate de pretins tată biologic, nu se încadra în nicio dispoziţie legală care să îi permită să aibă legături personale cu copilul a cărui tată se pretindea. Potrivit instanţelor naţionale, acesta nu era nici tatăl legal al copilului, nepromovând nicio acţiune în tăgada paternităţii deja existente şi nici nu dezvoltase o relaţie personală cu minorul. Or, Curtea Europeană a remarcat că instanţele naţionale nu au fost nici un moment preocupate să examineze dacă un eventual contact între reclamant şi minor, în circumstanţele particulare ale cauzei, ar fi fost sau nu în interesul copilului. Sub acest aspect, este binecunoscută jurisprudenţa Curţii conform căreia interesul minorului prevalează asupra celui al părinţilor, cercetarea conţinutului acestuia fiind vitală în orice cauză care are ca obiect relaţia dintre acesta şi lumea exterioară.[6]

Reţinerea argumentului potrivit căruia reclamantul nu a dezvoltat încă relaţii personale cu copilul, precum şi prezentarea acestei realităţi ca un motiv de respingere a acţiunii, fără însă a da importanţă motivelor pentru care o astfel de relaţie nu s-a stabilit încă, nu corespunde exigenţelor garanţiilor prevăzute de articolul 8 din Convenţie şi nu reprezintă o analiză judicioasă din partea instanţelor. Astfel, în opinia Curţii, judecătorul naţional nu a apreciat asupra faptului că absenţa unor relaţii de familie între tatăl biologic şi minor a intervenit tocmai din cauza atitudinii membrilor familiei legale a copilului care au împiedicat stabilirea acestora.

În concluzie, în absenţa unor motive temeinice care să vizeze protejarea sau promovarea interesului superior al minorului, interzicerea unor legături personale între acesta şi tatăl său biologic, nu poate fi justificată prin prisma paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie.

Citate[modificare]

N/A

Legături externe[modificare]

Referințe[modificare]

Referința ARPCC [ngo5293]