Wikijunior:Europa/Austria

Austria (germană Österreich, Republik Österreich) este o țară din Europa Centrală. Capitala Austriei este Viena (Wien). Alte orașe mari sunt Salzburg și Linz. Austria are graniță cu Liechtenstein și Elveția în vest, Italia și Slovenia în sud, Ungaria și Slovacia în est, Germania și Republica Cehă în nord.

Hartă reprezentând locaţia Austriei pe harta Europei

Istoria Austriei

ANTICHITATE SI EVUL MEDIU

Locuit în Antichitate, teritoriul centru-european care este acum Austria a fost ocupat în timpuri pre-romane de mai multe triburi celtice. Regatul celtic de la Noricum a fost cucerit de Imperiul Roman, și transformat în provincie imperială. După căderea Imperiului Roman de Apus, zona a fost invadată de bavarezi, slavi și avari . Tribul slav al carantanienilor a migrat spre munții Alpi, înființând Carantania, care ocupa o mare parte din estul și centrul Austriei de astăzi. Carol cel Mare a cucerit această zonă în anul 788, încurajând colonizarea ei și introducând creștinismul. Ca parte din Francia Orientală, zonele de bază care compun astăzi Austria au fost oferite casei de Babenberg. Zona a fost numită Marchia Orientalis și oferită lui Leopold de Babenberg în 976.

Primul document care atestă numele în germană al Austriei datează din anul 996, el fiind scris în forma Ostarrîchi. În 1156, Privilegium Minus a conferit Austriei statutul de ducat. În 1192, familia Babenberg a primit și Ducatul Styriei. Odată cu moartea lui Friedrich al II-lea în 1246, dinastia Babenberg a dispărut . Drept rezultat, Otakar al II-lea al Boemiei a preluat controlul asupra ducatelor Austriei, Styriei și Carinthiei. Domnia sa a luat a sfârșit după ce a fost înfrânt la Dürnkrut, de către Rudolf I al Germaniei (1278) . Prin urmare, până la sfârșitul primului război mondial, istoria Austriei se confundă în mare parte cu cea a dinastiei sale conducătoare, dinastia Habsburgilor. [modificare] Rolul dinastiei habsburgice în istoria Austriei Stema împăratului habsburg în 1605

În secolele XIV și XV, habsburgii au început să acapereze teritorii învecinate cu Ducatul Austriei. În 1438, ducele Albert al V-lea al Austriei a fost ales ca succesor al tatălui său vitreg, împăratul Sigismund. Deși Albert nu a domnit propriu zis decât un an, de atunci încolo, fiecare împărat al Sfântului Imperiu Roman avea să fie un habsburg, cu o singură excepție.

Habsburgii au intrat și în posesia unor teritorii care nu făceau parte din cele ereditare. În 1477, arhiducele Maximilian, singurul fiu al împăratului Friedrich al III-lea, s-a căsătorit cu Maria a Burgundiei, aducând astfel mare parte din Țările de Jos sub autoritatea familiei lui[6][7]. Fiul său, Filip cel Frumos, s-a căsătorit cu moștenitoarea Castiliei și Aragonului, intrând astfel în posesia Spaniei, inclusiv teritoriilor controlate de aceasta în Italia, Africa și Lumea Nouă[6][7]. În 1526, în urma Bătăliei de la Mohacs, au intrat sub stăpânirea Austriei regiunea Boemia și partea Ungariei care nu fusese anexată de Imperiul Otoman[8] . Expansiunea otomanilor în Ungaria a dus la conflicte repetate între Austria și Imperiul Otoman, în special în cadrul așa numitului Război Lung, 1593-1606. Asediul Vienei din 1683 a oprit avansul Imperiului Otoman în Europa

În urma domniei lui Leopold I (1657-1705), și apărării reușite a Vienei în 1683 (sub conducerea regelui Poloniei, Ioan al III-lea Sobieski)[9], o serie de campanii au avut ca rezultat includerea întregii Ungarii sub stăpânire austriacă, prin tratatul de la Karlowitz din 1699. Împăratul Carol al VI-lea renunțase la multe din teritoriile dobândite de imperiu în anii precedenți, deoarece vedea apunerea dinastiei habsburgilor ca un fapt iminent. Carol a fost dispus să ofere teritorii altor puteri europene în schimbul recunoașterii de către acestea a fiicei sale Maria Tereza ca moștenitoarea lui. Odată cu înflorirea Prusiei, dualismul austro-prusac a început în Germania. Austria a participat, alături de Prusia și Rusia, la prima și cea de-a treia împărțire a Poloniei (1772; 1795). [modificare] Austria în Războaiele Napoleoniene

