Manual acordare custodie/Sentimentul de stabilitate al minorului

De la Wikimanuale, o colecţie de manuale libere !
Sari la navigare Sari la căutare

Legăturile de atașament se stabilesc încă din primele moment de viata și sunt vitale pentru dezvoltarea armonioasa a copilului. Importanta acestor legături (cu părinții, bunicii sau alte persoane semnificative din viata copilului) pentru dezvoltarea copilului ai formarea lui ca adult este recunoscuta de lege[1], care exprima în mod clar dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, cu rudele, dar și cu alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament.

Conform preambulului Convenției ONU cu privire la drepturile copilului[2] acesta "trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere", pentru a-și dezvolta complet și armonios personalitatea. Este recunoscut aptul că în cadrul familiei copilul își dezvoltă simțul identității. O relație pozitivă și consistentă cu părinții, în care aceștia reușesc sa vina în întâmpinarea nevoilor sale este cadrul ideal pentru dezvoltarea minorului.

Orice măsură luată în ceea ce privește copilul, care nu tine cont de faptul minorul are nevoie de ambii săi părinți are un efect negativ direct asupra copilului, mărind perioada de instabilitate din viața acestuia și reducând posibilitățile de adaptare post divorț.

Afecțiunea reprezintă un element esențial al relației părinte-copil și are un rol decisiv în dezvoltarea psihică a minorului. Iubirea părinților și afecțiunea manifestată de aceștia, îl vor ajuta pe minor să se dezvolte armonios și echilibrat și îl va învăța totodată să ofere la rândul lui dragoste. În contextul schimbării cadrului legislativ prin promulgarea legii privind noul Cod Civil ignorarea cu buna știința în analiza interesului superior al copilului, al rolului activ al ambilor părinți în creșterea educarea și dezvoltarea armonioasă a minorului, reprezintă un grav act de injustiție.[3]. Prin urmare sentimentul de stabilitate și apartenență al minorului este un factor important în a decide cu cine să locuiască minorul după separarea părinților, acesta fiind un eventual punct de diferențiere între părinți în cazul în care unul există o inegalitate între părinți din punctul de vedere al mijloacelor materiale de bază (vezi de exemplu inexistența unei locuințe statornice pentru unul dintre părinți) sau al susținerii familiei extinse (dacă familia extinsă este sau nu în zona geografică a locuinței minorului). Acesta trebuie însă să fie dublat de sentimentul de securitate emoțională al copilului în relație cu părinții săi, asigurându-se că minorul nu este expus abuzurilor fizice sau emoționale ori neglijențelor din partea persoanei cu care locuiește în mod statornic.

Sentimentul de stabilitate și apartenență în decizia cu privire la încredințarea minorului[modificare]

  • Schimbarea frecventă a domiciliului minorului în alte localități (decât localitatea în care minorul a locuit până la divorț) este de natură să afecteze sentimentul de stabilitate al minorului deoarece în general aceasta aduce după sine ruperea unor relații de amiciție cu copiii din vecinătatea unde minorul locuia anterior, reducerea contactelor cu persoanele semnificative din viața minorului (care în general rămân în spațiul geografic respectiv, schimbarea unității de învățământ sau, în cazul mutării peste hotare, a sistemului de învățământ. Aceasta se întâmplă, de asemenea, atunci când se schimbă des locuința/școala în interiorul localităților mari sau când minorul este mutat în afara granițelor țării.
instanța consideră că o schimbare atât de frecventă a reședințelor (în medie mai mult de una pe an) și în consecință a unităților de învățământ, pentru o perioadă atât de lungă de timp (aproape 6 ani) nu are cum să fie una benefică pentru minoră și în consecință în interesul superior al acesteia. Simplul fapt că aceasta, cu eforturi pe care doar ea le știe, reușește să treacă peste aceste situații, să se acomodeze la altă locuință doar pentru că în maxim un an să fie nevoită să se mute neputând fi invocată de către părinte că o scuză

—Sentința Civilă nr. 2969/2008 [4], pagina 42, liniile 24-30

  • De remarcat că în aprecierea sentimentului de stabilitate și apartenență trebuie avute în vedere ca domiciliu locuințele statornice la care minorul locuiește o perioadă mai îndelungată și nu domiciliul legal așa cum este el definit in Codul Civil.
Din răspunsul afirmativ al paratei la interogatoriul luat (vol. II, f.387-391) la întrebarea nr.13 instanță reține că la o dată necunoscută anterioară lunii decembrie 2004 când a părăsit țara, pârâta s-a reîntors în Cluj Napoca, cu minoră (3). Faptul că pârâta consideră că în acest mod nu a intervenit o schimbare de domiciliu pentru că până atunci a locuit în Cluj Napoca nu este relevant, deoarece în discuție nu sunt domiciliile legale pe care minora le-a schimbat de la momentul încredințării, ci locuințele statornice, cu durate de locuire depășind 1-2 luni astfel încât să se analizeze stabilitatea ori instabilitatea din acest punct de vedere

Sentința Civilă nr. 2969/2008[4], pagina 14, liniile 26 până la 33

Sentimentul de stabilitate și apartenență în decizia cu privire la dimensionarea programelor de vizitare[modificare]

  • Este important să se clarifice faptul că interacțiunea dintre părintele nerezident și copil în alte perioade decât un weekend din două NU este de natură să pericliteze sentimentul de stabilitate al minorului cum greșit unele instanțe consideră. De altfel studiile științelor sociale confirmă exact opusul, în sensul că ele dovedesc că interacțiunea frecventă între copil și ambii părinți este de natură a favoriza o mai bună dezvoltare a copilului[5]. Cităm dintr-o sentință a Tribunalului București în care s-a reconfirmat un program relativ larg de vizitare[6] acordat de către judecătoria Sector 5 București (întâlniri de două ori pe săptămână între copii și părintele nerezident precum și weekend lărgit):
Tribunalul constată că durata totală a zilelor pe care minorii ar urma să le petreacă cu tatăl lor nu este excesivă, așa cum pretinde mama-apelantă, nu le afectează programul obișnuit și nu le creează un sentiment de neapartenență, respectiv, nu le afectează sentimentul de siguranță și stabilitate, în condițiile în care cei doi copii sunt egal atașați de ambii părinți. [...]Se impune însă, ca reclamanta să respecte interesul major al copiilor și să nu programeze astfel de deplasări cu scopul de a împiedica exercitarea relațiilor personale dintre tată și copii, iar în măsura în care aceste deplasări se suprapun peste timpul alocat tatălui pentru a fi alături de minori, să programeze aceste deplasări prin acord cu tatăl copiilor și eventual, să convină asupra unei compensări a timpului pe care și tatăl dorește să-l petreacă cu cei doi copii.[...] se impune ca mama, căreia îi sunt încredințați copiii, să nu stabilească abuziv un program pentru aceștia în perioada celor două ore, fără consultarea și acordul tatălui, pentru a-i zădărnici relațiile personale, niciunuia dintre cei doi părinți, nefiindu-i permis să folosească acest program ca pe un debușeu, respectiv, ca pe un prilej în care să-i poată reproșa celuilalt, motivele care nu i-au convenit în perioada căsniciei și care au condus la divorț. [...]Ambii părinți trebuie să înțeleagă că în cadrul relațiilor' personale pe care le au cu copiii lor minori, nu trebuie să se comporte față de aceștia ca și când ar exercita posesia asupra unor bunuri care le aparțin neapărat în timpul alocat, interesul major al copilului fiind mai presus decât interesul părintelui.

—Citat din decizia civilă 432/27.04.2011 a Tribunalului București[7]

  • Cele mai bune practici din statele avansate ale lumii, luând în considerare interesul superior al minorilor sugerează existența unor programe de legături personale în timpul săptămânii și care să exceadă clasicul un weekend la 2 săptămâni [8]. Este recomandat ca părintele nerezident să aibă puterea de a decide dacă programul de legături personale se efectuează în afara locuinței minorului (de exemplu în parc, la film, teatru, sau chiar la locuința părintelui nerezident) sau la locuința minorului (cunoscând faptul că, în conformitate cu Art 496 din codul civil părintele rezident este obligat să permită părintelui nerezident accesul la copil inclusiv la reședința minorului, așanumita vizitare). În cazul în care programul de legături personale se desfășoară în afara locuinței minorului, este indicat ca părintele nerezident, în măsura posibilităților, să preia copilul de la unitatea de învățământ, și să-l predea apoi părintelui rezident la reședința acestuia, la finalul vizitei. Aceasta va permite ca interacțiunea copilului cu fiecare dintre cei doi părinți să fie fluentă, fără sincope și prea multe transferuri de autoritate părintească de la un părinte la altul. Din punctul de vedere al sentimentului de stabilitate al minorului nu este oportun ca părintele rezident să îl preia pe copil de la unitatea de învățământ, să-l ducă la reședința acestuia doar pentru ca apoi părintele nerezident să preia copilul de la reședința părintelui rezident.