După victoria de la Austerlitz, Napoleon desființează, în 1806, Sfântul Imperiu Roman. Dinastia de Habsburg promite o revanșă, dar, pentru moment, Austria este scoasă din război. Împăratul Franz al II-lea al Sfântului Imperiului Roman își luase titlul de Franz I al Austriei în anul 1804[10]. Din 1807 apelurile secrete anglo-ruse ca Imperiul Austriac să intre în război devin presante. Habsburgii văd în acestea o șansă de a-și salva prestigiul. Sigur de ajutorul coaliției, imperiul intră, în 1809, în război. Cu toate acestea, lucrurile aveau să se complice. General excepțional, Napoleon îi aduce la respect pe Habsburgi și, printr-o serie de victorii fulgerătoare, Coaliția este zdrobită.

Devenit cancelar al Austriei, ultraconservatorul Klemens Metternich încearcă să reînvie coaliția. Abil diplomat, precum Napoleon era un mare general, Metternich, care fusese ambasador la Paris, își dădea seama de greșelile stupide pe care le comiseseră puterile antinapoleoniene în precedentele lor campanii împotriva Franței. Totodată, Metternich știa că îndemnurile Angliei de a continua războiul în momentul respectiv erau vorbe în vânt. În consecință, noul cancelar a reorganizat structura imperiului și a uneltit inteligent în vederea găsirii unei ocazii favorabile pentru a-l înfrânge pe generalul francez, care se intitulase împărat și umilea casele domnitoare ale Europei (Romanovii, Habsburgii, Bourbonii, Hohenzollernii).

Primul moment favorabil valorificat de Metternich a fost atacarea Rusiei de către Napoleon, în 1812, sub pretextul că țarul Alexandru nu respecta Blocada Continentală instituită de Napoleon și era ostil proiectelor franceze. O armată de 600.000 de francezi a cucerit Moscova, dar a pierdut posibilitatea de a distruge armata rusă la Borodino. Apropierea iernii l-a obligat pe Napoleon să ordone retragerea - care, din cauza asprei ierni rusești și a hărțuielilor neîntrerupte ale armatei țariste, s-a transformat în dezastru, astfel că din Marea Armată abia vreo 30.000 de oameni au reușit să treacă râul Berezina. Profitând de ocazie, membrii coaliției antinapoleoniene atacă Franța. Austria rămâne, însă, în expectativă, Metternich nevoind să repete vechile greșeli. La fel ca armata franceză, și cea rusă era decimată de frig și boli, astfel că Napoleon reușește, cu o armată recrutată în pripă, să obțină două victorii asupra prusacilor și rușilor, la Lutzen și Bautzen. Congresul de la Viena de Jean-Baptiste Isabey, 1819.

Dupa această nereușită, Aliații sunt consternați și cer Austriei să între în război. Calculându-și șansele, Metternich propune o mediere pe care, inițial, Napoleon, pentru a câștiga timp, o acceptă, dar, ulterior, refuză cererile exagerate ale cancelarului austriac. Politica lui Metternich triumfă, iar Austria intră în război alături de Anglia, Prusia și Rusia. Deși, la Dresda, armata austriacă a lui Schwartzenberg este bătută și pusă pe fugă de francezi, Metternich nu disperă, intuind că Franța e la capătul puterilor: în bătălia de la Leipzig (16-19 oct. 1813), forțele celei de-a VI-a coaliții înfrâng armata franceză, Parisul este capturat, iar Napoleon exilat în insula Elba (aprilie 1814). După înfrângerea definitivă de la Waterloo (18 iunie 1815), Napoleon este deportat de englezi pe insula Sf. Elena. Austria recapătă Tirolul, Dalmația și Galiția.

Metternich înființează apoi Sfânta Alianță (Rusia, Prusia, Austria, Anglia, Franța), iar la Congresul de la Viena, Austria este recunoscută ca o putere europeană. În Imperiul Habsburgilor, Klemens Metternich, fostul ambasador, devenit cancelar, conducea politica internă și externă. Austria a devenit o monarhie absolută cu puteri depline. Aceasta va provoca nemulțumirea țăranilor, a clasei muncitoare și a burgheziei. Sfânta Alianță susținea monarhiile absolutiste. În Imperiul Rus însă au loc revolte reprimate cu cruzime, Spania își pierde toate coloniile din America în afară de San Carlos, Imperiul Otoman este dezmembrat. Monarhiile Sfintei Alianțe se găseau într-un echilibru precar. [modificare] Revoluția de la 1848