Sentimentul de stabilitate și apartenență în stabilirea programelor de legături personale[modificare]

  • Deseori "sentimentului de stabilitate și de apartenență" este incorect enunțat în instanțele românești pentru a justifica alocarea unor programe de vizitare reduse pentru părintele nerezident (sau ne-custodian), practică în contradicție cu viziunea modernă asupra acestei noțiuni pe care o au specialiștii științelor sociale.
  • Interpretarea moderna a „sentimentului de stabilitate și de apartenenta” este legată mai degrabă de calitatea relațiilor pe care minorul le dezvoltă cu părinții decât de un anumit spațiu „geografic” (un anumit apartament, de exemplu). Citam în acest sens din manualul editat de către ANPDC [9] care explică faptul că sentimentul de stabilitate se dezvoltă din constanța și calitatea interacțiunilor cu persoanele apropiate precum și din perenitatea modelelor parentale:
O relație pozitivă și consistentă cu părinții, în care aceștia reușesc să vină în întâmpinarea nevoilor copilului, îl ajută să capete siguranța interioară, să-și cunoască și să-și înțeleagă propriul trecut, să devină autonom. Familia este primul mediu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații în afara acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea, un copil are nevoie de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane (în esență, familia sa), de un mediu securizant care să-i permită experiențe normale de viață.

—Citat de la pagina 20 a manualului Rolul și responsabilitățile judecătorilor și procurorilor în protecția și promovarea drepturilor copilului editat de ANPDC

Aspecte precum stabilitatea vieții copilului, legăturile cu comunitatea, stabilitatea mediului familial oferit de către fiecare părinte pot fi luate în considerare de către instanța judecătorească în momentul în care decide domiciliul copilului în procesele privind încredințarea copilului

—Citat de la pagina 43 a manualului Rolul și responsabilitățile judecătorilor și procurorilor în protecția și promovarea drepturilor copilului editat de ANPDC

Conform preambulului Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, acesta „trebuie să crească într-un mediu familial, atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere”, pentru a-și dezvolta complet și armonios personalitatea. Este recunoscut faptul că în cadrul familiei copilul își dezvoltă simțul identității.

—Manualul Rolul și responsabilitățile judecătorilor și procurorilor în protecția și promovarea drepturilor copilului editat de ANPDC Manual editat de către ANPDC[10]

  • Cercetările enumerate de Robert Bauserman contrazic afirmațiile unor critici ai custodiei comune precum că minorii aflați în aranjamente custodie comună sunt susceptibili de a fi mai mult expuși conflictelor dintre părinți sau că ar avea probleme de adaptare pentru că trebuie să se adapteze traiului în două gospodării sau senzației de a fi de "rupt în două" de către părinți. Conform acestui cercetător custodiile comune (fie fizică sau legală) nu par să fie, în medie, dăunătoare nici unui aspect al bunăstării copiilor, și de fapt pot fi chiar benefice. Acest lucru sugerează că instanțele judecătorești ar trebui să nu descurajeze părinți de la a încerca custodia comună [11].
  • viziunea modernă a sentimentului de stabilitate încurajează părintele nerezident în a prelua copilului de la unitatea de învățământ în mod regulat astfel încât să se realizeze un continuum și o rutină pentru copil (de exemplu părintele rezident duce zilnic copilul la grădiniță/școală în timp ce părintele nerezident preia copilul de la grădiniță/școală[12]. Acest tip de aranjament în care părintele nerezident este vizibil și interacționează regulat cu minorul în timpul săptămânii este este de natură a asigura un sentiment de stabilitate a copilului.
  • În măsura în care părinții locuiesc în localități diferite trebuie să se țină cont de imposibilitatea de a realiza un program de legături personale care să implice transportul frecvent al minorului dintr-o localitate în alta. De aceea programele de legături personale ar trebui structurate cu o mai mare flexibilitate impunându-se legături la distanță (utilizarea calculatorului pentru apeluri video, telefon) și respectiv acordându-se de către instanță, în măsura în care condițiile speței o impun, posibilitatea de interacționare mai amplă în weekend (dacă distanța dintre localități o permite) și respectiv în vacanțele minorului (cu un procent care să treacă de 50% în favoarea părintelui necustodian) pentru a da posibilitatea minorului de a construi o relație de calitate cu părintele cu care nu locuiește în mod statornic. [13]
  • În măsura în care părinții locuiesc în aceeași localitate se recomandă ca programul de vizitare să fie relativ echilibrat în weekenduri și pe durata vacanțelor școlare dar să implice și alte modalități de realizare a legăturilor personale în timpul săptămânii [14]


Sentimentul securitate al copilului față de sentimentul de stabilitate[modificare]