În 1848 izbucnește în Franța o revoltă a burgheziei cu caracter național. Revolta se transformă într-o revoluție care cuprinde Europa. La Berlin se organizează baricade. În Italia revolta are ca pretext unificarea țării. Revoluția în Imperiul Habsburgic a urmat diverse faze. Situația economică a imperiului a constituit una din cauzele revoluției. Deși din punct de vedere politic era una din marile puteri ale Europei, din punct de vedere economic, Austria se prezenta mult mai slab deoarece industria sa, în mare parte rămasă în urma progresului general, nu putea face față unor țări industrializate ale căror mărfuri invadaseră piața europeană după 1815.

În agricultură se mențineau relațiile feudale iar țăranii erau crunt asupriți. Vestea despre revoluția din Paris s-a răspândit cu repeziciune. La 11 martie apar primele manifestații ale mulțimii. La 13 martie 1848, revoluția izbucnește la Viena. În aceeași zi cancelarul Metternich, ce ocupa această funcție din 1829, fuge în căruța unei spălătorese. Studenții și muncitorii cer adoptarea unor reforme radicale. Până la 15 martie revendicările cerute de popor au fost impuse aprobării împăratului Ferdinand I. La 13 martie, poetul maghiar Sandor Petofi publică Imnul național maghiar la Pesta. La 15 martie izbucnește revoluția la Pesta. La 16 martie Ferdinand I este forțat să accepte crearea gărzii naționale și legiunii academice la Viena. După izbucnirea revoluției la Pesta, se formează un guvern independent, constituit la 17 martie, și condus de contele Bathyanny. Bathyanny va proclama independența Ungariei la 7 aprilie.

Cu puțin timp înainte, la Pozsony (azi: Bratislava), venețienii lansează formula „Italia fara da se” (Italia se va înfăptui prin sine însăși) pentru eliberarea Italiei. În martie este proclamată republica de la San Marco de către avocatul venețian Daniel Manin (1804-1857). Peste câteva zile trupele austriece sunt alungate din Milano iar Piemontul declară război Austriei. Dar această stare de lucruri nu durează. Forțele reacționare ale Sfintei Alințe înfrâng revoluția. După înăbușirea completă a revoluției în Europa, Franz Joseph începe o politică de represiune împotriva foștilor revoluționari. În 1853 Libeny Janos, o calfă de croitor din Ungaria, dorea să răzbune pe compatrioții săi care zăceau în închisorile austriece așa că hotărăște să-l omoare pe împărat. Pentru aceasta el se duce la Viena unde se pregăti să-l asasineze pe Franz Joseph care mergea însoțit de contele O'Donnell, aghiotantul său. Libeny se aruncă asupra sa cu pumnalul, dar nu reușește decât să-l rănească pe împărat. Franz Joseph se reface repede. Din acest moment, represiunea împotriva potențialilor revoluționari se întețește. Dar Austria are de înfruntat alte evenimente.

Revoluția înfrântă în Austria triumfase în Franța. Acolo regele Ludovic-Filip fusese alungat iar burghezia proclamase a doua republică franceză. Ca conducător fusese ales Charles Louis Napoleon Bonaparte, urmaș al marelui împărat al Franței ce tulburase într-atât Austria. Dar cu timpul oamenii au înțeles că numai o revenire a monarhiei le putea rezolva problemele. În 1853 Bonaparte se proclamă împăratul Napoleon al III-lea. Noul împărat avea o extraordinară simpatie pentru popoarele latine. În 1859 el ajută Piemontul împotriva Austriei. Armatele împăratului Franz Joseph sunt bătute iar Lombardia este cucerită. În 1861 este proclamat regatul Italiei a lui Victor-Emanuel II. Camille Cavour, cancelarul Piemontului, "Metternich al Italiei", cedează orașul Nisa Franței.

Austria pierdea posesiunile sale din Italia. Guvernul era nemulțumit. Imperiul Habsburgic se afla într-o stare gravă dar reușea să se mențină. Dar în curând va primi o nouă lovitură. Prusia era un mare regat care, sub conducerea lui Wilhelm I, visa constituirea unui mare Imperiu german. În acest scop dusese războaie cu Danemarca pentru cucerirea Schleswigului și a Holsteinului, regiuni din Iutlanda. Apoi anexase Hanovra. Imperiul Austriac era ostil Prusiei și ambițiilor sale deoarece considera că numai ea ar fi putut crea un imperiu german. În 1866 începe războiul cu Prusia. Austria este înfrântă la Sadova. Imperiul Habsburgic era cuprins de o gravă criză care se accentuase după înfrângera în război. Franz Joseph I caută să salveze Austria de la această criză creând în 1867 dualismul austro-ungar. Ungurii aveau același drepturi ca austriecii și alături de aceștia participau la conducerea imperiului. Erau supuși cu toții monarhiei Habsburgice. Celelalte popoare din Imperiu erau considerate inferioare și nu aveau drepturi. Austria a devenit Austro-Ungaria, în urma compromisului numit în mod curent Ausgleich. Dualismul austro-ungar a salvat temporar statul de la grava criză ce îl cuprinsese. După emanciparea ungurilor fiecare popor credea că se poate ridica și el. Dar speranțele le vor fi înșelate crunt. Austriecii și maghiarii vor declanșa o prigoană nesfârșită împotriva celorlalte națiuni din imperiu. Dualismul austro-ungar va fi epocă neagră pentru popoarele înglobate în stat. [modificare] Austria ca parte a dublei monarhii Austro-Ungaria

Austria a devenit parte din dubla-monarhie Austro-Ungaria în 1867[11].

În 1871 regele Prusiei Wihelm al II-lea învinge pe francezi, alungă pe Napoleon al III-lea și este proclamat de către Otto von Bismarck suveran al Imperiului German reunificat. Astfel, la granițele Austriei apărea o nouă putere suverană. În curând o nouă dramă zguduie imperiul Austro-Ungar. Prințul moștenitor al tronului, Rudolf, este găsit mort la Mayerling. Mama sa Elisabeta făcea parte din ilustra familie bavareză. Rudolf se certa adesea cu Franz Joseph, tatăl său. Împăratul Austriei a hotărât să-l cumințească căsătorindu-l cu prințesa Ștefania a Belgiei. Dar Rudolf s-a îndrăgostit în taină de o tânără, Maria Vetsera. Împăratul Franz Joseph a aflat și l-a silit pe arhiduce să se despartă de ea. Rudolf n-a suportat gândul de a o părăsi pe Maria și s-a sinucis împreună cu ea în castelul de vânătoare de la Mayerling. Este desemnat moștenitor al tronului arhiducele Franz Ferdinand.

În 1878 are loc un nou eveniment. Rusia și România declară război Imperiului Otoman. Bulgaria este eliberată și devine stat independent (cnezatul Bulgaria). O mare armată rusească este însărcinată să cucerască Constantinopolul dar turcii speriați, semnează pacea la San Stefano prin care Bulgaria și România ieșeau de sub controlul lor. Austro-Ungaria nu pierde prilejul și ocupă cu armatele ei Bosnia și Herțegovina. Prin tratatul de la San Stefano Habsburgii țineau doar sub ocupație provincia, ei nu o anexau. Franz Joseph, sub presiunea marilor puteri, se va consola cu faptul că va întreprinde anexiunea mai târziu (1910).

Dar grijile împăratului nu se opreau în Balcani. Noul moștenitor al tronului, arhiducele Franz Ferdinand von Habsburg-Este, călcând pe urmele lui Rudolf, refuzase să se însoare cu o reprezentantă a nobilimii, hotărâse să se căsătorească cu o doamnă de curte a arhiducelui Ferdinand din Bratislava (Presburg), ceha Sofia de Chotko. Austriecii nu recunoscuseră niciodată originea nobiliară a vechilor conți de Chotko deoarece dualismul austro-ungar recunoștea doar pe maghiari și austrieci ca popoare privilegiate în imperiu. Franz Joseph a vrut inițial să-l refuze pe arhiduce, dar acesta nu a cedat, chiar a anunțat că renunță la privilegiile unui tron doar ca să se însoare cu Sofia. Franz Joseph, bătrân și plictisit, acceptă căsătoria lui Franz Ferdinand și a Sofiei cu condiția ca ea să fie o căsătorie morganatică. Fiii lor nu se vor putea urca pe tronul Habsburgic, nu vor purta niciun fel de titlu și vor purta numele de familie al mamei. Franz Ferdinand a acceptat condițiile, căsătoria având loc în 1900. Singura reacție a împăratului a fost un mesaj sec prin care o anunța pe Sofia că a primit titlul de ducesă de Hohenberg. Pe măsură ce aceste evenimente se desfășurau în tăcere, sosea la Viena vestea asasinării împărătesei Elisabeta. Într-o noapte, în timp ce se grăbea să prindă un vapor, a fost înjunghiată de Luigi Luchenni, un revoluționar. O oră mai târziu, împărăteasa Elisabeta înceta din viață. Informat de contele Par de moartea soției sale, Franz Joseph a reacționat în modul său sec și indiferent. A trecut rapid la rezolvarea unor probleme de stat.