Dacă în trecut primordial părea sentimentul de stabilitatea al minorului (menținerea copilului cu orice preț în familie (chiar și în familiile în care minorul era abuzat fizic sau emoțional) percepția s-a nuanțat în sensul că legislația din domeniu, în vigoare în majoritatea țărilor consideră că minorul, pe lângă sentimentul de stabilitate trebuie să aibă un sentiment de securitate în relația pe care o are cu părinții săi. Sentimentul de securitate implică ca relația pe care copiii o au cu părinții lor să fie ne-ostilă, să fie regulată, copilul să știe că poate să-și acceseze părintele atunci când are nevoie de el, copilul să nu fie expus la eventualele disensiuni dintre părinți legate de creșterea și educare asa, copilul să nu fie folosit ca mesager între părinții divorțați sau ca element de santaj între părinți, etc. S-a dovedit că tinerii cu nevoi securitate neîmplinite tind să se căsătorească la vârste timpurii pentru a părăsi casa unde locuiesc. Adesea aceștia preferă concubinajul, care este o relație cu un nivel de angajament mai redus decât căsătoria. [15]. Alte studii au arătat că nivelul de conflict dintre părinți corelează cu calitatea relației dintre copiii acestora și prietenii/colegii lor (Stocker & Youngblade, 1999[16]). O relație părinte-copil disfuncțională poate avea ca rezultat dezvoltarea unor trăsături – cum ar fi lipsa de încredere în ceilalți – care emerg din sentimentul insecurității emoționale (Davies & Cummings, 1994[17]).

Note[modificare]

  1. Este vorba de Legea 272/2004, prin articolele 14 și 15.
  2. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului se poate consulta de aici
  3. A se vedea și studiul Borlean-Visu care poate fi descărcat de aici
  4. 4,0 4,1 Sentința Civilă nr. 2969 din 21.03.2008 emisă în dosarul nr. 9267/197/2006 de către Judecătoria Brașov se poate consulta aici
  5. Se pot consulta argumentele prezentate aici
  6. Pentru acele timpuri în care custodia comună nu era în vigoare, respectiva sentință era novatoare, fiind vorba de un program care implica, pe lângă clasicul "un weekend din două" și interacțiuni în 2 zile din timpul săptămânii între părintele necustodian și copii
  7. Decizia civilă 432/27.04.2011 a Tribunalului București se poate descărca de [decizie care se poate descărca de aici
  8. a se vedea, de exemplu, programul standard care se oferă de către instanțe în Ohio și care include o zi în timpul săptămânii (miercurea). În Florida există posibilitatea de a se acorda, în mod standard două zile de vizitare în timpul săptămânii (marțea și joia). Programul din Ohio poate fi consultat aici iar cel din Florida se poate consulta aici
  9. Citat din Manualul Rolul și responsabilitățile judecătorilor și procurorilor în protecția și promovarea drepturilor copilului editat de către Autoritatea Națională Pentru Protecția Drepturilor Copilului (București), Editura Trei, 2006, ISBN (10) 973-707-109-3 ; ISBN (13) 978-973-707-109-5. Citatul se regăsește la pagina 20. Manualul complet se poate descărca de aici sau de aici.
  10. Titlul complet al manualului este "Rolul şi responsabilităţile personalului didactic în protecţia şi promovarea drepturilor copilului". Pagina cea mai relevantă este pagina 20 care poate fi descărcată de aici. Manualul integral se poate descărca de pe site-ul ANPDC.
  11. Articolul profesorului Bauserman se poate descărca de aici
  12. A se vedea ghidul instanței din Ohio, SUA care se poate descărca de aici
  13. TBD
  14. A se vedea, de exemplu, decizia civilă nr. 432/27.04.2011 a Tribunalului București în care Tribunalul întărește concluziile instanței de fond precum că programul de legături personale care implică și două zile de vizitare a copiilor în interiorul zilelor săptămânii este în interesul copiilor: "Tribunalul apreciază că prima instanţă a stabilit programul de vizitare în așa fel încât să nu afecteze activitățile normale ale copiilor ori sentimentul de stabilitate şi nici relaţia cu celălalt părinte. Programul de vizitare încuviințat de prima instanță, respectiv luni şi miercuri, între orele 18,00-20,00 la domiciliul minorilor, o dată pe săptămână, în prima şi a treia săptămână din fiecare lună de vineri, orele 16,00-până duminică orele 20,00, o săptămână în vacanță de iarnă, o săptămână în vacanța de paște, de zilele onomastice sau de naştere ale minorilor, precum şi programul stabilit pentru vacanța de vară a minorilor, în funcție de vârsta acestora, corespunde atât intereselor majore ale minorilor, cât şi interesului părintelui căruia nu i-au fost încredinţaţi, de a avea legături personale cu aceştia."
  15. Articol Visu-Petra și Borlean, psihologi la Curtea de Apel din Cluj și din Oradea. Textul integral se poate descărca de aici
  16. Stocker, C. M.,& Youngblade, L. (1999). Marital conflict and parental hostility: Links with children's sibling and peer relationships. Journal of Family Psychology, 13, 598-609. Autori citați în articolul Visu-Petra și Borlean
  17. Cummings, E. M. & Davies, P. T. (1994). Children and marital conflict. (New York: Guilford Press). Autori citați în articolul Visu-Petra și Borlean