Hartă etnolingvistică a Austro-Ungariei, 1910

Începutul secolului al XX-lea a însemnat pentru Austro-Ungaria o perioadă de schimbări profunde. Popoarele supuse începeau să manifeste tendințe de independență înăbușite repede de represiunea austro-ungară. În 1910, Bosnia și Herțegovina, care erau ocupate de armata austro-ungară încă din 1878, au fost anexate de imperiu. Acest lucru a provocat un val de nemulțumiri în Serbia și în Balcani. Franz Joseph era însă de neclintit. El a organizat în 1914 niște manevre militare în Bosnia și Herțegovina. Deoarece ere prea bătrân ca să mai participe la aceste manevre, Franz Joseph l-a desemnat pe moștenitorul tronului, arhiducele Franz Ferdinand, să le conducă. Franz Ferdinand a plecat imediat la Sarajevo alături de soția lui, Sofia. Acolo, pe străzile orașului, la 28 iunie 1914, Franz Ferdinand a fost ucis împreună cu Sofia de către un naționalist sârb, Gavrilo Princip[12]. În acel moment situația a devenit explozivă. Tensiunile dintre Serbia și Austro-Ungaria s-au accentuat. În Europa se formaseră înainte de 1914 două blocuri: cel al Puterilor centrale (Germania și Austro-Ungaria la care vor mai adera Turcia, Bulgaria) și cel al Antantei (Imperiul Britanic, Franța și Rusia la care vor mai adera Italia, România, S.U.A.). Aceste două blocuri dețineau fiecare o influență majoră asupra Europei și se dușmăneau din motive politice și economice. În 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei. Rusia sprijină Serbia și declară război Austriei. Germania, ca aliat al Austriei declară război Rusiei și Franței. Belgiei îi este violată neutralitatea de către puterile centrale și în replică, Marea Britanie intră și ea în război de partea Antantei. În noiembrie Imperiul Otoman intră și el în conflict de partea Puterilor centrale, iar Grecia se alătură Antantei.

CELE DOUA RAZBOAIE MONDIALE

Primul Război Mondial începuse. În luptele din est, armata austro-ungară a fost bătută de trupele ruse. În schimb, a obținut mari victorii asupra Italiei și României intrate în război în 1915, respectiv, 1916. Pe tronul austro-ungar a venit ca împărat Karl al IV-lea. Războiul a început să evolueze repede către eșec. În 1918 au avut loc multe revolte. Împăratul Karl a încercat să semneze o pace separată. Imperiul Otoman și Rusia au ieșit din război. În schimb, România a reintrat în luptă, tot de partea Antantei, urmărind consecvent eliberarea celei dea treia țări medievale românești, Transilvania, de sub stăpânire imperială (austro)ungară. În Serbia în 1914 trupele austriece conduse de Potiorek sunt învinse la Cerna și Kolubara, dar Bulgaria va cuceri repede Serbia. În 1918, situația era disperată. Frontul de la Salonic era străpuns, iar italienii înaintau în Carinthia. Austria era într-o situație disperată. În octombrie 1918, împăratul Karl de Habsburg abdică. Imperiul Habsburgic ce se menținuse măreț și puternic timp de două secole a primit lovitura de moarte. Națiunile înglobate în imperiu și-au constituit state independente, românii s-au reîntregit. Astfel a luat sfârșit una din cele mai mari puteri ale Europei.

Această monarhie a fost împărțită din nou, fiind în tabăra învinșilor din Primul Război Mondial, formându-se Austria de astăzi. Existența Republicii Austria a fost reunoscută prin Tratatul de la Saint Germain en Laye semnat la data de 10 septembrie 1919 între Austria și Aliații din primul război mondial. Austria a fost anexată Germaniei Naziste în 1938 ("Anschluss")[13]. Aliații au ocupat Austria la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și până în 1955, când țara și-a câștigat independența deplină sub condiția păstrării neutralității. Totuși, după prăbușirea comunismului în Europa de Est, Austria a devenit din ce în ce mai implicată în afacerile europene, iar în 1995 și 1999, Austria a aderat la Uniunea Europeană și respectiv la sistemul monetar euro.

Oameni din Austria

• Wolfgang Amadeus Mozart